Demonii zilei

Capitalismul are umorul lui. De exemplu, atunci când îţi setează prin lege că ai dreptul să negociezi salariul cu angajatorul. Asta e cea mai macabră poantă care a intrat vreodată într-o lege. De fapt, cea mai macabră e aia cu omul care în dreptul penal e subiect de drept din momentul naşterii, iar în dreptul civil e subiect de drept din momentul concepţiei. Altfel spus, poate moşteni din perioada intrauterină, când uciderea lui nu este considerată infracţiune până nu se naşte. Nu, nu e o neconcordanţă, e doar umor juridic. Dar lasă, că şi faza cu negocierea salariului e de toată distracţia.

Libertate şi egalitate, aşa se numesc demonii zilei. Cu toţii suntem liberi, cu toţii suntem egali. Ce poate fi mai frumos decât o lume în care patronul e egal cu salariatul? Toţi diferiţi, toţi egali. Aici intervine, ca o promisiune, negocierea salariului. Eşti bun, şeful te va plăti mai mult, nu? Şi pe măsură ce devii şi mai bun, şeful te va evalua şi mai generos, logic, nu? Nu. În realitate, dacă nu cumva lucrezi într-un domeniu departe de capitalism, într-un interstiţiu în care automatizarea, mecanizarea şi standardizarea nu i-au transformat pe oameni în piese interşanjabile, logica asta nu se va aplica niciodată în cazul tău.

René Guénon, Perspective asupra esoterismului creştin, (recenzie)

Motto: “Deci tu însuţi, bunule Timotei, trebuie să păzeşti acestea urmând preasfânta explicare, neîmpărtăşind nici în scris, nici în vorbire cele dumnezeieşti celor neiniţiaţi.” (Sfântul Dionisie Areopagitul, Despre Numirile Dumnezeieşti, I, 8, trad. Dumitru Stăniloae)

Volum postum, alcătuit de Jean Reyor, Perspectivele... conţin câteva eseuri despre structura creştinismului, relaţia dintre esoterism şi exoterism în această religie, câte ceva despre unele organizaţii iniţiatice creştine şi delicata problemă a preluărilor făcute din religiile aflate în extincţie în momentul răspândirii Evangheliei. Prima observaţie este aceea că religia creştină este lipsită de un imperativ intelectual comun tuturor celorlalte: limba sacră. Cu un pic de efort, am putea admite că limba sacră a creştinismului este ebraica, sau am putea să delegăm trăsăturile ei limbilor liturgice (greaca, latina, copta, siriaca şi slavona): invariabilitatea riguroasă a Scripturilor, conservarea sensurilor profunde. După cum bine se ştie, traducerea textului sacru a fost calea spre protestantism şi naţionalisme diverse, iar abandonarea limbilor liturgice a golit bisericile. Peste tot unde limba veche a fost înlocuită cu idiomul vernacular, nivelul în ansamblu al credincioşilor a scăzut până la pierderea reflexului de asociere a religiei cu exigenţa intelectuală.

Interesant este şi faptul că în creştinism lipseşte partea “legală”, impregnarea faptelor şi gesturilor zilnice cu un anume normativism juridic, aşa cum există de exemplu în iudaism şi în islam, ambele tradiţii cu exoterisme puternice. Domnul Iisus Hristos a neglijat cu desăvârşire această dimensiune, pe de o parte practicând ca evreu ortodox prescripţiile ritualice ale religiei lui Moise (deci nu era nimic de adăugat la un corpus existent deja), pe de alta propovăduind “depăşirea Legii”, umplerea cu har a unui exoterism legitim dar în stare avansată de osificare. Mai târziu, atunci când primii creştini au dileme legate de respectarea shariei lui Moise, apostolul Pavel a tranşat: nu există nicio obligativitate în acest sens.

România în anii ciumei

În 1348 Anglia a fost devastată de o epidemie de ciumă bubonică, una dintre cele mai dramatice plăgi din istorie. Cu o perioadă de incubaţie foarte scurtă, mai puţin de o săptămână, uşile caselor unde se producea o îmbolnăvire erau bătute în cuie, întreaga familie fiind practic condamnată la moarte. Se spune că de fiecare dată când ciuma lovea Londra, numărul cadavrelor îi punea în dificultate pe cei care noapte de noapte trebuiau să le culeagă de pe stradă şi să le arunce în gropile comune. În 1348 Anglia a pierdut 25-60 % din populaţie. Omeneşte vorbind, asta înseamnă un om din patru până la mai mult de un om din doi. Abionul a fost capăt de linie, plaga a pornit în Orient (China? India?) şi a traversat toată Asia şi Europa.

În anul imediat următor şi anii care au urmat, plata lucrătorilor a crescut până la dublare. Într-o economie bazată intens pe efortul manual, pierderea forţei de muncă a fost o catastrofă. Economic vorbind, ciuma bubonică a fost foarte bună. Nu pentru PIB, ci pentru oameni. Nu ştiu dacă aţi observat, dar ceea ce e bun pentru PIB nu e bun pentru fiinţele vii, şi reciproc. Dacă un râu este curat, apa din el poate fi consumată, dar PIB-ul nu creşte. Un râu poluat are nevoie de depoluare, şi PIB-ul tresaltă voios. Cancerul este bun pentru PIB. Pornografia la fel. Infracţionalitatea e buna şi ea. Dacă reparăm obiecte PIB-ul suferă, dacă aruncăm PIB-ul se bucură.

Mult cu puţin

Brahmanilor indieni le era interzisă, prin Legile lui Manu, posesia celor care nu erau necesare pentru susţinerea vieţii. Interdicţia oricărori activităţi îndreptate spre acumularea de obiecte era explicită. Cei mai mediocri dintre ei puteau face câte ceva pentru a-şi procura hrana, însă merituoşii trebuiau să-şi susţină viaţa cerşind. Un strai pentru acoperirea goliciunii corpului (într-o climă foarte generoasă), un bol pentru mâncare, o colibă care să adăpostească vatra şi ritualurile. Virtuţile (lupta caracterului), formarea minţii (lupta intelectului), asceza şi sfinţenia s-ar împăga greu, pare-se, cu acumularea de obiecte.

Executorii testamentari ai lui Iisus Hristos împart nişte straie şi aruncă zaruri pentru o cămaşă ce nu trebuie ruptă. Califul Abu Bakr, succesorul Profetului Muhammad, găseşte în urma acestuia o casă goală, semn că negustorul îşi mutase bogăţia în Paradis încă din timpul vieţii. Interiorul unei case obişnuite din orice civilizaţie tradiţională privilegiază golul, nu lucrurile. Chilia monahală medievală nu e cu nimic mai confortabilă ca o celulă de închisoare. Şi astăzi, în nopţile de vară, ţăranul exersează despuierea de obiecte dormind la adăpostul unei pături, sub cerul liber.

Revoluţia de la 1789 nu s-a sfârşit

Într-un anume sens, Revoluţia de la 1789 nu s-a sfârşit. Ea se va fi terminat doar atunci când toate ideile puse în practică atunci vor cădea în uitare. Suntem în plină revoluţie, suntem departe de a ne fi întors în matca firească a lucrurilor. Poate că nici nu se va întâmpla asta înainte ca Dumnezeu să coboare pentru a restabili ordinea.

Continuăm să credem că oamenii se nasc liberi şi egali, deşi e evident că libertatea e ceva pentru care trebuie să te baţi, iar egalitatea nu există niciodată între două fiinţe diferite decât, eventual, prin reducere la cel mai mic numitor comun. Libertatea celor din vechime era concordanţa omului cu propria natură, adică asemănarea cu Dumnezeu şi nu posibilitatea de a face orice, inclusiv răul, oricând, oricui. Egalitatea n-a fost nimic mai mult decât egalitatea întru mila lui Dumnezeu, pentru că suntem doar la fel de mici faţă de El.

Democraţia vă transmite la toţi salutări

Democraţia îi salută pe toţi cei care n-au venit la vot. Este democratic să nu participi la vot, tăcerea având şi ea funcţie de comunicare.

Democraţia îi salută pe toţi cei care au votat pesedeul. Este democratic să votezi un partid, indiferent de trecutul, prezentul sau viitorul lui. Nu contează nici dacă a făcut ţara bucăţi, dacă a vândut sectoarele strategice ale economiei naţionale pe bani mărunţi, dacă a alungat românii din ţară prin absenţa perspectivelor. Nimic din ceea ce ar putea constitui de departe o judecată de valoare nu are relevanţă. Erau pe listă, i-ai votat şi gata.

Democraţia îi salută pe toţi bătrânii care au votat. Este democratic să votezi atât timp cât ai trecut de 18 ani şi te mai afli încă în viaţă.

Şapte motive pentru care nu voi vota nici duminică, nici vreodată

01. Prima premiză a democraţiei este aceea că un grup de oameni poate să aleagă ceea ce este mai bun dintr-o plajă de opţiuni. Prima hibă este chiar ideea că adevărul ar fi o soluţie de grup, ceea ce e fals, adevărul nefiind condiţionat de vreun consens mai mult sau mai puţin amplu. A doua problemă este plaja de opţiuni: cine decide care opţiuni sunt “prezentabile” şi care nu? Realitatea demonstrează, dimpotrivă, că grupurile se pot înşela constant. Adolf Hitler a fost ales democratic. La noi, Ion Iliescu a fost şi el ales democratic. Preşedintele american George W. Bush şi acolitul lui, primul-ministru britanic Tony Blair, care au atacat şi distrus Iraqul pe baza unor minciuni, sunt produsele unor democraţii care nu se jenează să dea lecţii oricui din lumea noastră. Pe de altă parte, Mihail Gorbaciov, demolatorul comunismului şi al Uniunii Sovietice, a folosit pentru a ajunge la putere mecanisme deloc transparente în cadrul unui partid totalitar. Nu, hotărât lucru, ce este mai bun pentru un popor nu-i totuna cu voinţa populară exprimată prin vot.

02. Reprezentanţii temporari au mult mai puţină putere decât liderii politici pe viaţă. Probabil că ţi se pare că asta e o veste bună, oamenii fiind sătui de prea multă putere concentrată într-un individ, numai că am o veste proastă pentru tine: toată puterea pe care reprezentanţii temporari nu o au există în continuare, dar ca forme de presiune împotriva celui care crezi că te reprezintă! Candidatul trebuie să facă o campanie electorală foarte scumpă, pe care cel mai adesea nu şi-o poate plăti singur. Iar cine cotizează cu banii, are ulterior pretenţii. Proaspăt votat, reprezentantul temporar este un om dator vândut, nu o persoană liberă să ia deciziile cele mai bune pentru ţară. Probabil că-ţi imaginezi că ţi-e dator ţie, care i-ai dat votul. Desigur, are o datorie de onoare, numai că el are datorii financiare, adică datorii “reale” faţă de toţi cei care i-au finanţat campania electorală. Între bani şi onoare, ce contează mai mult pentru tine? Ştiam că vei alege banii. De ce crezi că reprezentantul tău în Parlament are altă ordine de priorităţi? Onoarea s-a demodat, trăiască banii.