John Chrysostom Médaille, Spre o piaţă cu adevărat liberă (recenzie)

Motto: “Trei specialişti, un chimist, un fizician şi un economist, naufragiază pe o insulă pustie. Au la ei doar o conservă de carne. Fizicianul: “Eu propun să ne urcăm pe faleza aceasta abruptă şi să izbim conserva de o stâncă.” Chimistul spune: “Eu propun să lăsăm conserva să se corodeze timp de câteva decenii în apa mării.” Economistul spune: “Eu am o teorie...”

 Cartea profesorului John Chrysostom Médaille de la Universitatea din Dallas este despre lucrurile esenţiale pe care teoriile economice moderne le trec întotdeauna sub tăcere. Este o încercare coerentă de a corecta nişte erori peste care trecem, în absenţa reflecţiei adecvate, prea uşor cu vederea. Ca restaurare intelectuală, este sinonimă cu lipirea braţelor lui Venus din Milo. Este o reîntregire a unei discipline ştiinţifice văduvită de cele mai importante capitole. Este o însufleţire a unui mecanism care se învârte de prea mult timp în gol. Iar argumentul este simplu: ştiinţa economică actuală nu poate descrie adecvat economia, nu-i poate prevedea nici cursul, iar regulile trasate de ea sunt de natură să agraveze problemele. Este o lectură despre ceea ce teoria economică omite, şi e de departe mai important decât tot ceea ce pretinde că înţelege.

Un banc bun spune că, la începutul unei crize economice (nu reţin care, au fost prea multe), doi economişti ar fi purtat următorul dialog: “Te rog frumos, poţi să mă faci să înţeleg ce se petrece acum cu bursa de valori?”, ar fi întrebat primul. “Cum să nu, îţi explic imediat”, ar fi zis al doilea. “Nu, te rog frumos, şi eu pot să explic. Ceea ce vreau este să mă faci să înţeleg.” Din dorinţa de a epata, în secolul XX ştiinţa umanistă numită economie s-a străduit să dea impresia că este o ştiinţă exactă, folosind modele matematice aşa cum au făcut ştiinţele naturii. Evacuarea eticii din economie şi înlocuirea ei cu câteva modele facile a fost corolarul acestei tendinţe spre “matematizare”. Este una dintre situaţiile în care o ştiinţă s-a adaptat la imperativul veacului de a exprima adevărul în cifre, cu preţul pierderii adevărului.

Demonii zilei

Capitalismul are umorul lui. De exemplu, atunci când îţi setează prin lege că ai dreptul să negociezi salariul cu angajatorul. Asta e cea mai macabră poantă care a intrat vreodată într-o lege. De fapt, cea mai macabră e aia cu omul care în dreptul penal e subiect de drept din momentul naşterii, iar în dreptul civil e subiect de drept din momentul concepţiei. Altfel spus, poate moşteni din perioada intrauterină, când uciderea lui nu este considerată infracţiune până nu se naşte. Nu, nu e o neconcordanţă, e doar umor juridic. Dar lasă, că şi faza cu negocierea salariului e de toată distracţia.

Libertate şi egalitate, aşa se numesc demonii zilei. Cu toţii suntem liberi, cu toţii suntem egali. Ce poate fi mai frumos decât o lume în care patronul e egal cu salariatul? Toţi diferiţi, toţi egali. Aici intervine, ca o promisiune, negocierea salariului. Eşti bun, şeful te va plăti mai mult, nu? Şi pe măsură ce devii şi mai bun, şeful te va evalua şi mai generos, logic, nu? Nu. În realitate, dacă nu cumva lucrezi într-un domeniu departe de capitalism, într-un interstiţiu în care automatizarea, mecanizarea şi standardizarea nu i-au transformat pe oameni în piese interşanjabile, logica asta nu se va aplica niciodată în cazul tău.

Comitetul Invizibil - Insurecţia care va veni (recenzie)

Motto: “Nu economia este în criză, economia este însăşi criza. Nu locurile de muncă lipsesc, munca însăşi este în plus.” (Comitetul invizibil)
 “Noile soluţii seamănă cu vechile probleme.” (acelaşi)
“Nicio ordine socială nu poate fi fondată durabil pe principiul că nimic nu este adevărat.” (tot acelaşi)

Am terminat lectura acestei cărţi-manifest cu senzaţia că ezit între două diagnostice: lucrare sociologică sau manual de terorism. Pe deplin însă, n-ar fi nici una, fără să fie nici cealaltă. În ciuda unor resurse intelectuale şi stilistice impresionante, care până la urmă constituie toată miza lecturii, lipseşte detaşarea echilibrată a omului de ştiinţă. Cel/cei care se ascund/e în spatele semnăturii Comitetul invizibil nu se mulţumeşte doar să constate, să evalueze şi să emite prognosticuri pentru viitorul imediat. Acest Comitet, oricine va fi fiind în spatele său, propune soluţii, are planuri.

 Însă nu vom sucomba prosteşte tentaţiei de a afirma că am ţinut în mână, preţ de câteva ceasuri, un manual de terorism. Dincolo de pălăvrăgeala obositoare şi sterilă a oamenilor politici, amplificată mecanic de flaşnetele propagandistice ale jurnaliştilor servili, nu avem ştiinţă de vreo definiţie neechivocă a terorismului. Nici observaţia făcută cândva de Noam Chomsky (Somebody’s terrorist is another person’s freedom fighter) nu aduce toată lumina de care e nevoie. Ce este libertatea? Şi cât de mult se poate lupta pentru ea. Jean-Paul Sartre, cu a sa afirmaţie conform căreia cea mai mare libertate pentru intelectualii francezi a fost în timpul ocupaţiei naziste, întregeşte paradoxul.

Edgar Morin, Spiritul timpului (recenzie)

Apărută pentru prima dată în 1962, această carte a fost imediat pusă la index. Motivul? Îndrăzneala de a fi pus la îndoială “universalitatea potenţială” a operelor izvorâte din cultura industrială. A făcut scandal, a fost repede acoperită cu uitarea lumii academice. A venit timpul să recitim acest volum apărut în plin delir al revoluţiei sexuale, într-un moment când modelul capitalist era la apogeu. A sosit momentul să ne evaluăm împreună cu Edgar Morin societatea în care ne aflăm, cu nimic diferită de cea din urmă cu jumătate de veac, puţin doar mai adâncă, mai înglodată şi mai fără de speranţă azi decât pe atunci.

Citind aceste pagini şi fiind impresionaţi de formidabila sinteză întreprinsă de-a lungul lor, e cu neputinţă să nu ne punem acut problema sensului. Scrierea aceasta este despre un vârtej, despre o beţie, despre nebunia noastră, despre spiritul timpului. Însă e rece, are aerul de a fi elaborată într-un colţ liniştit, la marginea iureşului. Se poate citi şcolăreşte, de la cap la coadă, dar poate fi abordată pe sărite, la rigoare chiar de la coadă spre cap. Are noimă în ansamblu, are noimă în fiecare paragraf. Şi ne întrebăm cum se poate ca cineva să surprindă atât de bine sensul acestui tip de societate, în orbirea cvasi-generală. Pentru că, în mod evident, despre asta e vorba în lucrarea lui Edgar Morin, despre surprinderea unor linii de forţă, despre decelarea unor repere care trasează punctele cardinale într-un haos.

Vom încerca în rândurile următoare să redăm chintesenţa volumului, conştienţi fiind că e cu neputinţă să faci un rezumat la ceea ce este deja o sinteză, altcumva decât ciuntind şi renunţând la lucruri tot atât de importante ca ceea ce am ales să preluăm. Dar cum poate fi altfel o recenzie a unei cărţi extraordinar de dense şi de vii, altfel decât ceea ce este insectarul faţă de o pajişte pe care zboară fluturi? Fiecare subtitlu e un ac care ţintuieşte în decorul neutru ceea ce altfel e demonstraţie, e raţionament, e polemică. Modul de aranjare a exponatelor va fi tot cel al libelulelor într-o vitrină: după mărimea aripelor, după culoarea antenelor, şi nu în ultimul rând după criteriile care ascund sub pretenţiile autorităţii bunul plac al celui ce stă în spatele lucrului făcut.

John Chrysostom Médaille şi Ovidiu Hurduzeu, Economia libertăţii (recenzie)

Motto: “Wall Street-ul şi City of London sunt pline de firme ale căror lucrători au cele mai înalte dimplome universitare şi cele mai înalte calificări în domeniul afacerilor. Puse la un loc, aceste persoane formează însă un grup atât de netot încât nu numai că şi-a dat singur foc la casă, dar era să dărâme şi tot edificiul capitalismului.” (Philip Blond)

 Motto: “A gandi în mod serios o alternativă care să contracareze excesele economice de astăzi înseamnă să redefineşti ceea ce înseamnă să fii modern. Nu-i altceva decât o bătălie de idei privitoare la viitorul economiei mondiale şi a civilizaţiei umane în general. Poate, printr-o mare ironie, inspiraţia şi terenul fertil pentru o astfel de întreprindere se află în acele teritorii sărace şi “înapoiate”. Ţăranii, consideraţi astăzi fără viitor, ne-ar putea salva de noi înşine.” (Adam K. Webb)

 Dau scris (vorba lui Pavel Stratan) că Economia libertăţii a fost mai mult decât o lectură pentru mine. A fost o întâlnire. Am început lectura cu circumspecţie, temându-mă să nu dau peste încă un ism. Fascism, nazism, socialism, capitalism, comunism – cine stă să le mai numere, trucuri ieftine dar atât de sângeroase care trag pe sfoară disponibilităţile înnăscute ale omului pentru comportamentul religios şi-n faţa căruia stăm azi dezvrăjiţi. Însă colecţia de eseuri cuprinsă între coperţile acestui volum nu are nimic în comun cu o tentativă ideologizantă, pot răsufla uşurat. Este teorie, evident, însă în sensul cel mai autentic al vocabulei vechilor greci, adică se situează la un palier superior practicii, totuşi adiacent. Interesant de observat că utopiile sunt şi ele teoretice, însă la modul ficţional, vizând aducerea practicii în acord cu propriile elucubraţii. Această culegere de eseuri ne oferă un fond ideatic care ne vorbeşte despre trecut, traiectoria cea mai sigură dacă vrem să reînnodăm cu un viitor organic. Utopiile n-au nimic comun cu trecutul, ele fabrică viitorul pur şi simplu. Dar să vedem mai bine despre ce este vorba.