Pesimismul ca unica formă de realism

Ceea ce pare să fie pierdut în creştinismul contemporan este perspectiva temporală corectă. De exemplu, este foarte posibil astăzi să auzi teologi, de ocazie sau profesionişti, convinşi că înainte de Apocalipsă toţi evreii se cor converti la creştinism, unii mai înflăcăraţi sunt chiar gata să creadă că toate neamurile se vor aduna festiv sub un singur stindard religios. În plină globalizare economică, se găsesc destui care să emită pretenţii de globalizare spirituală, la pachet cu o iritare crescândă când constată că realitatea refuză să se plieze după dorinţele lor. Alţii cred că pogorârea Logosului a fost amânată îndelung pentru ca oamenii să fie “pregătiţi” printr-o evoluţie spirituală colectivă pe aşezate. Auzim adesea spunându-se cu mult patos că Iisus Hristos a însemnat “desăvârşirea Revelaţiei”, ca şi cum pe Sinai Dumnezeu s-ar fi arătat ciuntit lui Moise, dându-i numai un demo religios. Ca şi cum Revelaţia ar fi fost in progress şi nu deplină şi mântuitoare în religia mozaică.

În toate religiile lumii, iar iudaismul şi creştinismul nu constituie o excepţie, apare menţionată împărţirea perioadei acestui ciclu în patru părţi: Vârsta de Aur, Vârsta de Argint, Vârsta de Bronz şi Vârsta de Fier. Hinduşii le numesc: Satya Yuga, perioada ceea mai lungă, în care exista o singură castă, ai cărei oameni trăiau foarte mult şi erau foarte mari, dezvoltarea lor spirituală fiind fără eforturi anume, ca şi cea fizică, într-o lume fără sărăcie, fără muncă, fără boli; Treta Yuga, ceva mai scurtă, oamenii diminuează pe toate planurile, apar agricultura şi mineritul, împreună cu reguli pentru existenţa socială, din vreme în vreme se fac cunoscuţi profeţi şi alţi trimişi ai lui Dumnezeu care le amintesc oamenilor drumul cel drept; Dwapara Yuga, şi mai scurtă, decăderea spirituală începe să fie simţită în toate castele, cei vrednici de locul lor în lume (cei normali, fireşti) fiind rari şi veneraţi ca sfinţi, de aceea oamenii sunt împărţiţi în caste separate de interdicţii sevedere, în vederea prezervării spiritualităţii aflată în mare pericol; Kali Yuga este epoca cea mai scurtă şi cea mai agitată, plină de violenţe şi de ipocrizie, în care o eminenţă întunecată şi diabolică (Antihrist în creştinism, ad-Dajjal în islam, Kali în hinduism), va pune stăpânire peste tot pământul, dar când va fi foarte aproape de împlinirea planului, Logosul va descinde din nou pe pământ sub numele de Kalki şi va restabili puritatea primordială, încheind astfel ciclul cosmic.

René Guénon, Perspective asupra esoterismului creştin, (recenzie)

Motto: “Deci tu însuţi, bunule Timotei, trebuie să păzeşti acestea urmând preasfânta explicare, neîmpărtăşind nici în scris, nici în vorbire cele dumnezeieşti celor neiniţiaţi.” (Sfântul Dionisie Areopagitul, Despre Numirile Dumnezeieşti, I, 8, trad. Dumitru Stăniloae)

Volum postum, alcătuit de Jean Reyor, Perspectivele... conţin câteva eseuri despre structura creştinismului, relaţia dintre esoterism şi exoterism în această religie, câte ceva despre unele organizaţii iniţiatice creştine şi delicata problemă a preluărilor făcute din religiile aflate în extincţie în momentul răspândirii Evangheliei. Prima observaţie este aceea că religia creştină este lipsită de un imperativ intelectual comun tuturor celorlalte: limba sacră. Cu un pic de efort, am putea admite că limba sacră a creştinismului este ebraica, sau am putea să delegăm trăsăturile ei limbilor liturgice (greaca, latina, copta, siriaca şi slavona): invariabilitatea riguroasă a Scripturilor, conservarea sensurilor profunde. După cum bine se ştie, traducerea textului sacru a fost calea spre protestantism şi naţionalisme diverse, iar abandonarea limbilor liturgice a golit bisericile. Peste tot unde limba veche a fost înlocuită cu idiomul vernacular, nivelul în ansamblu al credincioşilor a scăzut până la pierderea reflexului de asociere a religiei cu exigenţa intelectuală.

Interesant este şi faptul că în creştinism lipseşte partea “legală”, impregnarea faptelor şi gesturilor zilnice cu un anume normativism juridic, aşa cum există de exemplu în iudaism şi în islam, ambele tradiţii cu exoterisme puternice. Domnul Iisus Hristos a neglijat cu desăvârşire această dimensiune, pe de o parte practicând ca evreu ortodox prescripţiile ritualice ale religiei lui Moise (deci nu era nimic de adăugat la un corpus existent deja), pe de alta propovăduind “depăşirea Legii”, umplerea cu har a unui exoterism legitim dar în stare avansată de osificare. Mai târziu, atunci când primii creştini au dileme legate de respectarea shariei lui Moise, apostolul Pavel a tranşat: nu există nicio obligativitate în acest sens.

Frithjof Schuon, Introducere în spiritualitatea lumii musulmane (recenzie)

Motto: „Islamul este joncţiunea dintre Dumnezeu ca atare şi om ca atare. Dumnezeu ca atare: adică socotit nu aşa cum s-a putut manifesta într-un anume chip, într-o anumită epocă, ci independent de Istorie, ca fiind ceea ce este deci cel ce, prin însăşi natura sa, crează şi revelează. Omul ca atare: adică socotit nu ca fiinţă decăzută având nevoie de un miracol salvator, ci ca o creatură deiformă, dotată cu o inteligenţă capabilă să conceapă Absolutul şi cu o voinţă capabilă să aleagă ceea ce ne conduce într-acolo.” (F. Schuon)

 René Guénon spune undeva că nicio religie nu conţine în mod explicit (deci la nivel exoteric) posibilitatea de a face afirmaţii valide asupra celorlalte forme de spiritualitate, de aceea afirmaţia reprezentantului unei tradiţii spirituale conform căreia moştenirea lăsată de strămoşii săi este adevărată, în vreme ce toate celelalte sunt false, este doar parţial corectă, şi anume în prima parte, unde detectează valoarea de adevăr. Este cum nu se poate mai adecvat realităţii să se spună că religia părinţilor noştri este mântuitoare, deci adevărată, dar de aici nu trebuie dedus că ceilalţi se află în mod automat în rătăcire.