Pesimismul ca unica formă de realism

Ceea ce pare să fie pierdut în creştinismul contemporan este perspectiva temporală corectă. De exemplu, este foarte posibil astăzi să auzi teologi, de ocazie sau profesionişti, convinşi că înainte de Apocalipsă toţi evreii se cor converti la creştinism, unii mai înflăcăraţi sunt chiar gata să creadă că toate neamurile se vor aduna festiv sub un singur stindard religios. În plină globalizare economică, se găsesc destui care să emită pretenţii de globalizare spirituală, la pachet cu o iritare crescândă când constată că realitatea refuză să se plieze după dorinţele lor. Alţii cred că pogorârea Logosului a fost amânată îndelung pentru ca oamenii să fie “pregătiţi” printr-o evoluţie spirituală colectivă pe aşezate. Auzim adesea spunându-se cu mult patos că Iisus Hristos a însemnat “desăvârşirea Revelaţiei”, ca şi cum pe Sinai Dumnezeu s-ar fi arătat ciuntit lui Moise, dându-i numai un demo religios. Ca şi cum Revelaţia ar fi fost in progress şi nu deplină şi mântuitoare în religia mozaică.

În toate religiile lumii, iar iudaismul şi creştinismul nu constituie o excepţie, apare menţionată împărţirea perioadei acestui ciclu în patru părţi: Vârsta de Aur, Vârsta de Argint, Vârsta de Bronz şi Vârsta de Fier. Hinduşii le numesc: Satya Yuga, perioada ceea mai lungă, în care exista o singură castă, ai cărei oameni trăiau foarte mult şi erau foarte mari, dezvoltarea lor spirituală fiind fără eforturi anume, ca şi cea fizică, într-o lume fără sărăcie, fără muncă, fără boli; Treta Yuga, ceva mai scurtă, oamenii diminuează pe toate planurile, apar agricultura şi mineritul, împreună cu reguli pentru existenţa socială, din vreme în vreme se fac cunoscuţi profeţi şi alţi trimişi ai lui Dumnezeu care le amintesc oamenilor drumul cel drept; Dwapara Yuga, şi mai scurtă, decăderea spirituală începe să fie simţită în toate castele, cei vrednici de locul lor în lume (cei normali, fireşti) fiind rari şi veneraţi ca sfinţi, de aceea oamenii sunt împărţiţi în caste separate de interdicţii sevedere, în vederea prezervării spiritualităţii aflată în mare pericol; Kali Yuga este epoca cea mai scurtă şi cea mai agitată, plină de violenţe şi de ipocrizie, în care o eminenţă întunecată şi diabolică (Antihrist în creştinism, ad-Dajjal în islam, Kali în hinduism), va pune stăpânire peste tot pământul, dar când va fi foarte aproape de împlinirea planului, Logosul va descinde din nou pe pământ sub numele de Kalki şi va restabili puritatea primordială, încheind astfel ciclul cosmic.

Apocalipsa ca eveniment semiotic

Ziua cea de pe Urmă, atât de des evocată în Coran, pomeneşte de o figură care ar putea fi cu uşurinţă asimilată Antichristului creştin: al-Masih ad-Dajjal (Mesia cel Fals). La numărul 1815 din Riyad al-Salihin, colecţia de hadith-uri a Imamului An-Nawawi, găsim următoarea evocare a personajului: “Profetul Muhammad a zis: Dajjal se va arăta şi odată cu el vor veni apa şi focul. Ceea ce oamenii cred că este apă, va fi un foc ce arde şi ceea ce oamenii cred că este foc, va fi o apă rece şi dulce. Acela dintre voi care se va întâmpla să-l înfrunte, să sară în ceea ce este foc, căci acesta va fi o apă rece şi dulce.” Hadith-ul 1824 reia aceeaşi idee: “El [Dajjal] va aduce ceva asemănător cu Raiul şi Iadul, dar ceea ce numeşte el Rai va fi Iad.”

 Apocalipsa lui Ioan Teologul (gr. apocalypsis – dezvăluire) ni s-a impus ca profeţie a Sfârşitului Lumii, cu al cărui înţeles este asociată. Dar e drept să vedem că sfârşiturile sunt numeroase, şi umanitatea nu stă să-l aştepte pe cel ce va să vină fără să fi cunoscut, şi uitat de atunci, altele dinainte. Alungarea din Rai este un sfârşit. Potopul lui Noe e şi el un capăt. Mai subtilă decât acestea două, dar sfârşit al unei lumi nu mai puţin, este “amestecarea limbilor” cu care este asociat Turnul Babel. După ce va fi fost “în tot pământul o singură limbă şi un singur grai la toţi” (Facerea 11, 1) oamenii au zis: “Haidem să ne facem un oraş şi un turn al cărui vârf să ajungă la cer şi să ne facem faimă înainte de a ne împrăştia pe faţa a tot pământul!” (ibid. 11, 4). Precum se ştie, Dumnezeu decide “să amestece limbile lor”.

 Un moment magic, în timpul căruia oamenii sunt încă o mare familie, cu aceeaşi tradiţie şi unic vehicul purtător al ideilor. Tulburat de ceea ce grecii numeau “hubris” – mândria nemăsurată, încrederea exagerată în sine, soi de obnubilare adâncă a judecăţii: să construim semnificantul nemuritor al ştiinţei noastre! Turnul Babel, înainte de a fi o sfidare arhitectonică, este una metafizică, la fel cum clonarea aparţine mai puţin geneticii cât punerii sub semnul îndoielii a principiului conform căruia Posibilitatea Universală nu se repetă niciodată… Şi ceea ce se vrea coajă nemuritoare şi spre nesfârşită aducere aminte se răzbună nebănuit, hărţuind coaja cuvintelor şi zdrobind-o prin uitare şi falsă memorie. Într-o noapte de taină, un monah zicea: “Aşa trebuie să fi fost atunci, cerea omul cărămidă, şi-i dădea scândură, cerea mortar, şi-i dădea var.” Vorbe simple dar potrivite, epitaf dureros la apocalipsa mică, apocalipsa lingvistică a unei lumi ce-a început a se neînţelege. Încurcând semnificanţii cu semnificaţii, oamenii se vor fi retras în grupuri care împărtăşeau erori comune, şi poate de atunci se trage cuvântul “străin”, şi nobleţea ospitalităţii cu care îl primeşti pe cel ce-a făcut cândva parte din familia ta, în vremea când încă nu îndrăzniseră oamenii să măsoare eternitatea cu muşunoiul Babel…

Veganismul ca erezie

Pariul din spatele veganismului mi l-a explicat un adventist de ziua a şaptea pe care l-am luat câteva sute de kilometri cu maşina. Ştiţi cum e, drumul lung trece mai uşor dacă ai cu cine să vorbeşti. Caracter bun, săritor, o minune de băiat, vă spun drept, cu ceva proiecte frumoase, cumpărase o casă săsească dintr-un sat transilvănean pe care o restaurase respectând originalul, ba chiar se mutase cu domiciliul în satul acela pierdut ca să poată vota în comunitatea locală. Chiar şi aşa, la drum, tot spun că n-am discutat vrute şi nevrute. A fost una dintre întâlnirile memorabile ale vieţii mele, când lumea mea s-a intersectat cu o altă lume, în care n-am călcat până atunci şi pe care n-o voi revedea probabil niciodată. N-a fost prima, nu va fi ultima.

Băiatul ăsta adventist de ziua a şaptea mi-a adus un argument masiv împotriva ortodoxiei. M-a întrebat, simplu: ai văzut cum arată satele protestanţilor? Văzut, zic. Ţi-au plăcut? Plăcut. Ei, acuma, dar despre satele moldovenilor ortodocşi ce zici? Păi, adaug eu, ce-ar trebui să zic? Ştii de ce sunt aşa? Cum, aşa? Adică vai de capul lor. De ce, întreb. Pentru că asta e ortodoxia. Am încasat-o din plin de la un băiat candid şi cu suflet bun. Pentru că, neîndoielnic, aveam de-a face cu un om sincer convins de argumentele lui. Iar eu am rămas la faza asta cu argumentele în traistă şi cu traista-n portbagaj, simţeam că trebuie să vorbesc despre sfinţi, despre teologia apofatică şi despre mântuire, dar nu ştiam cum.

Numai că râsul sănătos, fără urmă de băşcălie infectă, eliberează. Şi-am râs când am auzit dogma adevărului itinerant. N-aţi auzit de ea, fireşte că n-aţi auzit, voi staţi cu nasul în cazanii, vă curge Origen prin barbă, dormiţi cu vieţile sfinţilor sub cap. Mie mi-a explicat un adventist dogma asta şi m-a lăsat cu gura căscată. V-o spun şi vouă: iniţial, adevărul se afla la luterani. Apoi, a trecut la calvinişti. După asta, la baptişti. Mai încolo, la penticostali. După încă vreo trei halte, adevărul a poposit la adventiştii de ziua a şaptea, şi acolo a rămas şi-n zilele noastre. Reflectez dacă să-i explic ce înseamnă o dogmă, cu aplicaţie eventual pe filioque. Mă răzgândesc, şi bine fac. Auzi, cum explici faptul că adevărul se află taman la voi, adică în secta în care te-ai născut tu? Nu ştie. Bun, fiind drumeţ, ce se va întâmpla după o vreme cu adevărul, că-mi vine greu să cred c-aţi izbutit să-l priponiţi voi, adventiştii de ziua a şaptea? Aici se împotmoleşte un pic discuţia, c-a fost greu pentru el să admită că adevărul va pleca într-o zi, iar pentru mine să înţeleg împrejurările în care adevărul nomad ar admite să devină sedentar. Râd antidogmatic.

Dumnezeu a scris lumea toată pe un pergament

Sefer Yeţirah (Cartea Formării, sau Cartea Originilor) şi Zohar sunt cele două cărţi de bază ale doctrinei Kabbalei iudaice. Prima cuprinde învăţătura despre Ma’aseh Bereschit (Lucrarea Creaţiei) şi despre misterioasele sale legi, în vreme ce a doua deschide perspective spre Ma’aseh Merkabah (Lucrarea carului ceresc), făcându-se aluzie la carul lui Ezechiel, deci esenţa divină şi modurile sale de manifestare.

 Atribuită lui Avraam, părintele lui Israel, Sefer Yeţirah e un text nu mai mare de o duzină de pagini. Citim primul său verset: “Cu cele treizeci şi două de căi misterioase ale înţelepciunii, Yah, Eternul legiune, Dumnezeul lui Israel, Elohim cel viu, Dumnezeul cel atotputernic, cel înalt şi cel preamărit, locuitor al Eternităţii al cărui nume este sfânt, a gravat şi creat lumea Sa prin trei forme: scriere, număr şi cuvânt. Iar acestea sunt cele zece numere închise şi cele douăzeci şi două de litere. Printre ele, există trei principale, şapte duble şi douăsprezece simple.” Iar mai încolo: “Prin acestea, Yah, Eternul legiune, Dumnezeul lui Israel, Dumnezeu cel viu, Dumnezeu cel atotputernic, cel înalt şi cel preamărit, locuitor al Eternităţii al cărui nume este sfânt, a trasat trei taţi şi urmaşii lor, şapte cuceritori şi trei legiuni, […]. Proba lucrului este [dată de] martori demni de încredere, lumea, anul şi omul […].”

 Într-un comentariu publicat în secolul al X-lea, rabbinul Saadia ben Gaon ne furnizează hermeneutica misterelor cuprinse în aceste două versete. Cartea începe cu enumerarea a zece dintre numele lui Dumnezeu, fiecare dintre ele folosit în Scripturi în raport cu un eveniment anume. Astfel, Dumnezeu se numeşte în Facerea - Elohim, numele esenţei. El s-a numit YHVH după ce creaturile au fost săvârşite, căci stăpânul se defineşte prin sclavii săi. Acesta este ceea ce tradiţia iudaică numeşte “un nume plin pentru o lume plină”. El a fost Cel Atotputernic atunci când i-a ordonat lui Abraham circumcizia (Facerea 17, 1). Şi-a zis Eu sunt cel ce sunt (Ieşirea 3:14) atunci când a trimis cele zece plăgi asupra Egiptului, şi Yah (ibid. 15:2) în circumstanţele miracolelor de la Marea Roşie. Dumnezeu a fost Cel Viu atunci când a spus că poporul i-a auzit vocea şi n-a murit, şi El i-a dat viaţă (Deuteronom 5:23). Este numit Eternul legiune atunci când se povesteşte pelerinajul poporului şi adunarea lui în sanctuar (1 Samuel 1, 3). Este numit Cel Înalt şi Preamărit atunci când se face menţiunea lui Osia, regele Iudeii (Isaia 6, 1). S-a numit Domn atunci când El a anunţat că-i va îndepărta pe mai-marii poporului (Isaia 3,1). În cărţile lui Ieremia şi a lui Ezechiel i se spune Dumnezeul cel Etern, şi i se spune o singură dată Dumnezeul lui Israel, cel Etern, în Maleahi 2:16).

Cu îngerul de piepţi

Găsim în cartea Facerii, spre sfârşitul celui de-al treizeci şi doilea capitol, un episod tulburător: “Rămânând Iacov singur, s-a luptat Cineva cu dânsul până la revăsatul zorilor.” (versetul 24) Textul e misterios în privinţa Celui cu care s-a luptat cel ce avea să primească înaintea zorilor numele de Israel, ştim doar că numele Aceluia “este minunat” (29). Mai aflăm că “Văzând însă că nu-l poate răpune Acela, S-a atins de încheietura coapsei lui şi i-a vătămat lui Iacov încheietura coapsei, pe când se lupta cu el” (25), iar confruntarea se încheie doar atunci când omul sloboade din mâini nearătarea, după ce se va fi luptat cu Dumnezeu şi cu oamenii şi va fi ieşit biruitor (28). “Iar când răsărea soarele, trecuse de Peniel, dar el şchiopăta din pricina şoldului”, ne mai spune textul… O luptă preţ de o noapte, pentru ceva fără de preţ.

Acestor versete li se adaugă cele despre despre oştirea lui Dumnezeu (Facerea 32, 1-2) şi cel despre scara lui Dumnezeu (Facerea 28, 12), toate gravitând în jurul existenţei excepţionale a lui Iacov-Israel şi a relaţiei sale cu sacrul. Luate ad literam, adică imprudent şi fără subtilitate, au condus la ipotezele înfierbântate ale unui mare proprietar de hoteluri, Erik von Daniken. Astfel, din ale sale Amintiri despre viitor aflăm că Dumnezeu ar fi un extraterestru, în vreme ce îngerii ar fi locotenenţi săi. Teza de ansamblu este aceea a populării planetei Pământ de către o civilizaţie extraterestră, coroborată cu urmărirea şi dirijarea din afară a noilor produşi pe calea civilizaţiei. Un fel de hibrid fantasc între un creaţionism în care Dumnezeu nu ar fi Dumnezeu decât cu numele, şi un evoluţionism dirijat de undeva din centrul galaxiei. O teologie de buzunar la scara 1:1, în care divinitatea ar avea superioritate tehnologică şi care reduce hermeneutica sacră la futila încercare de decodare a unor prostii impenetrabile, izvorâte din mintea unor înaintaşi ridicoli, incapabili să priceapă cum stau în realitate lucrurile… Dar mai demne de luat în calcul decât comentariile unui diletant sunt observaţiile lingvistice şi opiniile lăsate de tradiţia iudaică.

Iluştrii marginali ai Scripturilor iudeo-creştine

Lectura versetului sacru nu trebuie să fie mai pripită, pentru cel ce vrea să se lase ars de lumina lui, decât lungul ceas al mistuirii unui foc mocnind în jăratec. Atunci, şi uneori nici atunci, încep să se vadă cele ce superficialitatea le-ar da prea lesne deoparte, ridicând frivol din umeri. În spiritul acestei lentori benefice descoperim, bunăoară, în capitolul 5 al Facerii, personajul enigmatic al lui Enoh, tatăl preacunoscutului Matusalem (fără îndoială pentru aspectul cantitativ al vârstei lui pe Pământ). Cinci versete, doar atât. În primul (17), aflăm că este fiul lui Iared, lucru ce ni se confirmă în versetul consecutiv, în relatie cu acelaşi progenitor. Respectând simetria genealogiei patriarhilor, aflăm cine i-a fost fiu, şi cât a mai trăit tatăl după venirea pe lume a primului-născut. Doar că: “A umblat Enoh înaintea lui Dumnezeu […] şi a plăcut Enoh lui Dumnezeu, şi apoi nu s-a mai aflat, pentru că l-a răpit Dumnezeu.” (22-24). Reluăm firul neamurilor dinainte de Potop: Adam, Set, Enos, Cainan, Maleleil, Iared… Enoh… Matusalem, Lameh, Noe. Cu excepţia celui ridicat la ceruri, toţi ceilalţi sunt moştenitori, au fiecare succesori, şi “li se nasc fii şi fiice”. Unul singur “umblă înaintea lui Dumnezeu”, este “plăcut de El” şi “răpit”. Lumea izgonită din Paradis este încă plină de tristeţea căderii. Locul binecuvântat al ingenuităţii primordiale este păzit de heruvimi şi sabie de flacără vâlvâitoare, Adam şi Eva duc povara cunoştinţei binelui şi a răului, care nu-i nimic altceva decât intrarea în deşertul chinuitor al vedeniilor părelnice substituite Adevărului… iar Enoh place lui Dumnezeu şi pleacă de pe pământ cum o va face pagini şi pagini mai târziu Eliah – în trup.