Michel Odent, Cezariana (recenzie)

Probabil că textele pe care ar trebui să le citim mai întâi, mai presus de altele şi de mai multe ori, sunt cele despre lucrurile pe care le considerăm implicite. Aş vrea într-o zi să citesc o carte, sau măcar un eseu suculent, despre gestul pe care îl facem când aprindem un bec. Îl facem de câteva ori pe zi, în fiecare zi, de când ne ştim, de aceea credem că este de la sine înţeles. Nu e. Istoric vorbind, are mai puţin de 100 de ani. Dacă un om medieval, sau un grec din Atena lui Pericle, sau un tibetan din secolul XIX ne-ar fi văzut, ar fi crezut toţi că este magic. Şi ştiţi de ce? Pentru că asta şi este iar cei dinainte chiar ştiau să recunoasă magia atunci când o întâlneau. Doar orbirea noastră specială ne face să nu mai vedem dimensiunea magică a celor mai multe dintre acţiunile noastre. Nu-mi spuneţi că aveţi explicaţii pentru ele. Sper că nu credeţi că magia este o ladă în care strămoşii îngrămădeau tot ceea ce nu-şi puteau explica.

Cartea lui Michel Odent este despre o procedură care a intrat şi ea în reflexele lumii noastre: naşterea prin cezariană. Astăzi mai bine de jumătate dintre femeile lumii nasc prin cezariană, cu notabile diferenţe de la o arie culturală la alta, şi chiar în interiorul aceleeaşi arii culturale. La succesul cezarienei au contribuit: progresul anesteziei, introducerea antibioticelor, posibilitatea transfuziei de sânge, apariţia tubulaturii din plastic pentru perfuzii. Naşterea prin cezariană, mai nou şi sub versiunea “electivă”, adică programată de doctor în absenţa travaliului, este mai mult decât o modă, e o tehnologie. În forma ei actuală, este un obiect al industrializării pure care transformă maternităţile în fabrici de copii. Orice pliant al unei clinici private ne asigură că e modern, fără dureri şi foarte sigur.

Şi chiar aşa şi este, reclamele nu mint. Numai că nu ne spun totul, nici măcar tot ce ar trebui să ne intereseze. Cezariana ne vorbeşte despre preţul acestei tehnologii. Nu despre cel ficţional, exprimat în bani, rod al arbitrarului omenesc, ci despre preţul real, care nu mai depinde de noi. Despre ceea ce plătim fără să ştim, irevocabil. Noi, copiii care vin pe lume prin cezariană, civilizaţia noastră ai cărei oameni se nasc într-un mod original, diferit de restul mamiferelor. Michel Odent ia o procedură medicală şi o proiectează în câmpul istoriei mentalităţilor, adică acolo unde se văd pe termen lung costurile autentice.

Michel Odent, Naşterea în Epoca Plasticului (recenzie)

Până să-l citesc pe Michel Odent, am avut senzaţia că singurele lucrări gravisime cu care m-am întâlnit (în afara celor teologice) sunt cărţile de antropologie agricolă. Adică, daca-ţi spune David D. Montgomery că, acolo unde astăzi sunt deşerturile din Orientul Apropiat, a fost cândva ţinutul fertil al Mesopotamiei, şi că peisajul dezolant de azi este rezultatul irigaţiilor cu apa din Tigru şi Eufrat, ai suficiente motive să pui sub semnul întrebării ceea ce pentru mulţi trece drept soluţia absolută la schimbările climatice. Dacă-ţi spune Claude Bourguignon că deceniile în care solul fertil a fost sterilizat l-au transformat într-o vată inertă, în care niciun vierme nu-şi mai găseşte sensul vieţii, parcă altfel te uiţi la huma românească roditoare. Iar atunci când Franklin H. King îţi ilustrează adagiul conform căruia singurele civilizaţii care au supravieţuit timpurilor sunt cele care posedă ştiinţa şi practica ameliorării neîncetate şi durabile a solului, dându-i exemplu pe chinezi, japonezi şi pe coreeni, fermieri de patruzeci de secole, începi să înţelegi că frenezia lumii se poate da peste cap, cum s-a dat pentru multe neamuri deloc proaste, dar deficitare la capitolul bun simţ şi spirit de observaţie.

Chirurgul şi obstetricianul francez Michel Odent ne deschide o poartă spre un alt set de erori, cele pe care medicina modernă le face în legătură cu naşterea. Contemporan cu noi (pe 7 iunie 2016 a împlinit 86 de ani), a lansat ca specialist conceptul de “maternitatea ca acasă” şi este unul dintre promotorii naşterii în apă (pe care nu o vede ca soluţie exclusivă, făcând undeva observaţia că foca, deşi are mai multe informaţii despre apă ca noi, naşte pe uscat). A scris primul articol ştiinţific care argumentează necesitatea alăptării în chiar ora ulterioară naşterii şi este precursorul ideii de cântec prenatal. Începând din 1985 a fost consultant pentru naşterile acasă. Mai presus de toate, este una din vocile cele mai sincere din lumea medicală contemporană, afirmând că “este de neconceput să persiste o asemenea distanţă între ceea ce se petrece în sala de naşteri şi ceea ce se publică în domeniu”. Într-un mod cât se poate de profund şi dincolo de orice ironie ieftină, titlul ultimei sale lucrări, apărute anul acesta, este o întrebare: “Umanitatea va supravieţui medicinei?”