Michel Odent, Naşterea în Epoca Plasticului (recenzie)

Până să-l citesc pe Michel Odent, am avut senzaţia că singurele lucrări gravisime cu care m-am întâlnit (în afara celor teologice) sunt cărţile de antropologie agricolă. Adică, daca-ţi spune David D. Montgomery că, acolo unde astăzi sunt deşerturile din Orientul Apropiat, a fost cândva ţinutul fertil al Mesopotamiei, şi că peisajul dezolant de azi este rezultatul irigaţiilor cu apa din Tigru şi Eufrat, ai suficiente motive să pui sub semnul întrebării ceea ce pentru mulţi trece drept soluţia absolută la schimbările climatice. Dacă-ţi spune Claude Bourguignon că deceniile în care solul fertil a fost sterilizat l-au transformat într-o vată inertă, în care niciun vierme nu-şi mai găseşte sensul vieţii, parcă altfel te uiţi la huma românească roditoare. Iar atunci când Franklin H. King îţi ilustrează adagiul conform căruia singurele civilizaţii care au supravieţuit timpurilor sunt cele care posedă ştiinţa şi practica ameliorării neîncetate şi durabile a solului, dându-i exemplu pe chinezi, japonezi şi pe coreeni, fermieri de patruzeci de secole, începi să înţelegi că frenezia lumii se poate da peste cap, cum s-a dat pentru multe neamuri deloc proaste, dar deficitare la capitolul bun simţ şi spirit de observaţie.

Chirurgul şi obstetricianul francez Michel Odent ne deschide o poartă spre un alt set de erori, cele pe care medicina modernă le face în legătură cu naşterea. Contemporan cu noi (pe 7 iunie 2016 a împlinit 86 de ani), a lansat ca specialist conceptul de “maternitatea ca acasă” şi este unul dintre promotorii naşterii în apă (pe care nu o vede ca soluţie exclusivă, făcând undeva observaţia că foca, deşi are mai multe informaţii despre apă ca noi, naşte pe uscat). A scris primul articol ştiinţific care argumentează necesitatea alăptării în chiar ora ulterioară naşterii şi este precursorul ideii de cântec prenatal. Începând din 1985 a fost consultant pentru naşterile acasă. Mai presus de toate, este una din vocile cele mai sincere din lumea medicală contemporană, afirmând că “este de neconceput să persiste o asemenea distanţă între ceea ce se petrece în sala de naşteri şi ceea ce se publică în domeniu”. Într-un mod cât se poate de profund şi dincolo de orice ironie ieftină, titlul ultimei sale lucrări, apărute anul acesta, este o întrebare: “Umanitatea va supravieţui medicinei?”

Domdocto

Această povestire este dedicată domnului doctor ginecolog care şi-a manifestat cinismul faţă de pacienţii lui care încă n-au priceput ca el este dumnezeu. În subsidiar, acest text este dedicat şi băiatului meu Ştefan, care probabil va găsi aici răspunsuri la nişte întrebări pe care le va formula mult mai târziu. Cum era şi logic, Ştefan ne-a creat problemuţe înainte de a se naşte, sub aspectul că soţia mea a rămas gravidă. Cum graviditatea este asimilată unei boli în lumea modernă, am fost cu soţia la spital, să vedem dacă are vreo şansă de însănătoşire. Era al doilea copil, întâi a fost Sabina, pe care soţia mea a născut-o ca-n filme, adică un travaliu scurtuţ, urcare sportivă pe masa de naşteri şi aterizare uşoară. Era în anul întâi la prima facultate. Muierea, că Sabina e abia în clasa a VIII-a. Mă aşteptam ca acuma, cu lecţia învăţată, naşterea să fie şi mai eroică. Bănuiesc că eram pe atunci un tâmpit rutinat. Tot tâmpit sunt şi acum, doar că am învăţat să apreciez rutina ca pe un dar şi să n-o mai consider ca fiind implicită.

Prima naştere la Cluj-Napoca, a doua la Turda. Refuzăm ideea de spital privat pe principiul că oricum femeia naşte, nu spitalul. Deci mergem la spitalul public, dar ne luăm precauţia unei recomandări. Aşa ajungem la domdocto. E foarte tare. Domdocto e un profesionist, vrea să se asigure că totul o să fie bine, vorba cântecului. Ce Rh are soţia? Păi, pozitiv. Să facem o analiză. Păi, s-a făcut după prima naştere, şi a fost pozitiv. Numai că la a doua analiză iese negativ. Din două una, ori prima analiză a fost făcută la băşcău, ori a doua e o farsă. Să avortăm, ne sfătuieşte domdocto. Din păcate, dintre noi trei doar gravida poate avorta. Păi, de ce, zic eu însetat de cunoaştere? Posibil să iasă pruncul cu malformaţie. Aham, posibil nu, zic eu. Cred sincer că rostul tuturor doctorilor din lumea asta este s-o salveze de la catastrofă, dar mă aricesc una-două când dau de cinismul celor prea obişnuiţi cu suferinţa. Ştiu, soluţia platoşei de mârlănie în faţa durerii este o mare tentaţie cu iz de salvare personală, dar pentru pacient asta nu garantează nimic bun.