Rugăciunea lui Ulise

Ulise a petrecut, zice Homer, un timp nesfârşit în peştera-alcov a zânei Calipso. Atât de mult încât “se săturase de zeiţă”, mă rog, se pare că nu atât de mult încât să nu se mai zbenguiască o noapte înainte de a porni la drum. Sau poate că Ulise era şi extraordinar de politicos, nu doar foarte priceput şi creativ, cum ne repetă neîncetat epopeea. Pleacă spre casă, mânat de dorul de nevastă, de pe o insulă a cărei ofertă nu este atinsă de standardele niciunui all inclusive al zilelor noastre din Turcia sau Egipt (mâncare, băutură, plajă, zeiţă).

 Poate navigaţia să fi fost pe alocuri după ureche, mai bine zis după stele, poate pluta era cam precară, poate furtuna a cam exagerat în anumite momente, cert e că Ulise se vede aruncat spre o plajă mai ostilă ca piaţa muncii în capitalism. Combinaţia de faleză inaccesibilă, stânci perverse şi apă de mare îl aruncă într-o depresie profundă pe eroul nostru care, în loc să gândească pozitiv aşa cum orice life coach l-ar fi putut învăţa cu uşurinţă, o ia pe panta misticismului şi se roagă. Nu ştiu voi ce credeţi, dar mie mi se pare că felul în care omul se roagă atunci când e în afara ritualurilor e capabil să ne transmită nişte lucruri care merită analizate.