Rugăciunea lui Ulise

Ulise a petrecut, zice Homer, un timp nesfârşit în peştera-alcov a zânei Calipso. Atât de mult încât “se săturase de zeiţă”, mă rog, se pare că nu atât de mult încât să nu se mai zbenguiască o noapte înainte de a porni la drum. Sau poate că Ulise era şi extraordinar de politicos, nu doar foarte priceput şi creativ, cum ne repetă neîncetat epopeea. Pleacă spre casă, mânat de dorul de nevastă, de pe o insulă a cărei ofertă nu este atinsă de standardele niciunui all inclusive al zilelor noastre din Turcia sau Egipt (mâncare, băutură, plajă, zeiţă).

 Poate navigaţia să fi fost pe alocuri după ureche, mai bine zis după stele, poate pluta era cam precară, poate furtuna a cam exagerat în anumite momente, cert e că Ulise se vede aruncat spre o plajă mai ostilă ca piaţa muncii în capitalism. Combinaţia de faleză inaccesibilă, stânci perverse şi apă de mare îl aruncă într-o depresie profundă pe eroul nostru care, în loc să gândească pozitiv aşa cum orice life coach l-ar fi putut învăţa cu uşurinţă, o ia pe panta misticismului şi se roagă. Nu ştiu voi ce credeţi, dar mie mi se pare că felul în care omul se roagă atunci când e în afara ritualurilor e capabil să ne transmită nişte lucruri care merită analizate.

Death coaching

După cum probabil aţi remarcat, ultimele texte sunt mai light, mai de caniculă. Nu recenzez nimic, nu deschid dicţionare, nu ofer decât citate din memorie. Textele se scriu aproape singure, la relanti, le revăd numai de kiki, să nu las prea mulţi monştri pe aici. Pe undeva e plăcut, nu împing la paragrafe, dar înţeleg că dacă insist pe această linie voi fi ispitit cu un contract pentru revista Tabu, sau Femina. Sper că mai există şi mai apar undeva în lumea largă. Pe linia asta lejeră m-am gândit să scriu ceva în legătură cu un discurs motivaţional despre care ştiu câte ceva, fără ca totuşi să-l fi auzit în mod direct. Nu mi-a fost adresat mie pentru că, pe de o parte, n-am fost niciodată la un seminar de dezvoltare personală, alegând să rămân până la sfârşitul vieţii cu o personalitate nedezvoltată, mică şi zbârcită. Pe de altă parte, discursul a fost rostit în secolul V după Hristos, în preajma unui râu neştiut dintre Burgundia şi regatul conducătorului ungur Attila. Din motive care-mi scapă, am ratat şi secolul, şi locul.

Ne-a fost transmis prin Cântecul Nibelungilor, cronica fabuloasă a germanilor. Să vă introduc un pic în atmosferă, dar să aveţi răbdare, pentru că în cronici introducerea e totul, adesea durează mai mult decât faptele care ne interesează. Regele Gunther, sfătuit de Hagen şi de regina Brunhilda, l-a ucis pe Siegfried, blondul soţ al blondei surori regale, Crimhilda. Neîndurându-se să-i lase acesteia comora Nibelungilor, Gunther (fratele) şi Hagen (unchiul) îi înscenează un jaf în familie şi ascund prada într-o bulboană a Rinului. Frumoasa văduvă se mărită cu crăcănatul dar puternicul rege ungur şi pleacă din ţara de baştină în Europa de Est. Dacă vi se pare că acţiunea întortocheată, presărată cu dragoste, crime şi trădări, a început cu telenovelele sud-americane, e momentul să vă relaxaţi. Numai că după ceva ani, la cererea soţiei, Attila îşi invită cumnaţii la un gulaş şi un kurtos-kalacs.