Spunem prea des, cu un aer de înţelept fatalist, multpreaîncercat în iţele complicate ale lumii, că politica e o curvă. Şi după ce aducem problema în făgaşul familiar (cine ar îndrăzni să spună că nu se pricepe la curve, riscând naiv acoperirea propriei persoane de oprobriul celor care „cunosc viaţa”?), înlocuind o paradigmă cu alta, departele ne devine aproape. Politica e dezmăţ, e minciună, e interes, e falsă strălucire, e amărăciune ascunsă, e nebunia făcută ocupaţie onorabilă, cea mai veche dintre toate. Politica e răul nostru cel de toate zilele, e excepţia care ne ajută să tolerăm povara regulilor, e interdicţia ridicată la rang de normă. Orice om cuminte, atins de pospaiul acestei pseudo-înţelepciuni, nu poate decât să deteste gospodăreşte politica, utilizând-o în scopuri pragmatico-igienice, făcându-şi eventual un titlul de glorie din a sta deoparte de farmecele ei.
Readucându-ne la surse spiritualităţii, volumul lui René Guénon – Autorité spirituelle et pouvoir temporel ignoră locurile noastre comune, spunându-ne ceea ce ţine de domeniul evidenţei, chiar dacă nu e uşor de observat pentru cei prinşi în automatisme pseudo-intelectuale: nu numai că politica nu este în mod obligatoriu un spaţiu al înşelătoriei şi al lipsei principiilor, cum nicio activitate omenească legitimă n-ar putea fi condamnată să fie, ba chiar sursa puterii temporale este, şi trebuie să fie, autoritatea spirituală. Iar dacă lucrurile s-au depărtat de principii, dacă meschinăria este preferată măreţiei, este pentru că oamenii au decis şi continuă să decidă, fie şi prin pasivitatea ignorantă, să fie astfel.
Ca toată opera lui Guénon, sunt expuse principii, şi nu o nesfârşită cazuistică, consacrate raporturilor existente între religie şi politică, care nu sunt decât o versiune a raporturilor dintre spiritual şi temporal. Poate părea neobişnuit pentru cel care-şi imaginează că în politică, mai ales în politică, faptele şi evenimentele sunt cele care dirijează deciziile. În realitate, principiile, şi în lipsa lor, anumite succedanee diabolice, marchează tăvălugul aparent incoerent al Istoriei, iar cel care vrea să se lămurească trebuie întotdeauna să situeze chestiunile pe adevăratul lor teren, distingând în mod precis între esenţial şi accidental, între necesar şi contingent.
