Scopul vieţii tale

Dacă tot ai venit pe acest blog, hai să-ţi spun pentru ce trăieşti. La un drum, n-avem încotro, am să-ţi spun şi cine eşti, prilej cu care s-ar putea să te superi pe mine, pentru că e oricum mai uşor decât să te înţelegi sau eventual să te superi pe tine. Şi n-ai să mai revii niciodată aici. Cum să-ţi spun, e foarte posibil ca tu să fii de fapt în căutarea unei consolări, iar eu nu sunt cu consolarea, cu altceva mă ocup. Ţine minte ce-ţi spun aici: dacă cele pe care le vei citi au să-ţi placă, meritul e al tău. Dacă nu, atunci tot ţie îţi revine în întregime vina. Ca mai toate articolele mele, voi începe printr-o lungă şi nesuferită introducere. Dacă vrei să scapi de tortura aceasta necesară, du-te direct la ultimul paragraf. Desigur, vei pierde exact înţelegerea problemei, dar sunt oameni care confundă învăţatul matematicii cu copiatul rezultatului din coada manualului. Ia ghici, sunt chiar cei care se plâng tot timpul că matematica este nesuferită şi imposibil de înţeles.

În cea mai veche dintre tradiţiile care ni s-au păstrat, adică hinduismul, bătrânii preoţi au decis în urma unui păcat negru ca păcura ce s-a lăsat peste omenire, să-i împartă pe cei vii în patru caste. A fost un păcat cumplit care a îngreunat soarta lumii, o poartă prin care s-a făcut trecerea dintr-o etapă ciclică într-alta, o treaptă peste care umanitatea s-a rostogolit la vale, despre care ştim sigur că s-a petrecut dar a cărui grozăvie n-o cunoaştem în cele mai mici detalii. Că timpul merge în jos o ştiu toate civilizaţiile legate de Principiu, până şi latinii, aceşti americani ai antichităţii, numeau anul dinainte “anno superiore”, anul în curs fiindu-i automat inferior celui ce s-a încheiat, deci şi pentru ei timpul curgea ca o cascadă, numai modernii sunt tâmpiţi cu iluziile lor legate de progres şi de timpul ce ţâşneşte în sus, ca o arteziană.

René Guénon, Autoritate spirituală şi putere temporală (recenzie)

Spunem prea des, cu un aer de înţelept fatalist, multpreaîncercat în iţele complicate ale lumii, că politica e o curvă. Şi după ce aducem problema în făgaşul familiar (cine ar îndrăzni să spună că nu se pricepe la curve, riscând naiv acoperirea propriei persoane de oprobriul celor care „cunosc viaţa”?), înlocuind o paradigmă cu alta, departele ne devine aproape. Politica e dezmăţ, e minciună, e interes, e falsă strălucire, e amărăciune ascunsă, e nebunia făcută ocupaţie onorabilă, cea mai veche dintre toate. Politica e răul nostru cel de toate zilele, e excepţia care ne ajută să tolerăm povara regulilor, e interdicţia ridicată la rang de normă. Orice om cuminte, atins de pospaiul acestei pseudo-înţelepciuni, nu poate decât să deteste gospodăreşte politica, utilizând-o în scopuri pragmatico-igienice, făcându-şi eventual un titlul de glorie din a sta deoparte de farmecele ei.

 Readucându-ne la surse spiritualităţii, volumul lui René Guénon – Autorité spirituelle et pouvoir temporel ignoră locurile noastre comune, spunându-ne ceea ce ţine de domeniul evidenţei, chiar dacă nu e uşor de observat pentru cei prinşi în automatisme pseudo-intelectuale: nu numai că politica nu este în mod obligatoriu un spaţiu al înşelătoriei şi al lipsei principiilor, cum nicio activitate omenească legitimă n-ar putea fi condamnată să fie, ba chiar sursa puterii temporale este, şi trebuie să fie, autoritatea spirituală. Iar dacă lucrurile s-au depărtat de principii, dacă meschinăria este preferată măreţiei, este pentru că oamenii au decis şi continuă să decidă, fie şi prin pasivitatea ignorantă, să fie astfel.

 Ca toată opera lui Guénon, sunt expuse principii, şi nu o nesfârşită cazuistică, consacrate raporturilor existente între religie şi politică, care nu sunt decât o versiune a raporturilor dintre spiritual şi temporal. Poate părea neobişnuit pentru cel care-şi imaginează că în politică, mai ales în politică, faptele şi evenimentele sunt cele care dirijează deciziile. În realitate, principiile, şi în lipsa lor, anumite succedanee diabolice, marchează tăvălugul aparent incoerent al Istoriei, iar cel care vrea să se lămurească trebuie întotdeauna să situeze chestiunile pe adevăratul lor teren, distingând în mod precis între esenţial şi accidental, între necesar şi contingent.