Exorcistul

Mama nu m-a dus niciodată la Sfântul Maslu. Nu că nu s-ar fi ştiut în casă importanţa acestei slujbe speciale, bunica după tată de la Bîrsăneşti avusese musai nevoie de ea într-o vineri, demult, de-a chemat şapte preoţi. Bunicul era la puşcărie pentru vina de-a fi fost secretarul ţărănist al comunei, iar ea rămăsese pe cap cu cinci băieţi pe care se încăpăţâna să-i crească cu acul, brodând şi cosând pentru cine avea nevoie. Nu-i vorbă, mai erau şi vacile, şi grădina pe care o lăsaseră comuniştii, dar tot acul ţinea casa, aşa că atunci când bunica şi-a pierdut lumina ochilor a văzut, că altfel nu pot spune, spectrul foamei abătându-se peste casă. Nu ştiu să fi avut carte, adică nu cred că străbunicul Ilie de la Helegiu, care dăduse numele neamului, o fi având atâta respect pentru alfabetizare încât s-o fi trimis la şcoală, însă îi era clar că preoţii au darul de a face minuni atunci când se adună la credinţa omului.

“Nelule, văd!” a zis bunica. Anticipa, fireşte, se bucura de raza luminii care-i venea din lampă precum Noe când s-a întors porumbelul cu ramura-n cioc. Nelu, adică cel mai mare frate al lui tata, căruia în acte îi zicea Ion, era absorbit în delicata operaţiune a scuipatului unui ochi de geam. Nu apucă să urmărească prelingerea lipiciosului lichid printre urmele altor isprăvi similare, că şi sări în uliţă, fără să-şi mai fi tras iţarii pe sub cămaşă. Ion Iliescu alergă în cea mai neprotocolară ţinută din uşă în uşă, ţipând printre lacrimi şi râsete că mama vede, şi era drept să fie aşa, pentru că de la toţi adunase bănuţ cu bănuţ pentru preoţi, iar câţiva fuseseră chiar cu carele cu boi să-i aducă din satele cele mai depărtate.