Exorcistul

Mama nu m-a dus niciodată la Sfântul Maslu. Nu că nu s-ar fi ştiut în casă importanţa acestei slujbe speciale, bunica după tată de la Bîrsăneşti avusese musai nevoie de ea într-o vineri, demult, de-a chemat şapte preoţi. Bunicul era la puşcărie pentru vina de-a fi fost secretarul ţărănist al comunei, iar ea rămăsese pe cap cu cinci băieţi pe care se încăpăţâna să-i crească cu acul, brodând şi cosând pentru cine avea nevoie. Nu-i vorbă, mai erau şi vacile, şi grădina pe care o lăsaseră comuniştii, dar tot acul ţinea casa, aşa că atunci când bunica şi-a pierdut lumina ochilor a văzut, că altfel nu pot spune, spectrul foamei abătându-se peste casă. Nu ştiu să fi avut carte, adică nu cred că străbunicul Ilie de la Helegiu, care dăduse numele neamului, o fi având atâta respect pentru alfabetizare încât s-o fi trimis la şcoală, însă îi era clar că preoţii au darul de a face minuni atunci când se adună la credinţa omului.

“Nelule, văd!” a zis bunica. Anticipa, fireşte, se bucura de raza luminii care-i venea din lampă precum Noe când s-a întors porumbelul cu ramura-n cioc. Nelu, adică cel mai mare frate al lui tata, căruia în acte îi zicea Ion, era absorbit în delicata operaţiune a scuipatului unui ochi de geam. Nu apucă să urmărească prelingerea lipiciosului lichid printre urmele altor isprăvi similare, că şi sări în uliţă, fără să-şi mai fi tras iţarii pe sub cămaşă. Ion Iliescu alergă în cea mai neprotocolară ţinută din uşă în uşă, ţipând printre lacrimi şi râsete că mama vede, şi era drept să fie aşa, pentru că de la toţi adunase bănuţ cu bănuţ pentru preoţi, iar câţiva fuseseră chiar cu carele cu boi să-i aducă din satele cele mai depărtate.

Din ce este compusă femeia

Pisica este formată din: membre şi trunchi legat de cap printr-un gât. Lupul este format din: membre şi trunchi legat de cap printr-un gât. Ursul este format din: membre şi trunchi legat de cap printr-un gât. Treptat-treptat, tainele naturii se dezvăluie învăţăcelului iscoditor şi tenace. Trebuie doar să-ţi doreşti şi să te concentrezi. Femeia este compusă din... huh?, din membre. Şi ce mai are femeia, ce mai are? Trunchi, femeia este probabil făcută din trunchi. Şi mai ce, şi mai ce? Şi din cap, legat de gât printr-un trunchi. De fapt, gâtul este legat de trunchi printr-un cap. Nemaiputând suporta aceste incertitudini ştiinţifice, doi băieţi de seminar au sărit într-o noapte gardul înspre lume.

S-au dus într-un bar de striptiz, să vadă cu ochii lor din ce este compusă femeia. Dacă se poate, să pună mâna, să vadă obiceiurile femeii, să-i simtă mirosurile femeii în bârlogul de la bar. S-o cunoască mai bine. Au sărit gardul, că doar sunt flăcăi, nu-i ţine nimeni pe ei închişi. Fuga-fuguţa în noapte, cu portarul seminarului după ei, prea cu gândul înainte ca să-l vadă. I-au scos sufletul bătrânului, atât de tare au alergat, mânaţi de dorul cunoaşterii. Au intrat totuşi cu sfială şi s-au aciuat într-un colţ, cu ochii lipiţi de femeia care se compunea şi se descompunea din membre, trunchi şi cap în faţa lor. Portarul a aşteptat o vreme, apoi a luat-o uşurel înapoi.

De-ale bunicii

Bunica n-a traversat niciodată o trecere de pietoni altfel decât pe roşu. Era femeie iute, la şaptezeci de ani ai ei tata ţinea greu pasul cu ea prin oraş, şi nici despre tata nu s-ar putea spune că era un greoi. Dar bunica realmente mergea parcă în fugă. Tata, care a fost ginerele ei preferat, avea propria lui teorie despre bunica. Cică bătrâna ar fi fost o bucătăreasă dezastru, de aceea prefera să-şi facă, patru zile pe săptămână, pentru că postea negreşit lunea, miercurea şi vinerea, brânză cu smântână şi mămăligă. E drept că bunica admira talentul gastronomic al tatei, care făcea cam orice, şi făcea bine. Iar eu sunt gata să mărturisesc că nici bunica nu era mai prejos, rar puteai găsi mămăligă cu brânză dulce şi smântână ca pe masa ei. Aşadar, secretul ei trebuie să fi fost faptul că nu agrea atât de mult carnea încât să se obosească s-o gătească în vreun fel oarecare.

Însă n-a vrut niciodată să treacă o zebră semaforizată altfel decât pe roşu. Aştepta să se potolească traficul, mă rog, aici mă exprim ca un poliţist, că pe vremea când mai trăia încă nu începuse nebunia asta cu maşinile, se circula, dar normal, deci aştepta să treacă prin faţa ei cine avea de trecut după care, fuga-fuguţa, ajungea şi ea pe partea cealaltă a străzii. Era citadină de vreo patruzeci de ani, infirmieră la spital, văzuse radioul din clipa în care a apărut, apoi televizorul, era la curent cu tehnologia, vreau să zic, dar niciodată n-a admis, în ruptul capului, că strada ar putea fi trecută pe verde. Se uita la ceilalţi cum trec, dădea din cap dezaprobator, nemulţumită de moravurile lumii, şi aştepta cuminte să se facă roşu, ca să poată să-şi continue drumul.

Parcare cu premeditare

Locuiesc în Paradis. Ca să mă găsiţi mai uşor pe google maps, vă dau un indiciu infailibil: am patru locuri de parcare pentru care nu plătesc nimic nimănui niciodată. Aş putea avea, desigur, şase sau opt locuri la acelaşi buget, dar mă încăpăţânez să folosesc o singură maşină. Chiar şi aşa, totuşi trebuie să fim economi. Nu c-am încurca pe cineva, orice vecin poate avea mai multe locuri, trebuie doar să-şi dorească şi pe loc se face. Aşa e pe la noi, prin Paradis. Ştiu că vi se pare că mă pierd în hiperbole, sau că vă mint pur şi simplu. Dar trebuie să înţelegeţi că ceea ce pentru voi, muritorii obişnuiţi a căror viaţă se consumă în ambuteiaje, este de domeniul imposibilului, aici se poate. Într-o zi mi-a venit băiatul cel mare panicat acasă: Tată, am accidentat o maşină!

Meticulos, m-am uitat să văd dacă-i curge sânge sau are pierderi de echilibru. Constat că toate dotările funcţionează impecabil, doar pentru pretenţioşi, merită sunat şi văzut. Bicicleta e bine?, zic, nicio fractură? N-are nimic. Răsuflu uşurat şi continui de dragul conversaţiei: maşina cum se simte? I-a căzut numărul. Vedeţi? La voi e invers. Aici, în Paradis, maşinile sunt mai fragile decât bicicletele, care le agresează continuu. Aşadar, în această gură de rai, ce zic? acest esofag de Rai, acest stomac multicameral decomandat full options de Rai, mă întorc eu duminică seara dintr-un concediu despre care nu are rost să vorbesc acum, şi parchez pe locul vecinului de la parter.

Momentul acela în care realitatea te caută să-ţi dea cu toporul în creastă

Zilele trecute citeam La perspective métaphysique a lui Georges Vallin. Citeam este verbul consacrat, în realitate cărţile de metafizică nu se citesc, se zboară. Se pot şi citi, sunt convins că filozofarzii asta şi fac, numai că diferenţele subtile dintre thomism şi aristotelism, ca şi complementaritatea dintre subiectivismul buddhist şi obiectivismul vedantin nu sunt formate din cuvinte, ci din forme rarefiate de planare şi zbor. Aşadar, la birou, cu mâinile pe tastatura unde scoteam note, zilele trecute mă luptam cu argumentul cosmologic în aprehensiunea Absolutului, folosind ca suport un volum scris de un sanscritolog francez taman la jumătatea secolului trecut. Mergea greu lectura pentru că sunt prost şi nu pricep uşor, din fericire sunt încăpăţânat, ştiu, nici asta nu-i semn de inteligenţă, uneori citesc de mai multe ori acelaşi paragraf, greu cu zborul, dar şi mai greu la aterizare.

Mă cheamă nefasta, cică sunt patru ţigani care-mi cercetează maşina, parc-ar vrea s-o cumpere. Mă uit şi eu, nu pricep ideea, maşina mea nu-i de vânzare, las cu regret cartea deschisă şi cobor. Când ajung, nu mai e nimeni la maşină, mă învârt şi eu şi regret că nu-i de vânzare, pentru că altfel aş cumpăra-o. Dau să intru în scara blocului, ţiganii au apărut din nou, sunt pe biciclete, şi mă întreabă a cui e maşina aceea. A mea, zic, bucuros că viaţa de zi cu zi este incomparabil mai simplă decât limitările dogmatice ale ontoteologiei tradiţionale. Gând la gând cu bucurie, ţiganul scoate un topor şi începe să urle la mine că-mi crapă capul pentru că eu l-am lovit pe taică-su. Toporul e cu o coadă de lemn destul de uzată, iar eu sper că n-a fost folosit doar pentru a-l răzbuna pe tatăl prezumat, altfel câtă bătaie trebuie să fi mâncat omul ăla la viaţa lui?

Despre lucrul acela mic de tot, care de fapt contează foarte mult şi care n-are nici măcar un nume al lui

 Într-o civilizaţie normală, adică într-o organizare socială care n-a pierdut din vedere Principiul, nu este niciodată prea devreme pentru a-l familiariza pe un copil cu o idee autentică. Unii copii sunt deosebit de inteligenţi, doar că din nefericire în preajma lor se află adulţi ale căror şabloane despre copilărie, ca şi despre vârsta adultă şi despre viaţă în general, exclud activităţile intelectuale relevante. Altfel nu pot să-mi explic de ce un părinte care afirmă şi simte că-şi iubeşte copilul l-ar face să piardă vremea cu Winnie the Pooh. Pe făgaşul lucrurilor care contează, am să vă istorisesc acum o poveste din altă lume, şi anume povestea prinţului răzvrătit.  

Se spune că unui prinţ i-a trecut prin cap să rupă legământul de vasalitate acordat maharajahului. Probabil citise nişte manuale de istorie şi i-au plăcut foarte mult, aşa că a proclamat independenţa colţului de lume în care se afla el. Iar cum astfel de lucruri duc la neînţelegeri serioase, care pe vremea aceea, ca şi acuma, se tranşau manu militari, prinţul s-a dus la luptă împreună cu oastea. Acolo ar fi putut să câştige, dar s-a întâmplat din plin să piardă, semn că prinţul era nu doar un prost om politic, dar şi un prost general. Vom vedea în finalul poveştii că prinţul mai era prost într-un fel, dar să nu anticipăm. Conform tradiţiei, răzvrătitul trebuia decapitat, dar maharajahul a preferat să-l ia la el în palat şi să-l trateze ca pe un oaspete timp de câteva zile.

Mâncare, băutură, piscină şi somn de voie, după câteva zile de spa prinţul îl întrebă pe maharajah: “Ce faci, nu pui să mi se taie capul?” Răbdare, deseară avem un ospăţ, fu răspunsul. La ospăţ fastul este de neînchipuit, şampanie, caviar, şoping în Dubai, probleme  din Gazeta Matematică, dezmăţul de pe lume. Neliniştit, prinţul îl întrebă pe zebigbos: “Ce faci, nu pui să mi se taie capul?” Răbdare, imediat va dansa călăul meu doar pentru tine. Aşteaptă să treacă numărul ăsta cu striptiz şi frişcă , după care vei vedea ceva cum nu s-a mai văzut.

O poveste despre tot ce trebuie să faci în viaţă

Sunt topit după poveşti. Ştiu sigur că Logosul s-a pogorât la noi taman atunci când era mai mare nevoie de el. La fel cum ştiu că toate religiile aşteaptă la capătul timpului un personaj care să facă ordine în prostiile noastre, negreşit unul şi acelaşi, oricare i-ar fi numele. Dar ştiu la fel de bine că Logosul este neîncetat la îndemâna noastră în poveştile de adormit copiii. Ca în povestea evreiască în care un tânăr vine la rabin şi-i spune: “Rabbi, m-am hotărât, mă sinucid.” Bătrânul îşi mângâie barba, probabil din lipsă de păr în cap, aţi remarcat că junii se scarpină în cap şi moşnegii îşi mângâie barba?, după care spune: “Aceasta nu este o soluţie.”

După o vreme, tânărul evreu se întoarce la rabin şi-i spune: “Rabbi, m-am hotărât, nu mă mai sinucid.” Bătrânul îşi mâgâie barba ca de obicei, după care declară sentenţios: “Aceasta nu este o soluţie.” Aristotelic, fostul candidat la sinucidere, acum candidat la nesinucidere, se revoltă: “Păi bine, rabbi, data trecută ţi-am zis că mă sinucid şi mi-ai spus că nu e o soluţie. Am stat, am reflectat şi ţi-am dat dreptate. Acum îţi spun că m-am hotărât să nu mă sinucid şi mi-ai zis acelaşi lucru, că nu e o soluţie. Nu te mai înţeleg, cum ar fi mai bine să fac?”

Jean-Claude Carrière, Cercul mincinoşilor (recenzie)

Maliţia mă împinge să cântăresc: 416 pagini, 21 de titluri de capitole (însumând două pagini), un-mare-număr de poveşti, o introducere de 20 de pagini. Sunt rău, deci mă afund în statistici ropotind o trei simplă: dacă 416 reprezintă 100%, iar 22 de pagini semnate Jean-Claude Carrière sunt ics, atunci ics este egal cu 22 ori 100 supra 416, adică 5,2884% contribuţie pură sub nume de autor. Ştie cineva de la ce proporţie de material alogen în sus începe un plagiat? Cui îi datorăm oare restul de 94.7116% din cuprinsul volumului? O evidenţă mai subtilă decât sughiţul unei furnici dar mai zdrobitoare ca o manipulare mediatică mă tulbură: dar surâsul? Dar lacrima? Cum aş putea, cine ar putea măsura fiorul unei poveşti ce ţi se oferă de dincolo de negura veacurilor? Iau calculele de la capăt şi rectific: Jean-Claude Carrière este autorul cărţii în proporţie de a douăzecea parte, şi totodată preacinstit cărăuş de lacrimi, surâsuri şi fioruri într-o incalculabilă ipostază.

 Altminteri, rostul unei crestomaţii nu e de a ne spune ceva despre cel ce o alcătuieşte, ci despre lucruri aflate dincolo de penibile orgolii de autor ţuculos şi musculos. Cine-a scris povestea aceea despre judecătorul complet incapabil să separe cartofii mari, de cei mijlocii şi de cei mici, în absenţa unor arguţii doctrinare şi a unei jurisprudenţe care să lămurească cu acribie cele mai mici dedesubturi ale dilemei? Oh, studenţi la Drept din lumea întreagă, scoateţi capul din tratate şi răsuflaţi uşuraţi, cineva s-a gândit la voi şi v-a răzbunat. Dar despre omul care adoarme la umbra unui copac fermecat, menit să îndeplinească orice dorinţă, şi care nu se miră, tâmpul, de masa şi fecioara ce i se oferă fără efort? “Numai de n-ar trece pe aici vreun tigru, în timp ce dorm.” Numai de nu s-ar prăbuşi civilizaţia noastră sub povara vâscoasă a îndepărtării noastre de Principiu – ne legănăm toropiţi de somn la picioarele lui Axis Mundi. Cine-a scris povestea în care un rabin stabileşte că semnul după care cunoaştem că s-a sfârşit noaptea şi se ivesc zorile este, indubitabil, când ne uităm la un chip necunoscut, un străin, şi vedem că este fratele nostru?