Jihadul lui Aghios Demetrios

Una din icoanele ortodoxiei greceşti înfăţişează un bărbat călare, îmbrăcat într-o cămaşă de zale, peste o tunică ce-i acoperă complet braţele, coborând până spre genunchi. Calul este cabrat, într-o atitudine tipică armăsarilor ce-şi dispută întâietatea, iar mâinile călăreţului aruncă spre adversar o suliţă, al cărei capăt dinspre Ceruri este o cruce. Nu, nu e vorba despre Sfântul Gheorghe în luptă cu balaurul. Este ΑΓΙΟΣ ΔΗΜΗΤΡΙΟΣ, cu chipul adolescentin aureolat, sfânt-militar, iar cel care se pregăteşte să moară, cu un gest de supunere care nu-i mai serveşte la nimic, e un om. Dacă Islamul sunnit ar fi tolerat iconismul, şi dacă această reprezentare ar fi provenit din câmpul său cultural, propaganda euroamericană ar fi deţinut grăitoarea probă imagistică a naturii profund violente a adversarilor săi orientali.

 Pentru ceea poate vedea observatorul postmodern, care face abstracţie de dimensiunea simbolică ce-i este implicit străină, imaginea surprinde o crimă monstruoasă. Nu numai că un om va lua viaţa seamănului său, dar în plus victima este, în limbaj militar, deja “neutralizată”: cel pe punctul de a muri nu mai are la îndemână vreo armă, iar braţul cu care stă să-şi acopere privirea sugerează groaza celui ce anticipează propriul sfârşit. În contrapartidă, cel din şa nu tradează nici compasiune, nici tristeţe, nici ură, doar beatitudinea celui ce se află la eoni distanţă de ce se întâmplă în contingent. Armăsarul este gata să împlinească rana ce-o va aduce suliţa prin ruperea adversarului în copite, învinsul fiind astfel asimilat, înainte de a se transforma în praf şi pulbere, regnului animal.

 Cel a cărui percepţie despre creştinism este construită dintr-o aglutinare de locuri comune ca “iubirea aproapelui”, “iertarea greşelilor” şi alte asemenea bondieuserii, va fi şocat la lectura paragrafelor de mai sus. Îşi va fi imaginând, poate, că din necesităţi retorice exagerăm, sau că tot ce am zis până acum ar fi doar o hiperbolică înşiruire de antifraze. Dacă, dimpotrivă, icoana ar fi înfăţişat un mucenic torturat pentru credinţa lui în Hristos, mărturisind plin de milă pentru iertarea păcatelor celor ce-l vrăjmăşesc, obişnuinţele nu ar fi resimţit nici o atingere. O eroare comună este aceea de a admite că, dacă Dumnezeu există, atunci el nu poate fi decât aşa cum ne imaginăm noi: de o infinită bunătate, gata să ierte totul, adică disponibil ca un chelner la toate comenzile noastre şi gata să ne asigure amabil, când vine momentul notei de plată, că toată consumaţia a fost din partea casei.

Iconarul

S-a născut într-o familie de ţărani însărăciţi. N-ar fi fost ei lipiţi pământului, avuseseră câteva hectare de pădure şi vreo două ogoare, dar comuniştii le-au luat tot. Le-au luat şi tatăl pentru vina de-a fi fost secretarul ţărănist al primăriei. L-au dus la puşcărie, cu alţi politici. A rămas mama să-l crească şi pe el şi pe fraţi, cu acul şi aţa. Nu i-a plăcut la porumb, îi era urât şi plângea să-l lase acasă. Nu era bun de câmp. Nici cu vacile nu se omora. Nu era bun de animale.  Citea câine-câineşte, calcula cu greşeli. În general, toţi erau de acord că nu e bun de nimic special. Când punea însă mâna pe creion şi pe hârtie, putea desena orice avea în faţă. Şi poze de prin abecedar, şi copaci, şi şopârle. Orice, cu fidelitate. Profesorul de desen s-a dus la ţaţa Aglăiţa să-i spună să dea băiatul la oraş, să-l facă pictor. Ţaţaia înţelegea partea cu plecatul la oraş, toţi copiii trebuie să fugă de sărăcia aceea de deal sterp pe care nici viţa-de-vie nu creşte cum trebuie, dar de ce pictură? Cum aşa, poate ieşi meserie din pictură? În sat, nimănui nu-i trecuse prin cap să deseneze ceva vreodată în afara şcolii.

În mintea ei de femeie de la ţară, orice era mai bun decât să-ţi creşti copiii cu acul şi aţa. I se rupea inima de foamea copiilor, care terminau pâinea de la poartă până la prispă. Orbise la o vreme de la cusut şi plângea că-i vor muri copiii de foame, pentru că Ion venise acasă, dar apoi îl luaseră din nou la puşcărie, şi n-avea altă nădejde decât de la Dumnezeu. Strânsese şapte preoţi ca să-i facă Sfântul Maslu, să vadă din nou, şi-a văzut chiar din seara aceea, până la sfârşitul vieţii ei, spre 86 de ani. Deci credea în miracole, dar nu credea în pictură. Băiatul ei va merge la oraş, va munci în construcţii pe undeva şi nu va îndura sărăcia din sat. Aşa că n-a studiat pictură, la început n-a studiat aproximativ nimic.