Alături de René Guénon şi Frithjof Schuon, în triplă ipostază de estetician, istoric al artei şi metafizician, Ananda Kentish Coomaraswamy este privit ca unul dintre reînnoitorii Şcolii Perenialiste în Occident (pentru că de inventare sau creaţie nici n-ar putea fi vorbă în acest caz). Indian prin tată, britanic prin mamă, deci pe jumătate oriental, pe jumătate occidental. Cărturar aplecat deopotrivă asupra artei sacre indiene cât şi textelor sacre ale mai multor tradiţii, deci pe jumătate erudit, pe jumătate metafizician. Printr-o curioasă şi blândă ironie, destinul celui din urmă s-a împlinit prin răscrucile şi jumătăţile lui, adică prin acele accidente care ar fi inasimilabile pentru cei mai mulţi dintre contemporani.
Nu ştiu multe lucrări care să clarifice atât de multe chestiuni cu atât de puţine cuvinte precum Hinduism şi buddhism. Până nu demult, aproape oricine avea veleităţi legate de “cultura generală” se simţea obligat să înghesuie în debaraua afectată mofturilor şi ceva idei-de-a-gata despre Orient: buddhiştii n-ar face rău niciunei furnici – reîncarnarea înseamnă că într-o viaţă anterioară ai fost prinţesă, sau rege, sau Napoleon – castele hinduse sunt o formă de injustiţie socială pe care o va eradica modernitatea – maeştrii spirituali sunt hinduşi – Buddha este dumnezeul buddhiştilor – hinduşii sunt politeişti, ş.a.
Fără să persiflăm foarte tare influenţele nefaste ale culturii generale, dar şi fără să trecem cu vederea modul-prost-în-care-ne-imaginăm-că-ştim-foarte-multe, vom spune că demersul lui Ananda Coomaraswamy ilustrat de această lucrare constă până la urmă într-o repunere pe direcţia bună. Nu devine nimeni cunoscător al hinduismului şi al buddhismului după o lectură de 200 de pagini format in octavo. Însă o minte atentă nu are nevoie de mai mult pentru a deveni circumspectă în privinţa erorilor curente pe care le comite matricea culturală a euroamericanilor cu privire la Orient în general, şi la aceste două religii în special. Ceea ce, în opinia noastră, nu-i deloc neglijabil.
