Pesimismul ca unica formă de realism

Ceea ce pare să fie pierdut în creştinismul contemporan este perspectiva temporală corectă. De exemplu, este foarte posibil astăzi să auzi teologi, de ocazie sau profesionişti, convinşi că înainte de Apocalipsă toţi evreii se cor converti la creştinism, unii mai înflăcăraţi sunt chiar gata să creadă că toate neamurile se vor aduna festiv sub un singur stindard religios. În plină globalizare economică, se găsesc destui care să emită pretenţii de globalizare spirituală, la pachet cu o iritare crescândă când constată că realitatea refuză să se plieze după dorinţele lor. Alţii cred că pogorârea Logosului a fost amânată îndelung pentru ca oamenii să fie “pregătiţi” printr-o evoluţie spirituală colectivă pe aşezate. Auzim adesea spunându-se cu mult patos că Iisus Hristos a însemnat “desăvârşirea Revelaţiei”, ca şi cum pe Sinai Dumnezeu s-ar fi arătat ciuntit lui Moise, dându-i numai un demo religios. Ca şi cum Revelaţia ar fi fost in progress şi nu deplină şi mântuitoare în religia mozaică.

În toate religiile lumii, iar iudaismul şi creştinismul nu constituie o excepţie, apare menţionată împărţirea perioadei acestui ciclu în patru părţi: Vârsta de Aur, Vârsta de Argint, Vârsta de Bronz şi Vârsta de Fier. Hinduşii le numesc: Satya Yuga, perioada ceea mai lungă, în care exista o singură castă, ai cărei oameni trăiau foarte mult şi erau foarte mari, dezvoltarea lor spirituală fiind fără eforturi anume, ca şi cea fizică, într-o lume fără sărăcie, fără muncă, fără boli; Treta Yuga, ceva mai scurtă, oamenii diminuează pe toate planurile, apar agricultura şi mineritul, împreună cu reguli pentru existenţa socială, din vreme în vreme se fac cunoscuţi profeţi şi alţi trimişi ai lui Dumnezeu care le amintesc oamenilor drumul cel drept; Dwapara Yuga, şi mai scurtă, decăderea spirituală începe să fie simţită în toate castele, cei vrednici de locul lor în lume (cei normali, fireşti) fiind rari şi veneraţi ca sfinţi, de aceea oamenii sunt împărţiţi în caste separate de interdicţii sevedere, în vederea prezervării spiritualităţii aflată în mare pericol; Kali Yuga este epoca cea mai scurtă şi cea mai agitată, plină de violenţe şi de ipocrizie, în care o eminenţă întunecată şi diabolică (Antihrist în creştinism, ad-Dajjal în islam, Kali în hinduism), va pune stăpânire peste tot pământul, dar când va fi foarte aproape de împlinirea planului, Logosul va descinde din nou pe pământ sub numele de Kalki şi va restabili puritatea primordială, încheind astfel ciclul cosmic.

Legile lui Manu despre adulter

Citim în versetele 352 şi 353: “Regele să alunge, după ce i-a pedepsit cu mutilări profunde, pe cei cărora le place să seducă femeile altora. Căci din adulter se naşte în lume amestecul castelor, şi din amestecul castelor provine violarea îndatoririlor, amestecul rasei umane, care conduce la pierderea universului.”

Comentariu: Noi, euroamericanii, suntem obişnuiţi să credem că dragostea justifică şi scuză totul. Denis de Rougemont, în Dragostea şi Occidentul, remarca preferinţa unică, perversă, pe care lumea noastră o are pentru pasiunea ilicită, aflată înafara şi împotriva cutumelor. Tristan şi Isolda este o poveste de dragoste sublimă, nefericită şi ilegală. Dom Juan pozează în ideal erotic. Suntem atât de obişnuiţi cu aceste repere mentale încât nu le mai sesizăm monstruozitatea. Adulterul este opţiunea pe care lumea noastră a făcut-o în favoarea lui Eros, renunţând la Agapé.

Legile lui Manu despre pedeapsă

În Cartea a şaptea, Despre conduita regilor şi a clasei militare, versetele 17-31, putem citi:

“Pedeapsa este un rege plin de energie. Este un administrator iscusit, este un înţelept legiuitor, este recunoscută ca garant al îndeplinirii datoriilor celor patru caste. Pedeapsa guvernează omenirea, pedeapsa o protejează. Pedeapsa veghează în timp ce toată lumea doarme. Pedeapsa este justiţia, spun Înţelepţii.

Administrată cu circumspecţie şi atunci când este nevoie, ea procură popoarelor fericirea, în vreme ce aplicată fără măsură, le distruge din temelii. Dacă regele nu ar pedepsi fără încetare pe cei care merită să fie pedepsiţi, cei mai puternici i-ar prăji pe cei mai slabi, ca pe nişte peşti, pe grătar, cioara ar veni să ciugulească ofranda de orez, câinele ar linge untul, n-ar mai exista drept de proprietate, omul de cea mai joasă speţă ar lua locul celui din casta cea mai elevată.

Pedeapsa domneşte asupra omenirii, căci un om virtuos în mod natural este greu de găsit. Teama de pedeapsă dă voie lumii să guste din bucuriile care-i sunt permise. Îngerii (Deva), Demonii (Aşura), Muzicienii celeşti, Giganţii, Şerpii, îşi îndeplinesc funcţiile mânaţi de teama de pedeapsă. Toate regnurile ar degenera, toate barierele ar fi rupte, universul nu ar fi decât confuzie, dacă pedeapsa nu şi-ar mai face datoria.

Ananda K. Coomaraswamy – Hinduism şi buddhism (recenzie)

Alături de René Guénon şi Frithjof Schuon, în triplă ipostază de estetician, istoric al artei şi metafizician, Ananda Kentish Coomaraswamy este privit ca unul dintre reînnoitorii Şcolii Perenialiste în Occident (pentru că de inventare sau creaţie nici n-ar putea fi vorbă în acest caz). Indian prin tată, britanic prin mamă, deci pe jumătate oriental, pe jumătate occidental. Cărturar aplecat deopotrivă asupra artei sacre indiene cât şi textelor sacre ale mai multor tradiţii, deci pe jumătate erudit, pe jumătate metafizician. Printr-o curioasă şi blândă ironie, destinul celui din urmă s-a împlinit prin răscrucile şi jumătăţile lui, adică prin acele accidente care ar fi inasimilabile pentru cei mai mulţi dintre contemporani.

 Nu ştiu multe lucrări care să clarifice atât de multe chestiuni cu atât de puţine cuvinte precum Hinduism şi buddhism. Până nu demult, aproape oricine avea veleităţi legate de “cultura generală” se simţea obligat să înghesuie în debaraua afectată mofturilor şi ceva idei-de-a-gata despre Orient: buddhiştii n-ar face rău niciunei furnici – reîncarnarea înseamnă că într-o viaţă anterioară ai fost prinţesă, sau rege, sau Napoleon – castele hinduse sunt o formă de injustiţie socială pe care o va eradica modernitatea – maeştrii spirituali sunt hinduşi – Buddha este dumnezeul buddhiştilor – hinduşii sunt politeişti, ş.a.

 Fără să persiflăm foarte tare influenţele nefaste ale culturii generale, dar şi fără să trecem cu vederea modul-prost-în-care-ne-imaginăm-că-ştim-foarte-multe, vom spune că demersul lui Ananda Coomaraswamy ilustrat de această lucrare constă până la urmă într-o repunere pe direcţia bună. Nu devine nimeni cunoscător al hinduismului şi al buddhismului după o lectură de 200 de pagini format in octavo. Însă o minte atentă nu are nevoie de mai mult pentru a deveni circumspectă în privinţa erorilor curente pe care le comite matricea culturală a euroamericanilor cu privire la Orient în general, şi la aceste două religii în special. Ceea ce, în opinia noastră, nu-i deloc neglijabil.

Răul pe care statul ni l-a făcut

Motto: “Lucrul acesta însă era rău în ochii lui Samuel, că adică ei spuseseră: “Dă-ne un rege care să ne judece”. Şi Samuel I s-a rugat Domnului. Iar Domnul a zis către Samuel: “Ascultă glasul poporului, în orice va grăi către tine; că nu pe tine te-au lepădat, ci pe Mine M-au lepădat, pentru ca nu Eu să domnesc peste ei.” (I Regi, 8, 6-7)

Memoria celei mai longevive civilizaţii de pe pământ, civilizaţia hindusă, ne transmite că demult, într-un timp pe care istoricii noştri nu-l pot localiza cu precizie în curgerea lumii, în vremurile în care hinduşii încă nu se stabiliseră în peninsula în care se găsesc acuma, de fapt chiar înainte de a migra din legendara Hiperboreea devenită nelocuibilă, lumea era condusă de sacerdoţi a căror autoritate pur spirituală nu era contestată de nimeni. Purtătorilor de săbii, pumnale şi scuturi încă nu le trecuse prin cap să fie altceva decât preaumilii slujitori ai cunoscătorilor adevărului. Aceştia din urmă au condus lumea înţelegând, iar îndepărtaţii lor moştenitori, cei ce-şi spun astăzi intelectuali, sunt în raport cu cei de demult simple schime parodice.

Peste tot, nu doar în hinduism, purtătorii de arme s-au revoltat împotriva sacerdoţilor. În Occidentul catolic, este lupta dintre Imperiu şi Papalitate. Celţii figurau opoziţia dintre cele două puteri sub semnul luptei dintre mistreţ (sacerdot) şi urs (cavaler). În China sunt luptele dintre taoişti şi confucianişti. În Tibet, ostilitatea regilor faţă de lamaism, înainte ca puterea teocratică să fi absorbit puterea temporală. În Biblie, avertismentul pe care Dumnezeu îl transmite oamenilor este fără echivoc: “Iată drepturile regelui care va domni peste voi: pe fiii voştri îi va lua şi-i va pune la carele sale şi va face din ei călăreţi şi alergători înaintea carelor lui; el şi-i va pune căpetenii peste sute şi căpetenii peste mii şi să-i secere holda şi să-i adune bucatele şi să-i meşterească uneltele de război şi uneltele carelor lui; pe fiicele voastre le va lua să-i fie mironosiţe şi bucătărese şi brutăriţe; el vă va lua ţarinile şi viile şi livezile de măslini şi le va da slugilor sale; va lua zeciuială din semănăturile voastre şi din viile voastre şi o va da eunucilor săi şi slugilor sale; vă va lua slugile şi slujnicele şi cirezile voastre cele bune şi asinii voştri şi le va dijmui pentru treburile lui; şi din turmele voastre va lua zeciuială, iar voi veţi fi slugile lui.” (I Regi, 8, 11-17)

Narasimha, al patrulea avatar al lui Vişnu, şi intuiţia lui Jean Baudrillard

Citim în Agni Purana că titanul Hiranyakaşipu a luat decizia de a-l învinge pe Vişnu, lucru care nu putea fi dus la îndeplinire decât dacă ar fi devenit invincibil. Prin asceză şi meditaţie titanul l-a înduplecat pe Brahma, care i-a promis îndeplinirea unei dorinţe. Hiranyakaşipu s-a rugat să nu poată fi omorât “nici ziua, nici noaptea; nici de om, nici de fiară; nici în nori, nici pe ape, nici pe pământ.” Brahma s-a înduplecat.

Mai aflăm din versetele Puranei că cel care devenea astfel stăpânul celor Trei Împărăţii (cea a îngerilor, cea a oamenilor şi cea a titanilor), avea un fiu numit Prahlada, adorator al lui Vişnu. După ce a încercat în zadar să-şi omoare băiatul, puternicul Hiranyakaşipu l-a întrebat de ce mai crede în zeul care cedase, alungat de tatăl său. Pentru că Vişnu este peste tot. Cum, peste tot? Chiar şi în coloana asta? Chiar şi, a fost răspunsul fidelului Prahlada. Uzurpatorul puse mâna pe un topor cu care lovi în coloana cu pricina. Din ea ţâşni Narasimha, avatarul jumătate om-jumătate leu, care-l luă pe Hiranyakaşipu în gheare, îl ridică de la pământ şi-i rupse pieptul, omorându-l.