Domdocto

Această povestire este dedicată domnului doctor ginecolog care şi-a manifestat cinismul faţă de pacienţii lui care încă n-au priceput ca el este dumnezeu. În subsidiar, acest text este dedicat şi băiatului meu Ştefan, care probabil va găsi aici răspunsuri la nişte întrebări pe care le va formula mult mai târziu. Cum era şi logic, Ştefan ne-a creat problemuţe înainte de a se naşte, sub aspectul că soţia mea a rămas gravidă. Cum graviditatea este asimilată unei boli în lumea modernă, am fost cu soţia la spital, să vedem dacă are vreo şansă de însănătoşire. Era al doilea copil, întâi a fost Sabina, pe care soţia mea a născut-o ca-n filme, adică un travaliu scurtuţ, urcare sportivă pe masa de naşteri şi aterizare uşoară. Era în anul întâi la prima facultate. Muierea, că Sabina e abia în clasa a VIII-a. Mă aşteptam ca acuma, cu lecţia învăţată, naşterea să fie şi mai eroică. Bănuiesc că eram pe atunci un tâmpit rutinat. Tot tâmpit sunt şi acum, doar că am învăţat să apreciez rutina ca pe un dar şi să n-o mai consider ca fiind implicită.

Prima naştere la Cluj-Napoca, a doua la Turda. Refuzăm ideea de spital privat pe principiul că oricum femeia naşte, nu spitalul. Deci mergem la spitalul public, dar ne luăm precauţia unei recomandări. Aşa ajungem la domdocto. E foarte tare. Domdocto e un profesionist, vrea să se asigure că totul o să fie bine, vorba cântecului. Ce Rh are soţia? Păi, pozitiv. Să facem o analiză. Păi, s-a făcut după prima naştere, şi a fost pozitiv. Numai că la a doua analiză iese negativ. Din două una, ori prima analiză a fost făcută la băşcău, ori a doua e o farsă. Să avortăm, ne sfătuieşte domdocto. Din păcate, dintre noi trei doar gravida poate avorta. Păi, de ce, zic eu însetat de cunoaştere? Posibil să iasă pruncul cu malformaţie. Aham, posibil nu, zic eu. Cred sincer că rostul tuturor doctorilor din lumea asta este s-o salveze de la catastrofă, dar mă aricesc una-două când dau de cinismul celor prea obişnuiţi cu suferinţa. Ştiu, soluţia platoşei de mârlănie în faţa durerii este o mare tentaţie cu iz de salvare personală, dar pentru pacient asta nu garantează nimic bun.

Mă informez pe net şi aflu că, dacă sângele mamei şi al fătului se amestecă, în cazul în care mama are Rh negativ iar pruncul Rh pozitiv, e risc de anemie puternică pentru făt. Şi ce Rh are pruncul, îl întreb pe domdocto? Nu ştim, numai după ce se naşte vom afla. Deci, dacă mama are Rh negativ, iar pruncul Rh negativ, nu-i bai? Nu-i bai, zice. Există riscuri doar dacă mama are Rh negativ iar piticul Rh pozitiv, nu-i aşa? Numai aşa. Şi doar dacă sângele se amestecă, ceea ce înseamnă că probabilitatea este destul de redusă, mă mai joc eu cu teoria probabilităţilor din liceu. Dar este foarte simplu, să avortăm, mai spune profesionistul. Eu mă ofer să-mi avortez grijile, să-mi lepăd prematur prostia, să-mi tai unghiile de la picioare, dar pruncul rămâne aşa, cu risc de handicap sever. De anemie am vrut să zic. Domdocto e sceptic, domdocto ne-a avertizat, domdocto şi-a făcut datoria. Am noroc de muiere de piatră, stăpână pe gândurile ei şi deloc panicată. Stabilim amândoi că, în ciuda riscurilor masive pe care ni le asumăm atunci când trecem strada, vom continua să trece strada până când obiceiul îşi va pierde interesul pentru noi. Băgăm şi un copil mic? Băgăm, tot acolo suntem. Risc maxim, trăim periculos, viaţa noastră e ca-n filme. Ştefan n-a prins decât vreo două ecografii. Nu, n-am ştiut că va fi băiat. M-am gândit că oricum n-o să-mi scape asta după naştere. Ştiam doar că, din cauza Rh-ului negativ, va fi cu certitudine handicapat. Nu există diferenţă între risc şi certitudine. Riscul e deja o mare certitudine pentru oamenii moderni.

O apucă pe muiere convulsiile. Nu de la febră, cred că i se apropiase sorocul. O duc la spital. Mă duc şi la domdocto şi-i spun, textual, s-o lase să nască la vremea ei, sigur va naşte foarte uşor, să nu-i provoace naşterea. Domdocto mă asigură că aşa va fi, după care îi face injecţia cu oxitocină şi-i rupe apa cu mâna. Era grăbit. Muierea nu pricepe ce i se întâmplă, n-o întreabă nimeni dacă e de acord cu ceva, e un obiect în mâna unui profesionist. Am avut mare noroc că era pe tură, dimineaţa trebuia să plece şi naşterea era musai să aibă loc în tura lui. Altfel, adio şpagă! Deci nu se dilată muierea, dar se scurge lichidul amiotic, pentru că tot ce se naşte la Turda e ardelean, deci nu-i grabă. Stă muierea în travaliu de i se urăşte, de la miezul nopţii până în zori, încurajată de domdocto care dă vina pe Rh-ul negativ şi clatină din cap a naştere de copil cu handicap grav. Pe la şapte dimineaţa, sunt chemat cu un telefon să vin la spital să-mi duc nevasta cu targa. E foarte rău, naşterea are complicaţii, s-ar putea să nu se poată face nimic pentru copil. Ultima soluţie, cezariana. Ajung într-un suflet, sunt al doilea om la targă, spitalul n-avea decât unul. Dacă dormeam sau eram beat, bănuiesc c-ar fi târât-o cu capul de scări, ce altceva poate face un singur infirmier?

Anestezistul îl ia pe sus pe domdocto: aşa se anunţă o cezariană, de pe un minut pe altul? Se ceartă ca doi profesionişti, dar civilizat, nu-şi dau pumni în gură pentru o gravidă. Duc jumătatea mea de targă până la lift, de acolo se descurcă ei. Stau ca viţelul la poarta liftului, când văd c-au coborât. Nu, n-a fost cezariană fulgerătoare, Ştefan s-a născut între etaje. E gălăgios, e urât foc, e al meu. Plâng pentru că şi viţeii plâng câteodată. Probabil e de la efortul cu targa mi se trage, ar trebui să mă cheme mai des, poate mă obişnuiesc. Peste câteva minute domdocto va completa o fişă unde va nota că nou-născutul a venit pe lume cu cordonul ombilical în jurul gâtului. Are Apgar nouă, deci handicap sever. Moaşa se uită pe fişă, se uită la Ştefan şi spune că nu se poate, nu aşa arată un copil în prag de strangulare. Dar şeful e şef, nu-i momentul să fim principiali, trebuie să fim circumstanţiali. Oricum o proastă de moaşă e zero barat în patru pe lângă domdocto. Eu iau şpaga şi-o investesc toată în cărţi. Va fi enorm de greu să le palmez prin casă în următoarele luni. Ştiu, sunt un şpăgar fără cuvânt. N-aveţi idee ce greu îmi vine să recunosc asta.

Trei ani mai târziu eram cu Ştefan la ţară, înaintea unei furtuni. Ne-am adăpostit amândoi în cort, aşezaţi turceşte, în vreme ce cu mâna ţineam cortul să nu-l rupă furia vântului. Eu calm, el calm, surâdem şi nu spunem nimic. A doua zi, Ştefan îmi spune: Auzi, tata, aseară norii şi-au spus secrete. Mă uit la el şi realizez că are un handicap grav: e poet. Câţiva ani mai târziu, îmi spune cu tristeţe: colegii mei nu ascultă muzică, ei ascultă doar hip-hop şi manele. Lua deja lectii de pian. Pentru Ştefan, în clasa întâi, muzica este doar clasică şi operă. La primul concert de Chopin la care am mers ca bărbaţii a avut o singură problemă: nu putea sta pe scaun. Când eşti mic, nu vezi nicio incompatibilitate între Fugile lui Bach şi fuga prin casă. Dacă l-ar fi lăsat să alerge prin sală, i-ar fi plăcut mult mai mult. Semnele de handicap se înmulţesc. Domdocto avea dreptate, dublu handicap sever: poezie şi muzică clasică, trebuia să avortăm. El primul.