Nu există dumnezeu, decât Dumnezeu

Alain Besançon, în eseul Islamul (Commentaire nr. 107, 2004), oferă un traseu analitic sfârşit abrupt cu o coliziune ideatică: “Pentru a aborda cum se cuvine islamul, ar trebui inventat un concept greu de gândit precum idolatria faţă de Dumnezeul lui Israel.” Stilul universitar, care construieşte iluzia obiectivităţii printr-o anume echidistanţă de sorginte lexicală, l-a împiedicat să spună, şi probabil să vadă şi să aibă un recul în faţa accidentului conceptual la care ajunsese, nu doar greu de gândit, ci cu certitudine imposibil de susţinut. Filosoful francez demonstrează cu prisosinţă câteva adevăruri care nu au nevoie de nici o demonstraţie: întâi, că autoritatea cuiva în câteva domenii (lumea modernă, forme ale totalitarismului, creştinism) nu garantează implicit competenţele în alte domenii (lumea orientală, metafizică, islam); mai apoi, că a şti să scrii nu e totuna cu a şti să gândeşti – în fapt, cele două lucruri se întâlnesc rareori în acelaşi om; şi nu în ultimă instanţă, că o analiză bine strunită nu garantează în sine accesul la o sinteză justă, în ciuda prestigiului conferit metodei carteziene. De fapt, analiza absolută, dacă ar exista aşa ceva altundeva decât sub forma unui deziderat intangibil, acumulează metodic o cantitate indefinită de detalii, niciodată suficiente, neputând fi vreodată exhaustivă, sfârşindu-se doar printr-un imperativ exterior travaliului pe care îl execută. În vreme ce sinteza este, cum altfel?, rezultatul unei fulguraţii, rodul intuiţiei intelectuale, facultate cu mult superioară raţiunii, şi se poate lipsi cu totul de analiză.

 Într-un mod inadmisibil pentru că pueril, Alain Besançon se înşală. În gramatica religiilor există o definiţie a idolatriei comună tuturor căilor spirituale, fără excepţie. Este un trop (şi nu e unicul!) în raport cu care hindusul, musulmanul, evreul şi creştinul se întâlnesc într-o armonie deplină, aşa cum sunt în raport cu toate adevărurile metafizice. La origine, idolul a fost un simbol, o treaptă spre Dumnezeu. Un adevăr încifrat, o lecţie non-lineară adresată intuiţiei, un cumul de sensuri în cascadă, la care se poate ajunge printr-un efort de înălţare a spiritului. Numai că ceea ce era menit ascensiunii intelectuale, a devenit în urma decăderii ciclice contrariul a ceea ce era menit: idolul a devenit o piedică în atingerea adevărului. Şi de aceea, acolo unde această degenerescenţă a atins cote alarmante, a fost nevoie ca simbolurile de lemn şi piatră să fie arse şi călcate în picioare, paradoxală blasfemie eliberatoare.

Apocalipsa ca eveniment semiotic

Ziua cea de pe Urmă, atât de des evocată în Coran, pomeneşte de o figură care ar putea fi cu uşurinţă asimilată Antichristului creştin: al-Masih ad-Dajjal (Mesia cel Fals). La numărul 1815 din Riyad al-Salihin, colecţia de hadith-uri a Imamului An-Nawawi, găsim următoarea evocare a personajului: “Profetul Muhammad a zis: Dajjal se va arăta şi odată cu el vor veni apa şi focul. Ceea ce oamenii cred că este apă, va fi un foc ce arde şi ceea ce oamenii cred că este foc, va fi o apă rece şi dulce. Acela dintre voi care se va întâmpla să-l înfrunte, să sară în ceea ce este foc, căci acesta va fi o apă rece şi dulce.” Hadith-ul 1824 reia aceeaşi idee: “El [Dajjal] va aduce ceva asemănător cu Raiul şi Iadul, dar ceea ce numeşte el Rai va fi Iad.”

 Apocalipsa lui Ioan Teologul (gr. apocalypsis – dezvăluire) ni s-a impus ca profeţie a Sfârşitului Lumii, cu al cărui înţeles este asociată. Dar e drept să vedem că sfârşiturile sunt numeroase, şi umanitatea nu stă să-l aştepte pe cel ce va să vină fără să fi cunoscut, şi uitat de atunci, altele dinainte. Alungarea din Rai este un sfârşit. Potopul lui Noe e şi el un capăt. Mai subtilă decât acestea două, dar sfârşit al unei lumi nu mai puţin, este “amestecarea limbilor” cu care este asociat Turnul Babel. După ce va fi fost “în tot pământul o singură limbă şi un singur grai la toţi” (Facerea 11, 1) oamenii au zis: “Haidem să ne facem un oraş şi un turn al cărui vârf să ajungă la cer şi să ne facem faimă înainte de a ne împrăştia pe faţa a tot pământul!” (ibid. 11, 4). Precum se ştie, Dumnezeu decide “să amestece limbile lor”.

 Un moment magic, în timpul căruia oamenii sunt încă o mare familie, cu aceeaşi tradiţie şi unic vehicul purtător al ideilor. Tulburat de ceea ce grecii numeau “hubris” – mândria nemăsurată, încrederea exagerată în sine, soi de obnubilare adâncă a judecăţii: să construim semnificantul nemuritor al ştiinţei noastre! Turnul Babel, înainte de a fi o sfidare arhitectonică, este una metafizică, la fel cum clonarea aparţine mai puţin geneticii cât punerii sub semnul îndoielii a principiului conform căruia Posibilitatea Universală nu se repetă niciodată… Şi ceea ce se vrea coajă nemuritoare şi spre nesfârşită aducere aminte se răzbună nebănuit, hărţuind coaja cuvintelor şi zdrobind-o prin uitare şi falsă memorie. Într-o noapte de taină, un monah zicea: “Aşa trebuie să fi fost atunci, cerea omul cărămidă, şi-i dădea scândură, cerea mortar, şi-i dădea var.” Vorbe simple dar potrivite, epitaf dureros la apocalipsa mică, apocalipsa lingvistică a unei lumi ce-a început a se neînţelege. Încurcând semnificanţii cu semnificaţii, oamenii se vor fi retras în grupuri care împărtăşeau erori comune, şi poate de atunci se trage cuvântul “străin”, şi nobleţea ospitalităţii cu care îl primeşti pe cel ce-a făcut cândva parte din familia ta, în vremea când încă nu îndrăzniseră oamenii să măsoare eternitatea cu muşunoiul Babel…

W. Montgomery Watt – Muhammad at Medina (recenzie)

Continuăm prezentarea biografiei muhammadiene elaborate de W. Montgomery Watt cu cel de-al doilea volum, Muhammad at Medina. Mult mai amplă cantitativ decât Muhammad at Mecca, pe măsura acumulării de evenimente şi de semnificaţii pe care a traversat-o viaţa personajului în această perioadă, această parte a lucrării ne-a oferit spaţii generoase de documentare în privinţa controverselor legate de tipul uman încarnat de Profet. Vom continua pe linia textului anterior, abstrăgând cu grijă punctele care coagulează neînţelegerile ţesute de ignoranţa detractorilor săi.

 Este de lămurit relaţia sinuoasă pe care Profetul a avut-o cu evreii. Se ştie că în opinia acestuia, Revelaţia care îi fusese dezvăluită era identică cu cea a evreilor şi a creştinilor. Fiind foarte probabil că nu se considera altceva decât un continuator, se pare că a sperat mult timp că îi va câştiga pe evreii din Medina de partea sa prin contact personal. Dincolo însă de anumite excepţii, Muhammad a întâlnit la evrei un refuz net, transformat încetul cu încetul în ostilitate acră faţă de Profetul Gentililor. Atunci când toate argumentele de tip teologic au fost epuizate, Muhammad s-a pomenit în faţa unui grup foarte compact, care nu făcea economie de mijloace când se punea problema să-i sprijine pe duşmanii săi de la Mecca. Reacţiile pe care le-a avut faţă de evrei pot părea disproporţionate pentru un european din zilele noastre, trăitor în vremuri de pace, însă în condiţiile acelea se ştia foarte bine că nu este nevoie de două ocazii pentru ca un duşman să-i curme cuiva firul zilelor. Din cele trei clanuri din Medina, primul a fost alungat, al doilea alungat fără provizii, cel de-al treilea şi-a văzut bărbaţii ucişi iar femeile şi copiii vânduţi ca sclavi.

W. Montgomery Watt – Muhammad at Mecca (recenzie)

A scrie o biografie a Profetului adresată deopotrivă “istoricilor, musulmanilor şi creştinilor”, aşa cum promite dintru început W. Montgomery Watt, nu a fost desigur o întreprindere facilă. Cu atât mai mult cu cât autorul preferă asupra chestiunilor teologice dezbătute între Creştinism şi Islam o poziţie de neutralitate: “Rămânând fidel datelor învăţământului istoric consacrat în Occident, mi-am impus să nu declar nimic care să însemne vreo luare de poziţie în legătură cu doctrinele fundamentale ale Islamului. Nu este deloc nevoie de o prăpastie care să separe ştiinţa Occidentului de credinţa Islamului.” Deschizător de drumuri sursă de inspiraţie în direcţia unei apropieri fără prejudecăţi facile în această direcţie a fost Thomas Carlyle, cel care pledează în privinţa sincerităţii muhammadiene în studiul Heroes and Heroworship.

 A nu se confunda totuşi această neutralitate autoimpusă cu absenţa (imposibilă!) a oricărei poziţii. Autorul este istoric în cel mai deplin sens al cuvântului, european, creştin, însă ceea ce-i lipseşte, şi vorbim despre o calitate, nu de un defect, este dispreţul şi suficienţa imperialistului european. Am găsit în scrierile lui W. Montgomery Watt un respect pentru Orient şi o abordare serioasă deloc comune: “Tratând deci fundalul carierei lui Muhammad şi vieţuirea sa la Mecca, am avansat în ideea că tradiţiile trebuie să fie în general acceptate, primite cu precauţii, tratate cu rezerve de fiecare dată când se poate bănui o potrivire tentenţioasă, dar nu trebuie respinse cu hotărâre decât atunci când există o contradicţie internă.” Hotărât lucru, nu aceasta este atitudinea noianului de istorici pentru care tot ceea ce nu este de sorginte europeană e automat scelerat, maladiv, pervers.

 Primul automatism care cade la o analiză mai atentă este “Islamul – religia deşertului”. Nu va fi singurul, şi probabil că unica sarcină rezonabilă pe care ne-o putem asuma la nivelul unei modeste recenzii este tocmai de a trece în revistă locurile comune pe care le spulberă biografia elaborată de W. Montgomery Watt. Qur’ânul nu apare deci în atmosfera deşerturilor cutreierate de arabii nomazi, ci în bogatul oraş Mecca, centru religios şi financiar, în care agricultura nu era cu putinţă, dar a cărui pătură bogată era formată din cămătari foarte experimentaţi în mânuirea creditului, abili în speculaţii şi gata să onoreze orice oportunitate de plasament lucrativ din Aden până-n Gaza şi Damasc. Printr-un efort de apropiere analogică, s-ar putea spune că revelaţia coranică se pogoară asupra unui Wall Street arab, şi nu asupra deşertului.

Esenţa Textului

Într-un hadith atribuit lui ‘Ali, ginerele Profetului Muhammad şi concomitent al patrulea calif al epocii de aur islamice, se spune: “Coranul este conţinut în prima sură, Al-Fatiha. Prima sură este conţinută în primul verset, basmallah. Primul verset este conţinut în prima sa literă, ba. Iar ba stă toată în punctul său diacritic.” E un hadith frumos ca o mlădioasă explozie a caligrafiei arabe, e transcrierea în cuvinte a cochiliei unui melc care pulsează elicoidal în jurul Centrului. Sensul şi treptele acestei spirale le vom împrumuta în comentariul care urmează…

Toate cele o sută paisprezece surate coranice, cu ale lor peste şase mii de versete, sunt conţinute aşadar în surata pe care trebuie s-o recite dreptcredinciosul de douăzeci şi două de ori pe zi: “1. În numele lui Dumnezeu, cel Milostiv, cel Maestuos, 2. Slavă lui Dumnezeu, Domnul lumilor, 3. Cel Milostiv, cel Maestuos, 4. Stăpânul Zilei Judecăţii, 5. Ţie ne închinăm, Ţie îţi cerem ajutorul, 6. Călăuzeşte-ne pe Calea cea Dreaptă, 7. Calea celor binecuvântaţi de Tine, şi nu a celor peste care este Mânia ta, şi nici a celor ce rătăcesc. Amin.” Rugăciunea se împlineşte în numele lui Dumnezeu, Cel care întruneşte toate strălucirile milei şi ale maiestăţii divine. Dumnezeu este Domnul lumilor, nimic din cele ce sunt, ca şi din cele ce nu sunt, neputând să i se sustragă. El este stăpânul începutului, dar şi al sfârşitului, şi Lui i se cere îndrumare. Poate părea puţin derutantă ruga să nu fim conduşi pe calea “celor care Te-au supărat, şi nici a celor rătăciţi.” Cum ar putea Dumnezeu să-i conducă pe oameni pe alte căi decât cea a “celor binecuvântaţi de El”? La fel cum, în rugăciunea celui cunoscut în islam sub numele de Seyddina Issa, Dumnezeu ne-ar putea “duce în ispită”… Aceasta este sura Al-Fatiha, deschizătoarea Coranului şi începutul tuturor ritualurilor islamice.

Despre vrăji, numai de bine

Momentul ieşirii din Egipt a poporului lui Israel este însoţit de ceea ce azi s-ar numi, în limbajul nostru, un campionat al magiei. S-au înfruntat, după cum bine se ştie, Moise şi Aaron, pe seama sclavilor evrei pe de o parte, şi magii, în numele Faraonului de cealaltă parte. Punctul de vedere sacru este expus în Biblie şi accesibil oricărui lector. Ceea ce ne interesează pe noi este cum s-au văzut toate din unghiul suveranului egiptean. Pentru a înţelege şi mai bine conflictul care l-a opus Profetului israelian, trebuie să ne întoarcem în momentul în care, pe muntele Sinai, Moise încearcă să refuze misiunea cu care îl însărcinează Dumnezeu: “Cine sunt eu, ca să mă duc la Faraon, regele Egiptului, şi să scot pe fiii lui Israel din ţara Egiptului?” (Ieşirea 3: 11)

Dumnezeu îl dăruieşte pe alesul lui cu două lucruri esenţiale. Primul este o dovadă intelectuală: “Eu sunt Cel ce sunt.” (3, 14), pe care trebuie s-o transmită “bătrânilor dintre fiii lui Israel”. Referitor la implicaţiile adânci ale acestei injoncţiuni, rabbinul Moise Maimonide comentează: “Dumnezeu îi dădu atunci o cunoaştere pe care trebuia să le-o comunice, astfel încât să stabilească pentru ei existenţa lui Dumnezeu, şi aceasta este [ceea ce exprimă cuvintele] ehye aşer ehye (“Eu sunt cel ce sunt”). […] Tot misterul este în repetiţia, sub formă de atribut, a cuvântului însuşi care desemnează existenţa. […] Şi, exprimându-se primul nume, care este subiectul, prin ehye, şi al doilea nume, care îi serveşte drept atribut, prin acelaşi cuvânt ehye, s-a declarat, ca să zicem aşa, că subiectul este identic cu atributul. Aceasta este deci o explicaţie a ideii că “Dumnezeu există, dar nu prin existenţă”, astfel încât această idee este rezumată şi interpretată: “Fiinţa care este Fiinţa”, adică Fiinţa necesară. Şi aceasta este într-adevăr ceea ce se poate stabili în mod riguros pe cale demonstrativă, [adică faptul] că există ceva a cărui existenţă este necesară, care nu a fost niciodată non-existent şi care nu va fi niciodată, […].” Este neîndoios faptul că, printre bătrânii sclavi israelieni din robia egipteană se aflau unii capabili să fie fulgeraţi, ca şi rabbinul Maimonide secole mai târziu, de această evidenţă intelectuală, aceea care îi conferă Profetului Moise autoritatea de care are nevoie în faţa poporului său. Al doilea lucru cu care este dăruit de Dumnezeu este capacitatea de a interacţiona la nivelul fenomenelor: toiagul-baghetă-magică se transformă în şarpe, şi apoi revine la forma iniţială (4: 2-4); mâinile lui, băgate în sân, sunt scoase “albe ca zăpada de lepră”, apoi iarăşi băgate în sân, revin la forma iniţială (4: 7). Un gând şi o putere…

Prâslea cel contemplativ şi rugăciunile de aur

Trebuie să fii deştept tot atât cât mecanismul unui orologiu, sau să ai mintea unui modern, ca să crezi că timpul ar fi linear, că fiecare ceas ar fi egal altui ceas, că minutele s-ar asemăna între ele mecanic, precum mărgelele pe un şirag, precum drumul pistoanelor unui motor. Şi trebuie să fii proustian şi bergsonian (nu, nu sunt două complimente!) cât cuprinde ca să-ţi imaginezi că tic-tacul uniform ar putea fi rupt doar de trăirile tale, care-ţi aparţin în exclusivitate, şi de care cui stă să-i pese? Deschide cartea Basmelor lui Ispirescu dacă vrei să vezi, omule, iţele din care-i ţesută lumea…

Există în Coran o sură numită Al-Qadr (Noaptea Destinului): “Noi l-am pogorât [al-Quran] în Noaptea Al-Qadr! Cum vei şti tu oare care este Noaptea Al-Qadr? Noaptea Al-Qadr este mai bună decât o mie de luni! Îngerii vor pogorî în ea cu Duhul, cu îngăduinţa Domnului lor, asupra fiecărui lucru. Şi Pace va fi până la revărsat de zori!” Este a douăzeci şi şasea noapte din postul Ramadanului, cea în care Arhanghelul Gabriel i-a şoptit Profetului Muhammad primul cuvânt al Revelaţiei: Iqra! (Citeşte!). Această noapte anume este asociată unei dilatări temporale fără termen de comparaţie: ea este “mai bună decât o mie de luni”, adică decât vreo 84 de ani. O noapte care face în contabilitatea sacră islamică undeva cât o viaţă împlinită de om, ale cărei ceasuri şi clipe de rugăciune sunt nespus de scumpe… Calendarul islamic are 12 luni, fiecare dintre ele de câte 30 de zile. Între zilele acestea, una dintre nopţi, una anume, cuprinsă în luna Ramadanului, e mai mare şi decât luna ei, şi decât 999 de luni, e taman cât o viaţă de om, cu destin cu tot…