René Guénon, Forme tradiţionale şi cicluri cosmice (recenzie)

Printre ultimele volume alcătuite postum de către Roger Maridort, la aproape două decenii de la stingerea lui René Guénon în Cairo (Egipt), se numără şi culegerea, cumva surprinzătoare prin eclectismul ei aparent: Forme tradiţionale şi cicluri cosmice. S-ar fi putut numi, după cum spune editorul, Fragmentele unei istorii necunoscute. Noi am fi preferat să-i spunem altfel: Istoria dinaintea Istoriei, pentru că toate studiile cuprinse între paginile ei trimit, pornind de la textele sacre ale mai multor religii, dincolo de fatidicul secol VI î.e.n., adică acolo unde istoria mai mult sau mai puţin oficială ori se opreşte neputincioasă, ori începe să fabuleze ritos.

 Un articol despre doctrina ciclurilor cosmice în religia hindusă, altul despre Atlantida şi Hyperboreea, câteva abordări despre creaţia omului în iudaism şi ştiinţa numerelor din Kabbalah, încă ceva despre tradiţia hermetică, la care se adaugă vreo zece recenzii – cu greu ai crede că un fir logic leagă acest amestec derutant. Şi totuşi, da, aşa e, şi dacă ne întrebăm de ce nu ne-a lăsat un volum închegat, nu trebuie uitat că René Guénon a fost foarte prudent în privinţa temei, nevoind să aţâţe prea mult o curiozitate deja prea excitată de abordările epocii, care mai de care mai fanteziste şi mai eronată. Să nu uităm ca ultimele religii (Buddhismul, Creştinismul şi Islamul) păstrează o pragmatică tăcere în privinţa unor imense etape din trecutul omenirii, dezvăluind cu zgârcenie şi metaforic adevărurile grele ce ne-au precedat, şi e de înţeles deci de ce n-are rost să adăstăm prea mult nici noi asupra lor. Cel capabil să priceapă, şi dispus să cerceteze, trebuie să ia calea Iudaismului şi a Hinduismului, a căror memorie adâncă a reţinut inevitabil mai mult.

Iisus scria cu degetul pe pământ…

Există undeva în Evanghelia lui Ioan, o împrejurare prea lesne trecută cu vederea, în care aflăm că Fiul lui Dumnezeu era, ca toţi evreii capabili să citească Tora, deprins în meşteşugul desenării sunetelor. În timpul adăstării sale în Templu, la sărbătoarea Corturilor, este ispitit de către farisei cu lapidarea unei femei adultere. Deznodământul situaţiei şi implicaţiile soluţiei christice nu ne vor interesa acum, şi poate vom reveni cândva asupra exegezei prea lesne acceptate de creştini atunci când vor să întărească despărţirea de Legea lui Moise… În fundalul scenei, se reiterează un gest neaşteptat: “Iar Iisus, plecându-se în jos, scria cu degetul pe pământ… Iarăşi, plecându-se, scria pe pământ…” (Ioan 8, 6-8)

 Mulţi s-au întrebat, în vremurile dincoace, de ce Iisus nu ne-a lăsat el însuşi un text sacru. Unul cu autoritate definitivă, care să surclaseze tot canonul Noului Testament, şi să discrediteze (sau nu!) textele apocrife ale noii religii. Mirarea lor în privinţa tăcerii sale şi-ar fi pierdut suportul dacă ar fi înţeles câte ceva despre natura cuvântului scris pe de o parte şi a Hristosului pe de cealaltă. Îngropaţi sub maldăre de cărţi, mândri de bibliotecile noastre ticsite, uităm cu prisosinţă că iniţial cuvântul scris n-a fost folosit pentru sacru, ci pentru mundane operaţiuni ca însemnarea elementelor ceramice ale sistemelor de irigaţie, de exemplu. Fără excepţie, textele cu adevărat semnificative s-au transmis în zilele dinainte prin viu grai, de la ştiutor la învăţăcel, s-au cântat, s-au intonat, s-au plâns şi s-au meditat în liniştea minţii subţiate de veghe şi rugăciune. De aici ilaritatea eforturilor academice de a situa momentul conceperii unei scrieri ca Sepher Yetzirah, de pildă, a cărui în-scriere începe cu “Transmisă oral fiilor săi; apoi, văzându-se proasta stare de lucruri din Israel, a fost încredinţată de înţelepţii din Ierusalim arcanelor şi literelor cu cel mai ascuns înţeles.”