Iisus scria cu degetul pe pământ…

Există undeva în Evanghelia lui Ioan, o împrejurare prea lesne trecută cu vederea, în care aflăm că Fiul lui Dumnezeu era, ca toţi evreii capabili să citească Tora, deprins în meşteşugul desenării sunetelor. În timpul adăstării sale în Templu, la sărbătoarea Corturilor, este ispitit de către farisei cu lapidarea unei femei adultere. Deznodământul situaţiei şi implicaţiile soluţiei christice nu ne vor interesa acum, şi poate vom reveni cândva asupra exegezei prea lesne acceptate de creştini atunci când vor să întărească despărţirea de Legea lui Moise… În fundalul scenei, se reiterează un gest neaşteptat: “Iar Iisus, plecându-se în jos, scria cu degetul pe pământ… Iarăşi, plecându-se, scria pe pământ…” (Ioan 8, 6-8)

 Mulţi s-au întrebat, în vremurile dincoace, de ce Iisus nu ne-a lăsat el însuşi un text sacru. Unul cu autoritate definitivă, care să surclaseze tot canonul Noului Testament, şi să discrediteze (sau nu!) textele apocrife ale noii religii. Mirarea lor în privinţa tăcerii sale şi-ar fi pierdut suportul dacă ar fi înţeles câte ceva despre natura cuvântului scris pe de o parte şi a Hristosului pe de cealaltă. Îngropaţi sub maldăre de cărţi, mândri de bibliotecile noastre ticsite, uităm cu prisosinţă că iniţial cuvântul scris n-a fost folosit pentru sacru, ci pentru mundane operaţiuni ca însemnarea elementelor ceramice ale sistemelor de irigaţie, de exemplu. Fără excepţie, textele cu adevărat semnificative s-au transmis în zilele dinainte prin viu grai, de la ştiutor la învăţăcel, s-au cântat, s-au intonat, s-au plâns şi s-au meditat în liniştea minţii subţiate de veghe şi rugăciune. De aici ilaritatea eforturilor academice de a situa momentul conceperii unei scrieri ca Sepher Yetzirah, de pildă, a cărui în-scriere începe cu “Transmisă oral fiilor săi; apoi, văzându-se proasta stare de lucruri din Israel, a fost încredinţată de înţelepţii din Ierusalim arcanelor şi literelor cu cel mai ascuns înţeles.”

Dumnezeu a scris lumea toată pe un pergament

Sefer Yeţirah (Cartea Formării, sau Cartea Originilor) şi Zohar sunt cele două cărţi de bază ale doctrinei Kabbalei iudaice. Prima cuprinde învăţătura despre Ma’aseh Bereschit (Lucrarea Creaţiei) şi despre misterioasele sale legi, în vreme ce a doua deschide perspective spre Ma’aseh Merkabah (Lucrarea carului ceresc), făcându-se aluzie la carul lui Ezechiel, deci esenţa divină şi modurile sale de manifestare.

 Atribuită lui Avraam, părintele lui Israel, Sefer Yeţirah e un text nu mai mare de o duzină de pagini. Citim primul său verset: “Cu cele treizeci şi două de căi misterioase ale înţelepciunii, Yah, Eternul legiune, Dumnezeul lui Israel, Elohim cel viu, Dumnezeul cel atotputernic, cel înalt şi cel preamărit, locuitor al Eternităţii al cărui nume este sfânt, a gravat şi creat lumea Sa prin trei forme: scriere, număr şi cuvânt. Iar acestea sunt cele zece numere închise şi cele douăzeci şi două de litere. Printre ele, există trei principale, şapte duble şi douăsprezece simple.” Iar mai încolo: “Prin acestea, Yah, Eternul legiune, Dumnezeul lui Israel, Dumnezeu cel viu, Dumnezeu cel atotputernic, cel înalt şi cel preamărit, locuitor al Eternităţii al cărui nume este sfânt, a trasat trei taţi şi urmaşii lor, şapte cuceritori şi trei legiuni, […]. Proba lucrului este [dată de] martori demni de încredere, lumea, anul şi omul […].”

 Într-un comentariu publicat în secolul al X-lea, rabbinul Saadia ben Gaon ne furnizează hermeneutica misterelor cuprinse în aceste două versete. Cartea începe cu enumerarea a zece dintre numele lui Dumnezeu, fiecare dintre ele folosit în Scripturi în raport cu un eveniment anume. Astfel, Dumnezeu se numeşte în Facerea - Elohim, numele esenţei. El s-a numit YHVH după ce creaturile au fost săvârşite, căci stăpânul se defineşte prin sclavii săi. Acesta este ceea ce tradiţia iudaică numeşte “un nume plin pentru o lume plină”. El a fost Cel Atotputernic atunci când i-a ordonat lui Abraham circumcizia (Facerea 17, 1). Şi-a zis Eu sunt cel ce sunt (Ieşirea 3:14) atunci când a trimis cele zece plăgi asupra Egiptului, şi Yah (ibid. 15:2) în circumstanţele miracolelor de la Marea Roşie. Dumnezeu a fost Cel Viu atunci când a spus că poporul i-a auzit vocea şi n-a murit, şi El i-a dat viaţă (Deuteronom 5:23). Este numit Eternul legiune atunci când se povesteşte pelerinajul poporului şi adunarea lui în sanctuar (1 Samuel 1, 3). Este numit Cel Înalt şi Preamărit atunci când se face menţiunea lui Osia, regele Iudeii (Isaia 6, 1). S-a numit Domn atunci când El a anunţat că-i va îndepărta pe mai-marii poporului (Isaia 3,1). În cărţile lui Ieremia şi a lui Ezechiel i se spune Dumnezeul cel Etern, şi i se spune o singură dată Dumnezeul lui Israel, cel Etern, în Maleahi 2:16).