Despre liturghiile live şi transformarea mirenilor în public

Două vorbe legate de ritualuri, de ideea de ritual. Aceeaşi peste tot în toate religiile autentice. Ştiu că unii creştini au să sară puţin în aer, e dreptul lor. Eu am să spun lucrurile aşa cum sunt ele, pentru că nu intenţionez să menajez sensibilităţile nimănui, scriu ca de obicei cu amănuntul, nu cu ridicata. Cine vrea să priceapă, e bine, cine nu, iarăşi e bine. Am să scriu în virtutea şi temeiul tuturor studiilor de religie comparată pe care le-am parcurs până acum, chiar dacă unii cred că sacrul s-a inventat cu ei şi vor fi singuri în Paradis. Deci nu istorie a religiilor (alăturarea termenilor este un nonsens pe care doar universităţile moderne l-ar accepta, întrucât religiile sunt anistorice, doar ereziile sunt istorice), ci religie comparată. Nu intru în detalii, doar zic.

Conceptul de ritual este vechi de când lumea şi universal. Latinii îi spuneau ritualis, sanscrita are rădăcina Rta ऋत, sensul este acelaşi: ordine, regulă şi adevăr (ordinea sacră a cosmosului). Mai pe înţelesul nostru, dar fără să lezăm cu nimic realitatea lucrurilor, ritualul este expresia constatabilă prin simţurile noastre a principiului ordinii naturale care coordonează funcţionarea universului şi a tot ceea ce se află în el. Cum de în limba română (dar şi engleză - ritual, franceză – rituel, spaniolă - ritual, italiană - rituale, cehă – rituál, finlandeză – rituaali, germană – Ritual,) rădăcina cuvântului “ritual” este aceeaşi ca şi în sanscrită, nu voi explica aici, spun doar apăsat că nu este o coincidenţă (nimic nu este, dar asta-i altă explicaţie).

De ce există ritualurile? Aceasta este întrebarea cea mai grea, la care am să încerc să răspund, limitat după mintea mea limitată, dar corect şi deloc polemic, după repere pe care nu le-am stabilit eu, spre finalul acestui text. Cine instituie ritualurile? Întotdeauna, fără greş, sacerdoţi care se identifică cu funcţii spirituale pentru care nu există decât un adjectiv palid: “legendare”. Instituirea unui ritual adevărat ţine de o inspiraţie divină şi de o cunoaştere metafizică la care nu am acces nici eu, nici tu, care citeşti aceste rânduri, şi nu e comparabilă cu nimic ce ar putea face parte dintr-o “cultură”. Nu e vorba de puritate morală, nici de virtute, ci de îndumnezeire. Ritualurile sunt stringent necesare în anumite momente ale ciclului cosmic, în anumite locuri tradiţionale foarte vaste, şi au un rol pe care îl calificăm, în lipsă de altceva, “salvator”. Ştiu că nu este deloc evident ceea ce spun aici, dar ritualurile sunt soluţii la probleme de viaţă şi de moarte.

Edgar Morin, Spiritul timpului (recenzie)

Apărută pentru prima dată în 1962, această carte a fost imediat pusă la index. Motivul? Îndrăzneala de a fi pus la îndoială “universalitatea potenţială” a operelor izvorâte din cultura industrială. A făcut scandal, a fost repede acoperită cu uitarea lumii academice. A venit timpul să recitim acest volum apărut în plin delir al revoluţiei sexuale, într-un moment când modelul capitalist era la apogeu. A sosit momentul să ne evaluăm împreună cu Edgar Morin societatea în care ne aflăm, cu nimic diferită de cea din urmă cu jumătate de veac, puţin doar mai adâncă, mai înglodată şi mai fără de speranţă azi decât pe atunci.

Citind aceste pagini şi fiind impresionaţi de formidabila sinteză întreprinsă de-a lungul lor, e cu neputinţă să nu ne punem acut problema sensului. Scrierea aceasta este despre un vârtej, despre o beţie, despre nebunia noastră, despre spiritul timpului. Însă e rece, are aerul de a fi elaborată într-un colţ liniştit, la marginea iureşului. Se poate citi şcolăreşte, de la cap la coadă, dar poate fi abordată pe sărite, la rigoare chiar de la coadă spre cap. Are noimă în ansamblu, are noimă în fiecare paragraf. Şi ne întrebăm cum se poate ca cineva să surprindă atât de bine sensul acestui tip de societate, în orbirea cvasi-generală. Pentru că, în mod evident, despre asta e vorba în lucrarea lui Edgar Morin, despre surprinderea unor linii de forţă, despre decelarea unor repere care trasează punctele cardinale într-un haos.

Vom încerca în rândurile următoare să redăm chintesenţa volumului, conştienţi fiind că e cu neputinţă să faci un rezumat la ceea ce este deja o sinteză, altcumva decât ciuntind şi renunţând la lucruri tot atât de importante ca ceea ce am ales să preluăm. Dar cum poate fi altfel o recenzie a unei cărţi extraordinar de dense şi de vii, altfel decât ceea ce este insectarul faţă de o pajişte pe care zboară fluturi? Fiecare subtitlu e un ac care ţintuieşte în decorul neutru ceea ce altfel e demonstraţie, e raţionament, e polemică. Modul de aranjare a exponatelor va fi tot cel al libelulelor într-o vitrină: după mărimea aripelor, după culoarea antenelor, şi nu în ultimul rând după criteriile care ascund sub pretenţiile autorităţii bunul plac al celui ce stă în spatele lucrului făcut.

Pipa – ghid de utilizare pentru un prieten

Te-ai decis să-ţi cumperi o pipă şi să încerci experienţa asta. Nu-i rău, nu-i rău deloc. E tot atâta diferenţă între a trage fum din pipă şi a trage din ţigaretă pe cât e între a trage un glonte şi a trage o palmă. Adevărata experienţă a tutunului n-ar trebui niciodată compromisă cu ţigaretele. Personal, cred că există în iad un loc şi un chin special dedicat celui care a viciat acest nobil nărav. Cât de năuc să fii ca să iei în răspăr ceva ce ţine de tabieturi complicate, de nesfârşite condiţionări greu de întrunit, de un calm al vieţii indispensabil reflecţiei şi o linişte interioară vecină cu ataraxia?

Ai văzut prin westernuri bătrânii şefi de trib cu pipa păcii, o singură pipă îndesată cu tutun care trece pe la fiecare pentru câte un fum, un singur fum care le gâdilă alveolele? Crezi că tipii ăia cu feţele zbârcite mureau de cancer pulmonar? Sau, mă rog, ai senzaţia că li se întâmpla să moară vreodată? Eu nu cred. Zece bătrâni care nu scot o vorbă şi o pipă ce se plimbă trebuie să fie nemuritori. Ai văzut în patria tutunului  vreun zăpăcit cu mâinile tremurându-i după ultimii bani din care să-şi cumpere o ţigară la bucată pe care s-o soarbă prosteşte până la filtru? Nu? Pai, cred că nici n-a existat vreunul.

Au trebuit să vină nişte europeni idioţi până în măduva oaselor, să-l “trateze”, să-l înghesuie într-o foiţă de hârtie, să-i adauge un filtru neghiob şi să văduvească tutunul de toată dimensiunea lui ritualică. Europenii au făcut trei prostii mari în America: genocidul amerindienilor, sclavajul negrilor şi mutilarea filosofiei tutunului. Cuvântul cheie pentru ultima dintre ele este: a-c-c-e-s-i-b-i-l-i-t-a-t-e. Ca să aibă sens şi preţ, fumatul ar trebui să fie greu accesibil, la limita imposibilului. Mai ţii minte cum era când te-ai apucat de ţigări? Mai ştii că ţigările aveau aromă? Iar acuma, când ai ajuns la un pachet pe zi, fumezi fum şi mănânci mâncare cu gust de hârtie? Te cred şi eu, dar vinovat e o dată cel care a inventat ţigara şi apoi tu pentru că ai cedat tentaţiei.