Veganismul ca erezie

Pariul din spatele veganismului mi l-a explicat un adventist de ziua a şaptea pe care l-am luat câteva sute de kilometri cu maşina. Ştiţi cum e, drumul lung trece mai uşor dacă ai cu cine să vorbeşti. Caracter bun, săritor, o minune de băiat, vă spun drept, cu ceva proiecte frumoase, cumpărase o casă săsească dintr-un sat transilvănean pe care o restaurase respectând originalul, ba chiar se mutase cu domiciliul în satul acela pierdut ca să poată vota în comunitatea locală. Chiar şi aşa, la drum, tot spun că n-am discutat vrute şi nevrute. A fost una dintre întâlnirile memorabile ale vieţii mele, când lumea mea s-a intersectat cu o altă lume, în care n-am călcat până atunci şi pe care n-o voi revedea probabil niciodată. N-a fost prima, nu va fi ultima.

Băiatul ăsta adventist de ziua a şaptea mi-a adus un argument masiv împotriva ortodoxiei. M-a întrebat, simplu: ai văzut cum arată satele protestanţilor? Văzut, zic. Ţi-au plăcut? Plăcut. Ei, acuma, dar despre satele moldovenilor ortodocşi ce zici? Păi, adaug eu, ce-ar trebui să zic? Ştii de ce sunt aşa? Cum, aşa? Adică vai de capul lor. De ce, întreb. Pentru că asta e ortodoxia. Am încasat-o din plin de la un băiat candid şi cu suflet bun. Pentru că, neîndoielnic, aveam de-a face cu un om sincer convins de argumentele lui. Iar eu am rămas la faza asta cu argumentele în traistă şi cu traista-n portbagaj, simţeam că trebuie să vorbesc despre sfinţi, despre teologia apofatică şi despre mântuire, dar nu ştiam cum.

Numai că râsul sănătos, fără urmă de băşcălie infectă, eliberează. Şi-am râs când am auzit dogma adevărului itinerant. N-aţi auzit de ea, fireşte că n-aţi auzit, voi staţi cu nasul în cazanii, vă curge Origen prin barbă, dormiţi cu vieţile sfinţilor sub cap. Mie mi-a explicat un adventist dogma asta şi m-a lăsat cu gura căscată. V-o spun şi vouă: iniţial, adevărul se afla la luterani. Apoi, a trecut la calvinişti. După asta, la baptişti. Mai încolo, la penticostali. După încă vreo trei halte, adevărul a poposit la adventiştii de ziua a şaptea, şi acolo a rămas şi-n zilele noastre. Reflectez dacă să-i explic ce înseamnă o dogmă, cu aplicaţie eventual pe filioque. Mă răzgândesc, şi bine fac. Auzi, cum explici faptul că adevărul se află taman la voi, adică în secta în care te-ai născut tu? Nu ştie. Bun, fiind drumeţ, ce se va întâmpla după o vreme cu adevărul, că-mi vine greu să cred c-aţi izbutit să-l priponiţi voi, adventiştii de ziua a şaptea? Aici se împotmoleşte un pic discuţia, c-a fost greu pentru el să admită că adevărul va pleca într-o zi, iar pentru mine să înţeleg împrejurările în care adevărul nomad ar admite să devină sedentar. Râd antidogmatic.

De ce trebuie să cumpărăm miel de Paşti

Ultima prostioară care face ocolul feisbucului este îndemnul de a nu cumpăra miel de Paşti. Dacă încă n-aţi plâns astăzi, vă fac cunoscut un textuleţ care sigur o să vă desfunde glandele lacrimale: “El este copilul mamei lui. Nu ciorbă. Nu drob. Este copilul mamei lui. Plin de viaţă, joc, veselie, fericire. Are vise. Speranţe, sentimente. Atunci când nu este lângă mama lui plânge continuu strigând-o. Când simte că omul vrea să îl ucidă se aşează în genunchi în faţa lui, implorându-l parcă să nu-l omoare. Simte şi ştie exact ce urmează, iar când se lasă în genunchi este ultimul său strigăt de disperare, cu toată mintea, sufletul şi trupul său, vrând parcă să spună: “Te implor, nu îmi lua viaţa! Vreau la mama. Unde este mama? Mamaaaa!!!” se aude ca un ultim strigăt din pieptul bietului mieluţ, copil al mamei lui, negociat la kilogram pe bani de omul fiinţă superioară... Cui? Şi apoi, curge doar sânge.” Hai, spuneţi sincer că aţi plâns un pic!

Să ne întoarcem la oile noastre. Vecinul meu, Ionică, cioban din tată-n fiu, are o păşune de câteva zeci de hectare concesionată de la primărie. La asta se adaugă încă o suprafaţă proprie, pe care n-o cunosc exact, dar care bănuiesc că e ceva mai mică. Totul e relativ constant an de an. Baza furajeră este formată şi ea din câteva zeci de hectare de fâneţe şi lucerne, la care se mai adaugă câteva hectare de culturi anuale, mai ales porumb. Atât. Indiferent cât de mari ni s-ar părea aceste suprafeţe, este esenţial să înţelegem ceea ce ciobanul Ionică ştie, şi anume că sunt finite. Iar pe o suprafaţă finită de teren nu poţi creşte o turmă infinită, ba dimpotrivă. Ionică ar putea trăi mult mai bine cu 2000 de oi dar, la actuala păşune şi la pământul pe care îl are, cu greu poate ţine 300. Iar pământ nu mai este de unde să ia, în comună sunt foarte mulţi crescători de animale şi cam toată suprafaţa arabilă este lucrată. Deci Ionică trebuie să se mulţumească cu cele 300 de oi, înlocuind anual o doar o parte din turmă, adică oile prea bătrâne şi cele care se prăpădesc din cauza accidentelor.