Frânturile zilei (CLXX)

Pentru a avea teologi care să reflecteze asupra problemelor contemporane în lumina principiilor sacre este nevoie de întrunirea câtorva condiţii: credinţa că textul sacru şi doctrina religioasă pot răspunde tuturor neliniştilor noastre şi provocărilor clipei; dorinţa de a sluji adevărului înaintea oamenilor, fie potentaţi ai zilei, fie vremelnici purtători de odăjdii ori turmă de mireni; respectul principiilor, a speculaţiei intelectuale şi a teoriei care trebuie să preceadă, să autorizeze sau să cenzureze orice practică; cunoaşterea dobândită prin studiu şi reflecţie extensive, de-a lungul întregii vieţi, împreună cu practicarea virtuţilor, a metafizicii universale şi eterne. Aceste condiţii nu mai sunt întrunite, religia fiind închisă într-un sertar printre alte sertare “culturale”, bun de deschis la nevoie şi apoi de închis ermetic la loc, iar teologii veacului nostru au asimilat şi s-au acomodat cu fractura dintre “disciplina” lor şi lume, închizându-se, cei activi intelectual dintre ei, în studierea nesfârşită a problemelor “de specialitate” (icoane, euharistie, artă sacră ş.a.).

Din afară, spectacolul este unul cât se poate de trist şi de meschin. Teologi moderni, “practici” (orice va fi însemnând asta), flaşnete care mestecă nişte texte pe care le-au învăţat pe de rost, a căror singură abilitate personală este compunerea actoricească a unei figuri “smerite”, dispreţuitori faţă de cunoaştere şi deloc dornici să-şi deranjeze enoriaşii cu care împart aceleaşi meme drăceşti pe care nu le pot dibui, darămite exorciza. Frânţi de mijloc în faţa unei ierarhii ecleziastice uzurpatoare, prea dispuşi să onoreze în orice fel o clasă politică care asasinează clipă de clipă acest popor, dar gata oricând să scoată din traista cele mai metaforice fornăieli privind “dragostea de neam”, orice numai să iasă trei creiţari cu care să se construiască o biserică nouă în care să debiteze aceleaşi şi aceleaşi platitudini. Teologii noştri sunt la eoni distanţă de un Ivan Ilich, preotul catolic care şi-a analizat epoca fără menajamente şi fără iluzii, incapabili de orice zvâcnire care să aducă o lumină din Lumina Celui care ne-a spus să batem pentru că ni se va deschide, că adevărul ne va face liberi şi să fim desăvârşiţi precum desăvârşit este Tatăl nostru din ceruri.

Frânturile zilei (CLXIX)

De douăzeci de ori ma enervez pentru minciunile, falsurile, superficialitatea si prostia grosolana de care dau pe facebook. De oameni grăbiţi, dar cu un îndelung exerciţiu al urii, cu idei puţine dar încoţopenite zdravăn în mintea lor îngustă, e plină lumea şi se calcă pe picioare şi pe pagina mea. De douăzeci de ori mă enervez, de nouăsprezece ori mă abţin şi-mi spun că nu sunt eu poliţistul ideilor, că lumea e lume, că trebuie să avem răbdare, că toate leprele sunt purtătoarele chipului lui Dumnezeu. Şi tac. Nimeni nu vede, nimeni nu zice: “Bravo, Radule, asta înseamnă să fii zen.” E doar între mine şi mine.

A douăzecea oară îmi sar de la semne. Scriu un mesaj sarcastic, vitriol în două cu plumb topit. Îl arunc pe reţea şi, de regulă, îl şterg imediat. Îmi zic că nu trebuie să plivesc toate nebuniile lumii, că eu trebuie să fiu spectator şi nu participant, că nu-i nimic de schimbat, că acestea sunt vremurile. Înlocuiesc totul cu un şuierat de şarpe obosit de atâta prostie în vrac: “Cară-te.” Ia-ţi bulendrele şi du-te. Eşti la fel de proastă ca prostia însăşi. Până acum ai fost decor, acum ai făcut un pas în faţă. Şi se vede.

Imediat mă contactează un bun prieten care-mi zice că, dacă nu m-ar cunoaşte în viaţa reală, m-ar judeca foarte dur după manierele de care dau dovadă uneori în on-line. Că nu aşa se vorbeşte cu o femeie. Iar eu reflectez că prostia şi minciuna nu ne deranjează enorm, avem un lung exerciţiu al frecventării lor, o prăfuită obişnuinţă. În schimb mânia proaspătă, oricât de înfrânată, la adresa lor, ne provoacă o impresie neplăcută. Dacă o proastă cu ifose spune “nimeni nu înţelege ideile lui cutare”, asta este acceptabil. Dacă aceeaşi proastă este îndemnată fără menajamente să se ridice şi să umble în altă direcţie, e inestetic.

 De nouăsprezece ori din douăzeci, dar nu mai mult. Şi nici a douăzecea oară cum ar merita.

Frânturile zilei (CLXVIII)

De la Immanuel Velikovsky citire: calendarele dinainte de secolele VIII-VII înainte de Hristos ne spun că anul avea 360 de zile, fiecare dintre cele 12 luni având negreşit 30 de zile. Tulburător este faptul că umanitatea cunoştea o unitate în această privinţă pe care astăzi n-o mai poţi regăsi. În literatura vedică anul de 360 de zile se numea Savana, şi este remarcabil faptul că timpul era măsurat în unităţi multiplu de 12, ziua fiind împărţită în 60 de nadis, fiecare nadi fiind la rândul lui compus din 60 vinadikas. Schimbarea spre anul de 365 de zile fiind pusă în Surya-siddhanta pe seama “schimbării vremurilor.” Hinduşii considerau că trecerea dintr-o Vârstă în alta este însoţită de modificări în mişcarea corpurilor cereşti.

Dar nu doar hinduşii, ci şi persanii evocă acelaşi calendar la care au adăugat, în aceeaşi perioadă, 5 zile. Vechiul calendar babilonian era împărţit în 36 de decani, un decan fiind spaţiul acoperit de soare în relaţia cu o anumite stele fixe în răstimpul a zece zile. Asemenea lor, asirienii aveau un an compus din luni lunare, perioada de la o lună nouă la altă lună nouă fiind de 30 de zile. Luna israeliţilor din secolul XV şi până în secolul VIII era tot de 30 de zile, Biblia nefăcând menţiunea unor luni mai scurte sau mai lungi, într-un an de 12 luni. Calendarul egiptean Ebers Papyrus ne transmite aceeaşi structură a anului de 360 zile. Cele cinci zile suplimentare au fost adăugate după sfârşitul Celei de-a Optsprezecea Dinastii, adică într-un moment din perioada secolelor VIII-VII înainte de Hristos. Plutarh transmite că cele cinci zile nu făceau parte din nicio lună şi erau considerate nefaste pentru tranzacţii de orice fel.

Cam în aceeaşi perioadă, regele roman Numa, succesorul lui Romulus, corecta calendarul de 360 de zile adăugând încă 5, lucru pomenit de mai mulţi autori latini. Toate acestea devin foarte interesante atunci când le privim prin prisma ştiinţei moderne. Împărtăşind prejudecata că progresul tehnic este premisa inteligenţei, modernii i-au dispreţuit pe cei din vechime şi au pus calendarul de 360 de zile pe seama incapacităţii acestora de a calcula corect mişcarea pământului pe orbită. Noul calendar fiind considerat consecinţa unui progres în cunoaştere şi deci a unei iluminări intelectuale la care cel vechi nu ar fi avut acces. Şi totuşi, un simplu raţionament i-ar fi scutit pe moderni de consecinţa orgoliilor lor nefundamentate: dacă într-un an de 365 de zile calendarul este de doar 360 de zile, în răstimpul scurt a patruzeci de ani ecartul acumulat ar fi fost de 200 de zile, prima zi a primăverii mutându-se undeva pe la toamnă. Şi un agricultor analfabet tot ar fi putut constata că împărţirea timpului era inadecvată. Or, acest lucru nu s-a petrecut, vechiul calendar a fost folosit timp de sute de ani iar motivul este foarte simplu: înainte de un eveniment cosmic major, despre care avem relatări pe care le credem legende fanteziste, anul terestru chiar avea 360 de zile, şi nu 365 şi cinci ceasuri ca acum, iar revoluţia lunară chiar avea 30 de zile, şi nu 29 ca acum.

Teza fundamentală a lui Immanuel Velikovsky, exprimată în Worlds in Colision, este aceea că strămoşii nici nu minţeau, nici nu se înşelau în foarte multe privinţe. Faptul că se deplasau călare pe spinarea unui animal şi nu într-un vehicul care consumă combustibili fosili nici nu le scădea capacitatea intelectuală, nici nu le punea la încercare probitatea morală. Dacă nouă ne vine adesea greu să le înţelegem afirmaţiile, acest lucru trebuie pus pe seama barierei retorice pe care au aşternut-o veacurile, dar o contribuţie fundamentală o are prejudecata noastră că noi suntem mai inteligenţi, mai cinstiţi şi mai realişti decât au fost ei vreodată. Nu avem, carevasăzică, modestia necesară pentru a valorifica moştenirea fabuloasă pe care ne-o pune la dispoziţie trecutul.

Frânturile zilei (CLXVII)

Hehehe, pe vremea în care încă nu apăruse fertilizarea in vitro, femeile care nu puteau avea prunci se rugau mult-mult la Doamne-doamne să le dea şi lor, şi Doamne-doamne se ocupa de problemă, dar nu personal, ci prin intermediul unui pustnic în poveştile creştinilor, sau al unui derviş în folclorul islamic, care se implica prin intermediul unui fruct, de regulă o rodie, fructul fertilităţii, pe care stearpa o mânca, aruncând cojile la o iapă, ori la un alt animal, şi toată lumea se înmulţea peste aşteptări. Acuma, ceaca-paca, te duci şi dai bani mulţi, că doctorii n-au ce face cu rugăciunile tale, după cum nici Dumnezeu n-avea ce face cu banii tăi, şi se rezolvă. Fără călugări/dervişi, fără fructe de import, furnizezi ovulele şi gata, treaba se rezolvă în laborator, eficient, igienic, ştiinţific. Am înţeles că sunt nişte pagube colaterale, ceva embrioni supranumerar care se aruncă, precum sâmburii de rodie de altădată, dar nu există progres fără costuri, nu?

Frânturile zilei (CLXVI)

Revelionul l-am petrecut cu nişte mitocani şi pot spune că a fost cea mai mitocănească petrecere din ultimii vreo 50 de ani. Neamuri: naşul şi naşa de cununie a cumnatului şi cumnatei, fratele şi cumnata naşei de cununie a cumnatului şi cumnatei, idem (adica mai era un frate cu nefasta lui), sora naşei de cununie (mai vreƫi?), la care veniserăm noi, socrii şi cumnatul cu cumnata. În casa mitocanului intri când vrei tu dar aveam să aflu că pleci când vrea el, adică pe la o bucată de noapte. Somn de Prut prins la vremea asta, iepure sălbatic băiƫuit cum se cuvine, cârnaƫi şi friptură porcească, o şampanie franƫuzească din Reims prin care ne-am încuscrit instantaneu cu toƫi regii Franƫei, vinuri moldoveneşti dulci ori seci, rachiu de tescovină dublu rafinat, prăjituri şi tort cu frişcă. La jumătate dintre mâncăruri ne-am uitat lung şi ne-am imaginat cum ar fi să le mâncăm, doar că nimeni nu şi-a mai pus stomacul cu ele. Nişte mitocani.

Semn de înaltă civilizaƫie, în sufrageria compusă din: mobilă din lemn masiv, canapele din piele masivă, oameni masivi şi mâncare masivă, nu se afla nicio plasmă. Au şi plasmele sentimentele lor şi trebuie menajate. Dacă ar fi fost acolo, ar fi trebui să asiste neputincioase la distracƫia noastră: a cântat gazda, a cântat şi naşul: balade, urături, cântece de cătănie şi de ocnă, romanƫe. S-a recitat Eminescu. N-am bătut din palme, n-am plâns, nu ne-am pupat, n-am dansat. Nişte mitocani, cum ziceam. Când nu s-a cântat, s-a improvizat liber, şi-a ieşit bine, de nu ştiai când se face cântecul mitocăneşte ori când ne vine din vechimea mitocănească. Nu s-au făcut bancuri, nu s-a înjurat prieteneşte, n-a existat nicio aluzie la nimic aluziv.

La masă erau ofiƫeri de grăniceri, fermieri, pescari, profesori, muncitori în Italia, bucătari, pensionari, pădurari. Din economie de spaƫiu, fiecare mergea pe cumul de funcƫii: bucatar + pensionar, grănicer + fermier s.a.m.d. De la grănicerul-pescar am aflat că novacul e unicul peşte care are două feluri de carne: cea roşie, care musteşte de grăsime, foarte greu de mâncat, şi cea albă, uscată, superbă. Că somnul de Prut e lung şi uscat şi incomparabil mai bun decât cel de crescătorie. Grăjdarul de la hipodromul din Italia, acum pădurar, mi-a vorbit despre caii de rasă. Profesoara despre dragostea ei pentru Mitoc, satul de la graniƫa cu Basarabia, locul unde mitocanii zburdă liberi şi le trece Prutul nu doar pe lângă sat, ci prin suflet, pentru că Prutul nu este doar o apă curgătoare, este un blazon de nobleƫe şi un element de identitate. Nişte mitocani cum rar mai găseşti, de piatră să fii şi te îndrăgosteşti de ei. Şi se spune mitoceni, nu mitocani, să n-avem vorbe, da?

Frânturile zilei (CLXV)

Despre necesitatea oralităƫii în predania sacră şi despre reaua utilizarea a cuvântului scris, în fond, despre superioritatea unei culturi orale în raport cu cultura scrisă, Moise Maimonide are un fragment adânc lămuritor: „Tu ştii că chiar Legea tradiƫională nu era altădată deloc redactată în scris, din cauza acestui dicton atât de răspândit în poporul nostru: „Cuvintele pe care ƫi le-am spus prin viu grai, nu-ƫi este permis să le transmiƫi prin scris” (Guittin 60b). Şi aceasta era o prevedere extrem de înƫeleaptă cu privire la lege; căci se evitau astfel inconvenientele în care s-a căzut mai târziu, fracƫionarea opiniilor, obscurităƫile care se aflau în exprimarea scriitorului, eroarea în care cădea acesta, neunirea dintre oameni, care se divizau în secte, şi în cele din urmă incertitudinile legate de practică.”

Aşadar, predania se făcea oral pentru ca maestrul să-l poată urmări pe ucenic, să vadă semnele priceperii şi să gradueze învăƫătura în funcƫie de posibilităƫile intelectuale şi spirituale ale aspirantului. Pe de altă parte, ucenicul avea posibilitatea să vadă mai mult decât transmiterea unui mesaj, el vedea chiar transmiƫătorul, iar virtutea avea un suport uman vrednic de imitat. Nicio carte, oricât de bine scrisă, nu poate înlocui această relaƫie. Şi nicio carte, oricât de bine scrisă, nu poate suplini achiziƫiile anterioare pe care le presupune înƫelegerea ei şi pe care, probabil, cititorul le ignoră.

Ceea ce am obƫinut prin abandonarea culturii orale este, într-o măsură mult mai mare decât ne-am putea imagina, haos şi dezordine.

Frânturile zilei (CLXIV)

Philosophia perennis: Nu există decât un singur Dumnezeu, care s-a revelat în tradiƫii diferite, în moduri accesibile oamenilor cu mentalităƫi profund diferite. Dacă vrei să-L înƫelegi pe Dumnezeu din altă tradiƫie, trebuie să decodezi câmpul mentalităƫilor mai întâi. Apoi totul devine accesibil. Nu simplu, ci accesibil, a nu se confunda.

Nu există decât o singură religie, nepieritoare, de la începutul timpurilor şi până la sfârşitul veacurilor. Doar culorile ei sunt locale. Nu există decât un singur text sacru, în diferite forme şi limbi. Cel care înƫelege temeinic unul dintre ele, le înƫelege pe toate şi fără să le fi deschis. Asta înseamnă că suntem toƫi, indiferent de rasă şi tradiƫie, fraƫi. Fiecare om este într-o relaƫie de identitate profundă nu doar cu aproapele său, ci şi cu departele său.

Există un număr finit de idei corecte, care alcătuiesc tezaurul imuabil al omenirii. Originale şi indefinit de multe sunt doar contrafacerile acestora. Înƫelegerea ideilor autentice înlătură minciuna, care nu este decât un voal ce maschează dar şi aderă la adevăr, în absenƫa căruia nicio minciună n-ar putea supravieƫui. Ideile autentice sunt atât de puternice încât realizarea lor interioară este suficientă pentru a ne scoate de sub vârtejul iluziei. Să trăieşti întreaga viaƫă pentru împlinirea uneia dintre ele este mai mult decât simpla mântuire, este descoperirea împărăƫiei lui Dumnezeu aici pe pământ.

Nu-i nimic propriu-zis de făcut, nimic de corectat, nimeni de îndreptat. Tot ceea ce ar trebui să ne preocupe este efortul spiritual centrat pe propria persoană. Acesta este cel mai dezinteresat şi cel mai eficient altruism: cel ce se sfinƫeşte pe sine, sfinƫeşte toată lumea, tot universul şi tot ceea ce este dincolo de el. Dacă vrei o lume mai bună, începe cu tine, continuă cu tine, sfârşeşte cu tine.

Acesta este pragul philosophiei perennis. De aici se merge spre evreul Moise Maimonide, musulmanul Ibn Arabi, catolicul Meister Eckhardt, ortodoxul Dionisie Areopagitul, păgânul Plotin, buddhistul Nagarjuna, hindusul Shanckaracharya. Spre fiecare pe rând, dacă se poate. Sau numai spre unul, dar bine. Ei sunt stăpânii cheilor.