miercuri, 15 noiembrie 2017

Frânturile zilei (CLII)

Fireşte, toate victimele terorismului sunt demne de compasiune. Însă spectrul trebuie lărgit. Trebuie să ne fie milă şi de victimele terorismului de stat. A propos, cuvântul terreur, aplicat strict politicii de stat din momentul revoluţiei franceze de la 1789, este de origine franceză. Şi, pentru terorism de stat, eu personal, pentru că-mi place perspectiva istorică, încep prin a număra victimele războaielor purtate de americani, cam 53 de tari atacate în secolul XX.

Probabil că cea mai distrusă dintre ele este Iraqul, vreo 4 milioane de victime. În anii embargoului la care a fost supusă această ţară, au murit peste 800.000 de copii. Ţara cea mai lung încercată temporal vorbind este Palestina, şi acum ocupată de imigranţi ilegali europeni. Terorismul exercitat în momentul de faţă în Palestina i-ar face pe nazişti să pălească de invidie. Este drept, naziştii au avut mult mai puţin timp să-şi perfecţioneze metodele teroriste.

Desigur că am foarte multă compasiune pentru francezi dar, cu voia voastră, la capitolul victime ale terorismului am să trec înaintea lor pe algerienii măcelariţi de francezi atunci când algerienilor li s-a făcut dor de cetăţenia algeriană, renunţândî masă la cea franceză. Şi, în linii mari, înainte de francezi am să-i plâng pe cei pe care francezii i-au colonizat, omorându-i, schilodindu-i, jefuindu-i. Tot la capitolul terorism de stat am să trec şi politicile postcoloniale ale Franţei, care spoliază sistematic de resurse fostele colonii prin intermediul oamenilor politici care-şi vând ţara. Sărăcia endemica din fostele colonii ale Franţei nu este cauzată de lenea locuitorilor, ci este rezultatul politicilor de la Elysée.

Dacă nu vi se pare că forţez prea mult nota, la capitolul terorism de stat voi trece şi vânzarea ţării mele la mezat, bucată cu bucată, companiilor de stat din Franţa, Italia, Grecia, Germania etc., şi spolierea concetăţenilor mei prin intermediul companiilor din energie şi furnizare de servicii de primă necesitate (apă, combustibili). Tot victime ale terorismului cad padurile noastre spre îmbogăţirea unei companii austrice. În cele din urma, undeva mic-mic este şi masacrul din 13 noiembrie 2015. Mic, foarte mic. Dumnezeu să-i ierte şi să-i odihnească pe toţi cei care au căzut pradă violenţei în secolul XX şi începutul secolului XXI!

marți, 14 noiembrie 2017

Frânturile zilei (CLI)

Petrarca a refăcut unul dintre versurile sale de patruzeci şi şapte de ori.
Buffon a recopiat manuscrisul lucrării sale Epoques de la nature de unsprezece ori.
Italianul Ferreri a compus, în trei zile, un poem în limba latină (Lugdunense somnium) de o mie de hexametri. Subiectul poemului era Papa Leon X.
Erasmus a redactat Elogiul nebuniei în şapte zile.
Voltaire, la şaizeci şi nouă de ani, în 1765, a compus tragedia Olympie. “Este rodul a şase zile”, a scris el unui prieten căruia îi solicita opinia. “Autorul ar fi făcut bine să nu se odihnească într-a şaptea”, a fost răspunsul.
Cronica lui Horneck, istoric german din secolul treisprezece, conţine optzeci şi trei de mii de versuri.
Soyouthi, autor arab din secolul cincisprezece, a lăsat mai mult de şaizeci de lucrări despre toate subiectele.
Alexandre Hardy este dramaturgul francez cel mai fecund: 600 de piese. Cu toate acestea păleşte în comparaţie cu cele 1800 de piese ale lui Lope de Vega, care în plus a mai compus şi 21 de volume de poezii.
Abbé Prévost, cunoscut pentru romanul Manon Lescaut, a mai scris alte 170 de volume.
Principalele lucrări ale lui Restif de la Bretonne umplu 146 de volume.
Dingé, autor francez obscur (mort în 1852), a lăsat manuscrise autografe care cântăresc 400 kg.
În secolul XVII, împăratul chinez Kiang-Loung a vrut să alcătuiască o bibliotecă esenţială a literaturii chineze. A strâns 180.000 titluri. În această colecţie trei lucrări erau elaborate de europeni.
Tot ce voiam să vă spun este că şi înainte de facebook oamenii aveau cu ce să-şi umple timpul.

duminică, 12 noiembrie 2017

Frânturile zilei (CL)

O religie este ca un foc: flacăra face lumină, jarul face căldură. La fel, o religie tânără are o paradigmă intelectuală pornind de la care operează discernământul, iar în relaţiile dintre oameni face să domine căldura binefăcătoare a iubirii. Atunci când, ineluctabil, începe procesul de uzură, flacăra se diminuează prima, oamenii înţeleg puţin şi prost, însă căldura persistă spre bucuria tuturor. Când începe agonia finală, flacăra se stinge, oamenii sunt lipsiţi de discernământ, dar căldura încă îi mai coagulează, deşi iubirea poate avea obiecte dintre cele mai nefireşti. În timpul agoniei, singura lumină care mai pâlpâie este cea a jarului, luptându-se anemic cu întunericul. Iubirea preia misiunea intelectului şi dă greş. Se spune că în iad focul este lipsit de lumină, în vreme ce căldura este insuportabilă. Fără intelect, nu există demarcaţie între iubire şi ură, fiecare transformându-se haotic în contrariul ei.

sâmbătă, 11 noiembrie 2017

Frânturile zilei (CXLIX)

Cel mai celebru conclav de metafizicieni care a existat vreodată s-a întrunit în Egiptul târziu, cu puţin înainte de sucombarea acestei civilizaţii în praful deşertului, pentru totdeauna. Întrucât metafizica este ceva ce ar putea fi cu uşurinţă catalogat de moderni drept totalitarism, metafizicienii nu aveau dispute între ei, deşi împărţeau acelaşi spaţiu şi ocaziile nu lipseau cu totul. Înţeleseseră dintotdeauna că îndoielile sau negaţiile legate de principiile metafizicii sunt dovada neînţelegerii lor, în vreme ce înţelegerea nu poate duce decât la adeziunea din ce în ce mai fidelă cu principiile, până când devine alipirea fără rest, principiile devenind piciorul omului, mâna omului, ochiul omului, urechea omului. 

În centrul era focul, iar bătrânii metafizicieni se bucurau de răcoarea serii care venea dinspre fluviu. Arşi de soare, cu bărbi şi plete creţe, cu praful lucrului brăzdat de sudoare, aşteptau cina frugală şi schimbau între ei câteva vorbe. Dacă n-ar fi venit păstorul acela, ar fi fost o seară ca oricare alta, o seară de aşteptare. „Eu sunt cel ce sunt.” Au sărit toţi în picioare, da, era trimisul Lui. Cel fără nume, pentru că nimeni nu-L poate cunoaşte şi stăpâni. Cel care în afara existenţei, nu are nimic comunicabil despre Sine. Cel care e atât de în răspăr cu lumea încât nu ezită să se servească de un criminal bâlbâit care trăieşte în pustie pentru a Se comunica celor cuminţi şi înţelepţi.

Nimic mai puţin decât nişte metafizicieni dedicaţi ar fi putut înţelege cine l-a trimis pe Moise. Lor le-a vorbit Dumnezeu pe măsura intuiţiei lor vii, în vreme ce la Faraon a încercat să ajungă în funcţie de prostia lui, arătându-i minuni înfricoşătoare, potrivite acelei civilizaţii care, asemenea nouă în zilele astea, abandonase spiritualitatea autentică pentru magie. Textul biblic este laconic – atât în spatele metafizicienilor condamnaţi la muncă silnică precum şi în spatele vrăjitorilor lui Faraon se ascundeau ani de eforturi susţinute în două direcţii diferite. Evreii dobândiseră capacitatea cea mai înaltă de a deosebi Adevărul, egiptenii erau plini de competenţe.

 Moise a vorbit ambelor grupuri folosind codul cu care fiecare era familiar, deşi ideea transmisă era aceeaşi: Sunt mesagerul Creatorului. Sclavii au avut nevoie doar de patru cuvinte pentru că aveau antrenamentul intuiţiei; vrăjitorii n-au priceput deloc pentru că magia este practică, operaţională, orientată pe rezolvarea de probleme, lucruri care împuţinează până la eliminare elementul intelectual. Evreii au avut parte de o mică enigmă pe care au trebuit s-o soluţioneze; magicienii au avut parte de un şou fantastic, într-un crescendo captivant şi insuportabil, iar asta nu i-a lămurit cu nimic, deşi trebuie să se fi simţit excelent şi să fi gustat distracţia până la capăt.

Ştiu că va suna frustrant acest paragraf, dar lumea noastră duce lipsă de sclavi dedaţi în recunoaşterea lui Dumnezeu, dar e acaparată aproape în întregime de magicieni strălucitori. Faptul că apăsăm pe un buton şi se răspândeşte lumina într-o încăpere sau pe o stradă este un gest magic. Mersul într-o cutie de fier cu o viteză care-ţi ia răsuflarea este şi el magic. Transformarea uraniului în energie este şi ea de sorginte magică. Credem că explicând aceste lucruri le anulăm caracterul vrăjitoresc, dar nu este aşa: şi magicienii au explicaţii legate de ceea ce întreprind. Nu există diferenţe calitative între înflorirea tehnologiilor în lumea noastră şi explozia vrăjitoriei în Egiptul antic. Doar natura unora dintre forţe diferă, la care se adaugă capacitatea noastră incredibil de redusă de a gestiona consecinţele toxice ale nesăbuitelor noastre acte de magie.

vineri, 10 noiembrie 2017

Frânturile zilei (CXLVIII)

Dogma este încercarea de a transpune în cuvinte ceea ce nu poate, prin însăşi natura lui, de a fi transpus în întregime în cuvinte. La origine, dogma este diafană, parţială, problematică şi paradoxală. Este punctul de pornire al unei reflecţii care izbuteşte doar dacă ajunge dincolo de cuvinte. Spiritul dogmatic este transformarea dogmei într-o măciucă. Tragedia este că spiritul dogmatic nici nu are nevoie de dogme autentice, el se mulţumeşte şi cu prostii, şi cu erori, şi cu lucruri aflate vădit în răspăr cu adevărul. Niciodată n-a fost mai dogmatică lumea ca acuma, când toate dogmele au fost demult aruncate la gunoi şi călcate în picioare.

În nicio religie, în afara creştinismului, nu există ceva care să aducă măcar de departe cu dogmele. Adică o formulare în cuvinte cu pretenţia de a fi definitivă şi imuabilă. Încrederea că adevărul ar putea fi exprimat în cuvinte fără să rămână nimic în afara acestora este ceva ce ne este propriu doar nouă. Creditată cu un conţinut pe care nu-l are şi nu-l poate avea, dogma pendulează între osificare şi carnalitate. În loc să fie transparentă, formularea dogmatică este opacă asemenea unui geam de sticlă vopsit în negru, e o anomalie şi o trădare a rostului. În ultimă instanţă, pretenţiile dogmatice apăsate sunt semnul cel mai sigur al ignoranţei, pentru că cel care ştie nu vorbeşte, iar cel care vorbeşte nu ştie. De dogmă nu scapi decât prin apofază, cuvântul creştin pentru metafizică – Dumnezeu “nu e [...], nici duh, cum îl cunoaştem noi, nici fiime, nici părinţime [...]” (Dionisie Areopagitul, Teologia mistică, cap. V).

Trebuie să ne resemnăm, între dogmă şi excelenţa spirituală nu există nicio condiţionare reciprocă. În 1054 papa îl excomunică pe patriarhul Constantinopolului, patriarhul îl excomunică pe papa de la Roma. Teologic vorbind, îşi refuză unul altuia calitatea de creştin (arogându-şi prerogative divine), şi consideră în plus că biserica din spatele celuilalt l-a trădat pe Hristos. În ciuda acestei rupturi majore, ambele ramuri ale Bisericii continuă să dea naştere la sfinţi şi sfinte sute de ani după eveniment, până în zilele noastre. Dobândirea conformităţii cu Fiinţa nu este nici afectată, nici condiţionată, de filioque, de filetism, de purgatoriu, de imaculata concepţie, de celibatul preoţilor, nici de vreun tratat de dogmatică oarecare. Daca dogmatica ar fi mântuitoare ne-am mântui citind dogmele, iar dacă ar fi sfinţitoare ne-am sfinţi recitându-le. Pompos rostite în timpul serviciului duminical, articolele de credinţă servesc de minune pentru mobilizarea dispreţului şi a orgoliilor interconfesionale.

miercuri, 8 noiembrie 2017

Frânturile zilei (CXLVII)

Eu nu sunt unic, nici pomeneală, sunt doar foarte rar. Atât de rar încât probabilitatea să vă întâlniţi cu mine s-ar putea să vă ocolească întreaga viaţă, deşi exist, puteţi fi siguri. Să mă înţelegeţi, nu eu în sensul de barba mea, ori blugii mei, sau geanta mea de piele. Eu în sensul de profesorul de franceză, şi asta pentru că arhetipul specializării mele este fata bătrână cu părul cărunt strâns în coc şi ochelari rotunzi după care te privesc nişte ochi acri. Exact aşa sunt şi eu, doar că pe dos.

Totul a început secolul trecut, la Facultatea de Litere din Iaşi, într-un an cu o prezenţă masculină masivă: eram patru băieţi la vreo cincizeci de fete. Când ne nimeream toţi patru mergeam precum călăreţii Apocalipsei, coapsă lângă coapsă, ca să ocupăm tot culoarul universitar. Generoşi, celorlalţi le dădeam posibilitatea să se strângă la perete. Am vrut să spun: celorlalte. Alexandru a devenit inspector de franceză în Vaslui, pasionat de limba rusă. Cristi este profesor de franceză în Bacău. Adrian a alunecat în alcoolism undeva în Iaşi. Iar eu, fără să fiu unic, nici pomeneală, sunt doar foarte rar.

Prin 2006 m-am nimerit profesor în buricul Clujului, suplinitor pe postul inspectoarei. Singurul an în care n-am fost titular. Am luat o medie atât de mare încât şi acum îmi crapă obrazul de ruşine când îmi amintesc de ea. Doar cinci sutimi mi-au lipsit să mă titularizez pe unul dintre cele două locuri pe care candidaserăm vreo cincizeci de profesori. De ce nu te duci să faci contestaţie, m-a întrebat cineva. Ej nebun, îi zic? Medie ca asta n-am avut şi nici n-am să mai am vreodată, vrei să le dau ocazia s-o scadă satrapii ăştia? Şi pentru ce să mă iau la bătaie, ca să mă titularizez unde se termină Clujul şi începe porumbul?

În cancelarie, în primul consiliu profesoral, când se fac prezentările noilor veniţi, o colegă exclamă suficient de tare încât s-o aud şi eu: “În sfârşit.” O întreb ulterior ce-a vrut să zică: nu cunoscuse niciodată un profesor de franceză. Profesoare cu părul cărunt strâns în coc şi gura suptă ca o tăietură de cuţit, da. Şi atunci m-am gândit că printre satisfacţiile care ţi se oferă dacă eşti rar, fără să fii unic, este să auzi ceea ce va auzi Iisus la a doua venire: “În sfârşit.”

Frânturile zilei (CXLVI)

În 1928, într-o expoziţie, pictorul francez René Magritte pictează o pipă şi scrie deasupra ei: “Ceci n’est pas une pipe” (Aceasta nu este o pipă). Oamenii se adună, se zgâiesc şi se contrazic: ba da, dom’le, cum să nu? Ba că nu, dom’le, eşti nebun? Se discută aprins, se argumentează, se râde copios iar unii se enervează de atâta prostie câtă poate exista pe lumea asta. Târziu, spre finalul expoziţiei, pictorul catadicseşte să întrerupă comentariile: “Nu este o pipă, pentru că nu se poate fuma cu ea”. Altfel spus, imaginea nu este obiectul.

În 1930, cercetătorul american independent Alfred Korzybski publică prima ediţie a unei lucrări 800 de pagini, Science and Sanity. Era la a doua lucrare publicată şi dădea naştere unui domeniu nou al cunoaşterii, semantica generală, pornind de la o teză formidabilă: cuvântul nu este obiectul. De numele lui va fi legat dictonul: “Harta nu este teritoriul”. Toată lucrarea este echivalentul unui duş îngheţat peste toate automatismele şi certitudinile noastre seculare legate de cunoaştere. Matematica, fizica, chimia ş.a. sunt limbaje iar toate lucrările care se revendică de la ele sunt literatură pură, cu nimic diferită de logică, retorică, beletristică. Promisiunile pe care ştiinţele “exacte” le clamează sunt iluzorii, iar faptul că le valorizăm mai mult decât pe cele “umaniste” ţine de ignoranţa şi dorinţa noastră de a ne lăsa purtaţi de nas. Nu există mai multă valoare de adevăr într-o lege a fizicii decât în descrierea unei case ce stă să se dărâme.

Dacă totul este limbaj, atunci putem cunoaşte atât cât structura limbajului ne permite, spune Alfred Korzybski, adică puţin şi circumstanţial. Iar exemplul este clasic: modul în care romanii notau numerele solicita enorm inteligenţa fie şi pentru calculele aritmetice simple; matematica se naşte cu cifrele indiene pentru că limbajul conferit de acestea facilitează accesul la un nivel de abstractizare pe care celălalt cod îl împiedica. Neexistând limbaj perfect, nu putem ajunge decât parţial la realitate, iar aria rezultatelor pe care le putem atinge este riguros limitată de structura limbajului de care dispunem. Mai mult decât atât, nu putem progresa decât în măsura în care conştientizăm limitele vehiculului intelectual folosit în drumul nostru spre real.

Şi aici avem o consecinţă cel puţin interesantă: cei mai mulţi dintre oameni se mulţumesc să înveţe diferite trucuri care ţin strict de limbaj şi care pentru ei se confundă cu o cunoaştere a cărei existenţă reală şi misterioasă nici măcar n-o bănuiesc. Altfel spus, dacă limbajul mediază cunoaşterea, oamenii nu cunosc, oamenii recită literatura care le-a fost transmisă sub diferite denumiri: matematică, fizică, istorie, geografie ş.a.m.d. Ironia este că recitarea îi face fericiţi pentru că o confundă cu realitatea, fără să le treacă prin cap că sunt la fel de ridicoli ca nişte papagali care pot învăţa orice fără să pună deloc sub semnul întrebării ceea ce spun şi incapabili să verifice valoarea de adevăr. Trezirea se petrece atunci când “conştientizăm abstractizarea”, ceea ce e la fel de greu şi de improbabil ca performanţa unui peşte de a conştientiza apa, ca să-l parafrazăm pe McLuhan.

marți, 7 noiembrie 2017

Frânturile zilei (CXLV)

Printre maladiile moderne trebuie să numărăm şi discontinuitatea. Ne trăim viaţa încercând să gestionăm o dureroasă certitudine a rupturii, sau măcar s-o uităm pentru o vreme. Nu e deloc dificil să ne dăm seama de unde ne vine. Dar haideţi să vedem cum stăteau lucrurile atunci când oamenii se simţeau, spre deosebire de zilele noastre, solidari şi la bine şi la rău.

În castelul medieval exista un singur dormitor nupţial, cel al seniorului şi al soţiei sale. Modelul trebuie să fi fost haita de lupi, unde se împerechează doar masculul alfa şi femela alfa. Doar ei puteau avea intimitate şi nici ei nu dispuneau de toată încăperea: dacă îmbrăţişările lor erau după perdelele patului masiv cu baldachin, pardoseala era ocupată de cavalerii care se culcau direct pe piatră. În Tristan şi Isolda, pentru a ajunge la amanta lui, Tristan este nevoit să păşească peste trupurile celor care dorm pe jos. În restul castelului se doarme peste tot, începând cu sala de mese unde sforăie cei care s-au îmbătat, apoi pe culoare, prin poduri, prin fânare sau direct sub cerul liber.

Nici casele iobagilor nu oferă vreo intimitate în sensul modern al cuvântului. Se doarme în jurul focului, se doarme pe paturi făcute să adăpostească patru-cinci copii. Cel mic, de ţâţă, doarme neapărat lângă părinţi. Cei mai mari ies vara din casă. În mănăstirile clunisiene călugării nu au chilii, ci se află câteva zeci într-o sală mare, neavând nicio clipă de singurătate. Doar stareţul are un spaţiu strict al lui, pe care nu-l împarte cu nimeni, asemenea pustnicilor. În toată lumea din vechime se doarme claie peste grămadă, se doarme în biserici, în moschei şi-n sanctuare, iar singura şansă de a fi tratat ca un rege este să te primească cineva la el, atunci regula de aur este fără greş să ţi se ofere tot ce se poate mai bun, uneori complet disproporţionat cu statutul tău social.

Se spune că prima traumă pe care o resimte omul modern este atunci când părinţii îl culcă separat de ei. Depărtarea de corpul mamei este probabil rădăcina senzaţiei de discontinuitate care nu-l va părăsi niciodată. Anii copilăriei şi adolescenţei în care are camera lui vor cimenta pentru totdeauna chinul nedesluşit din copilărie. Avem o civilizaţie a separaţiei. Blocajele empatice ar putea avea originea acolo, şi de aici toate eşecurile noastre în relaţiile interumane. Dacă este aşa, şi suspectez că este, atunci zidurile din jurul nostru intră într-o zi în mintea noastră, şi nicio dinamită nu le mai poate îndepărta.

duminică, 5 noiembrie 2017

Frânturile zilei (CXLIV)

Evanghelia de astăzi pentru cei care intuiesc că salvarea vine de la religie dar n-au idee cum se procedează: Într-un loc trăiau doi oameni, unul bogat, expert în consumism, şi altul atât de sărac încât n-avea decât numele de pe el, Lazăr. Săracul stătea la uşa bogatului şi aştepta nişte protecţie socială. Bogatul era încântat că nişte câini îi ling săracului bubele şi comenta: “Uită-te la el, dom’le, stă toată ziua degeaba şi consumă din saliva câinilor mei.” Dacă săracul ar fi muncit ca noi toţi, bogatul ar fi fost gata să-şi lase şi vaca să-l lingă, dar aşa...

După un timp au murit amândoi pentru că moartea e ca votul: un om - o moarte. Săracul s-a dus pe o plajă ca-ntr-un pliant publicitar, iar bogatul s-a dus într-o multinaţională în care fiecare zi era luni, în versiunea hard: luni-după-uichend. După un timp, bogatul l-a văzut în calculator pe Lazăr şi i-a cerut să-i trimită şi lui o piña colada, să-şi mai amintească şi el de viaţa anterioară în care fiecare zi era duminică. Administratorul de reţea i-a înapoiat mail-ul. Bogatul a insistat amintindu-şi că are cinci fraţi care freacă menta, să li se trimită un expert care să le explice că viaţa gulerelor albe nu este deloc roz. Administratorul s-a enervat atunci un pic, dar numai un pic, nefiind nicio dispută la mijloc: “Dragă, mai lasă-mă cu obsesia ta cu experţii, ghidurile de utilizare sunt demult la beneficiar, nu asta e problema. Degeaba arunci vina pe emitent cât timp receptorul se scobeşte în nas şi-şi face de cap. Cu ocazia asta poate înţelegi şi tu de ce te afli aici.”

O săptămână uşoară vă doresc la toţi şi să ne bucurăm că după luni mai vine şi marţi. Deocamdată.

vineri, 3 noiembrie 2017

Frânturile zilei (CXLIII)

Pe măsură ce se acumulează evenimentele, ajung la concluzie că relaţia dintre Biserică şi Stat nu poate fi DECÂT toxică. Contraexemplu: Ştefan cel Mare merge la Daniil Sihastru ca să-i ceară un sfat. Sfântul e în rugăciune şi nu înţelege să abandoneze canonul pentru persoana fizică de afară. Ştefan aşteaptă, deşi venise cu treburi urgente. După sfat, importantul oaspete venit în vizită este ospătat cu o fiertură de buruieni şi apă. I se permite să doarmă foarte aproape de chilie, dincolo de uşă, unde era cer şi stele cât pentru toată armata moldovenească. Nimeni nu cântă “Vrednic este” pentru că vremea prostiilor festiviste nu venise încă. Dimineaţa, voievodul îl lasă pe sfânt cufundat în rugăciune, şi iese din stânca transformată în chilie aplecând capul.

Frânturile zilei (CXLII)

Avem pofte nesăţioase, vrem slujbe complet rupte de realitate, suntem egoişti şi deconectaţi unii de alţii, ascultăm muzică proastă, am hipersexualizat femeia şi erotizat maşinile, ne ţinem minţile în cloud, avortăm în numele proprietăţii asupra corpului personal, ne-am englezit limba, ne vindem pământurile cu tot cu morminte, ne-apucă greaţa când vine vorba de literatura română clasică, pe scurt suntem americanizaţi până în măduva oaselor.

Dar ne temem foarte tare de islamizare.

joi, 2 noiembrie 2017

Frânturile zilei (CXLI)

Singurul lucru pe care ar trebui să-i învăţăm pe copii este că Dumnezeu este gelos, răzbunător şi însetat de sânge de om păcătos până la a şaptea generaţie. Că hoţii vor fi pedepsiţi cu lepră, că mincinoşii vor arde între două tiruri care s-au ciocnit frontal, că putorile vor împinge stânci la deal iar curvele vor umple butoaie fără fund până o să le pocnească încheieturile. Că avem datoria să ne ducem în spate binefăcătorii pe lumea cealaltă pentru fiecare binefacere pe care nu am dat-o mai departe.

Că Dumnezeu îi iartă doar pe cei care fac pelerinajul până la Ierusalim pe jos şi le întoarce spatele celor care trişează cu “ia-mă, nene” când merg la mănăstiri în creierii munţilor să se spovedească la duhovnici care dorm spinare în spinare cu urşii şi lupii. Dacă azi avem o ţară plină de hoţi şi de oameni care nu respectă regulile este pentru că n-au aflat despre Dumnezeu decât că e tăticul lor fraier, că le iartă prostia şi că este infinit răbdător. Tot ceea ce aleg şi culeg oamenii din religia creştină este o sumă de erezii leşinate. E nevoie de o religie virilă, de o religie năpraznică, altfel vom avea băşcălie acolo unde e nevoie de gravitate.

Dacă-i învăţăm pe copii chimie, istorie, ortografie şi maniere, dar nu le explicăm nimic despre faţa maiestoasă a lui Dumnezeu, dăm drumul în lume unor monştri.

miercuri, 1 noiembrie 2017

Frânturile zilei (CXL)

Într-o traducere interculturală a Bibliei care aşteaptă să fie redactată, se va preciza neapărat că Apostolul Matei lucra la ANAF, Maria Magdalena era centuristă, Barabbas era un luptător pentru eliberare naţională iar Apostolul Petru avea o iniţiativă privată în domeniul pescuitului şi era apolitic. Apostolul Pavel era un cosmopolit periculos (cetăţean roman, vorbitor de greacă) şi un "self-hating jew" (adică trădător de neam ales şi ţară).

Iisus era un lucrător manual care timp de trei ani a figurat în statistici la rubrica "unemployed". N-a putut justifica niciun venit. A fost răstignit pentru că pe unde umbla se făcea praf PIB-ul (turma de porci aruncată în mare, lumea înceta să mai lucreze pentru că prefera să-l asculte, acte de vandalism asupra caselor de schimb valutar, propuneri dubioase de dărâmat temple etc.). Realitatea e că din punct de vedere economic Iisus Hristos a fost un dezastru (îndemn la împărţit averea la săraci, samariteanul milostiv e pus la plată fără speranţa vreunui câştig, uleiul scump e risipit aiurea). De aceea a fost şi vândut foarte ieftin.

Frânturile zilei (CXXXIX)

Se spune adesea, pe nedrept, că femeile sunt imposibil de înţeles pentru noi, bărbaţii. Istoria înregistrează cel puţin un caz care contrazice masiv această eroare larg răspândită. Cel pe care îl voi evoca în aceste rânduri a cunoscut îndeaproape, din momentul în care şi-a dedicat viaţa femeilor, 283 de doamne cărora le-a scris, pe care le-a întâlnit, cu care a petrecut câteva ceasuri sau câteva zile, fermecându-le şi subjugându-le cu darurile sa. Atunci când, în cele din urmă, a intrat în atenţia publicului, s-a dovedit că fizicul său era “între mizerabil şi ridicol”. Dacă toţi cuceritorii frustraţi ar avea măcar atâta prezenţă de spirit încât să realizeze acest aspect simplu, eşecurile lor ar deveni în sfârşit explicabile: realitatea e că femeile nu sunt câtuşi de puţin impresionate de aparenţele fizice.

Iar omul nostru putea şi ştia mult mai multe decât arăta. Întâi de toate era foarte stăpân pe tot ceea ce spunea, cântărind cu o minuţie infailibilă fiecare cuvânt. Atât în timpul anchetei cât şi la proces, s-a dovedit că poate rezista oricăror presiuni fără să dea cel mai mic semn de plictiseală, agasare ori oboseală. Femeile au apreciat această conduită ireproşabilă, după cum au apreciat şi faptul că le copleşea cu cadouri, le ducea la restaurant şi la hotel, le cânta cu frumoasa lui voce baritonală. Cea din urmă dintre ele, martoră în proces, s-a declarat pe deplin fericită de toată atenţia şi dedicarea cu care a fost onorată, subliniind că, în plus, iubitul ei sacrifia pe altarul lui Venus în fiecare seară, în fiecare miez de noapte şi în fiecare dimineaţă. În urma studierii carneţelului de întâlniri, anchetatorii au stabilit că în perioadele dintre relaţiile mai lungi se întâlnea cu 4-5 femei pe zi, cu fiecare dintre ele ajungând negreşit la hotel.

Una dintre cuceririle căreia i-a dedicat o atenţie specială a scris mătuşii ei că din Henri Désiré emana o forţă diabolică, înspăimântătoare. Ochii magnetici au avertizat-o în privinţa personajului. Din păcate, seducţia s-a dovedit mai puternică decât intuiţia, femeia devenind a opta dintre cele unsprezece victime de care a fost acuzat Landru, ucigaş în serie a cărui activitate se suprapune cu primul război mondial. Elocvent, afabil, dedicat, clişeizat – din acest amestec unic ţâşneşte seducţia personajului. Vorbeşte mult şi posedă un vocabular neobişnuit de vas, se dedică trup şi suflet, transformă orice femeie într-o păpuşă pe care o manevrează cum vrea el. Are o siguranţă pe care niciun bărbat nu o posedă în preajma femeilor, iar siguranţa copleşeşte orice fiică a Evei. Acolo unde întâmpină rezistenţă, persistă până-şi atinge scopul. Se adaptează oricărei cerinţe: atunci când are de-a face cu singura catolică practicantă din activitatea lui, nu ezită să se logodească la biserică înainte de a-i cumpăra un singur bilet dus (pentru el cumpăra întotdeauna dus-întors) la casa lui de la ţară.

Dacă ar fi fost judecat în Statele Unite, Landru ar fi trebuit automat eliberat, pentru că în sistemul judiciar american crima există doar din momentul găsirii cadavrului. Până atunci se vorbeşte doar de dispariţie. Deşi s-au găsit obiectele personale (acte şi lenjerie intimă) ale celor zece femei pentru moartea cărora a fost acuzat (al unsprezecelea este fiul uneia dintre ele), nu s-a găsit nimic care să facă legătura concretă cu o victimă. Nicio picătură de sânge. Modul în care a procedat rămâne până astăzi o enigmă în istoria criminalisticii. Există îndoieli şi în legătură cu numărul exact al victimelor, putând fi mult mai multe. Ştim mai multe despre ce avea de oferit femeilor decât despre felul în care le suprima şi ce se petrecea cu cadavrele nefericitelor victime. Landru a negat totul până la ghilotină şi a murit fără să-şi piardă vreodată cumpătul. În urma lui au rămas cohorte de bărbaţi care nu înţeleg nimic despre femei. Cât despre acestea din urmă, sunt cum trebuie să fie, enigmatice. Şi în viaţă.

luni, 30 octombrie 2017

Frânturile zilei (CXXXVIII)

În cursul unor exerciţii de empatie la care m-am dedat astăzi, am înţeles că, dacă aş fi medic, aş fi automat un pro-vaccinist de mare forţă şi tupeu. E atât de simplu de înţeles încât mă mir că nu mi-a trecut prin cap până acuma. Să vă explic: în orice meserie există nişte trucuri simple care aduc bani aproape fără efort. Mai ales fără solicitare intelectuală. De exemplu, în meseria de traducător de înscrisuri juridice am constant de-a face cu certificate de naştere. Totul e şablonat, nu-i nimic de gândit sau de căutat în dicţionar, trebuie doar să fii atent să nu-ţi alunece aiurea degetele peste tastatură şi să greşeşti vreo literă. În 10 minute (cu tot cu verificat, printat, ştampilat şi semnat) faci 25-30 de lei. Dacă-ţi vin la pleaşcă 3 certificate într-o zi, faci 90 de lei, deci te-ai scos din foame pe moment.

Să nu mă înţelegeţi greşit, nu este deloc simplu să devii traducător. Durează peste 15 ani formarea pentru primele 2 limbi, răstimp în care trebuie să trudeşti 4-8 ceasuri zilnic. Zeci de manuale, culegeri de exerciţii şi dicţionare pisate mărunt-mărunt. Citit literatură, presă, ascultat muzică şi vizionat filme în neştire. Burse şi călătorii lingvistice. Penibile şi năucitoare antrenamente de interpretariat, printre care simultanul te face praf în 30 de minute, e pur şi simplu anti-anatomic. Dar tot acest efort titanic nu împiedică existenţa unui lucru evident: în jumătate de oră, fără efort, orice traducător poate obţine 20 de euro cu care să supravieţuiească el şi familia lui timp de o zi. La rigoare, dacă-ţi vin constant 3 certificate pe zi, timp de o lună, poţi traversa luna “muncind” 30 de minute zilnic. Adam avea un program mai solicitant in Paradis. În contrapartidă, şi strict de dragul comparaţiei, ca să traduci o sentinţă juridica de 10 pagini ai nevoie cam de 10 ore şi fără studii serioase de drept îţi prinzi urechile cu certitudine. Ori, ca să traduci un text pe teme de agricultură (sau sport, ori artă culinară) trebuie să ştii bine agricultură (ori sport, sau artă culinară).

Despre asta sunt şi vaccinurile: lucru manual care aduce bani mărunţi, dar când începi să aduni nu-i deloc de neglijat. Nu trebuie să pui diagnostice, să formulezi tratamente şi să aştepţi rezultate. Chiar n-are importanţă ce se întâmplă după ce scoţi acul. Nu trebuie reflecţie, pasiune sau conştiinţă. Nici măcar nu trebuie să fii doctor (cum nu trebuie cu adevărat să fii traducător ca să traduci un certificat de naştere), în câteva zile am putea dresa pe oricine de pe stradă ca să administreze vaccinuri. Nu e nimica medical în această tehnică, e ca şi cum ai da de mâncare la peştii de acvariu. Bani puţini, dar care se adună, câştigaţi foarte uşor. Bani faini.

În orice meserie pentru care te-ai pregătit ani de zile, cu sacrificii şi pasiune, există ceva degradant de simplu dar care te poate ţine în viaţă când n-ai altceva mai bun de făcut. Nu faci facultatea de arhitectură ca să întocmeşti dosare pentru autorizarea unui garaj proiectat de neica nimeni, dar înţelegi repede că până la proiectarea unui cazinou mizilicurile astea iti platesc facturile de la o lună la alta. Acesta este rolul vaccinurilor, o fornăitoare aflare în treabă. Activitatea, oricat de debilă intelectual, îţi dă automat senzaţia că eşti folositor, că n-ai muncit degeaba atâta. Plus că mai şi socializezi cu lumea, vin să te vadă, halatul alb îţi dă un aer sacerdotal, aşa, tu ştii cum devine treaba, ei fac ce zici tu, vaccinarea e şi un exerciţiu de autoritate, un ritual care te consacră printre novici şi-ţi dă o aură la care nu vrei să renunţi.

De aceea, medicii care se pronunţă pentru prudenţă în legătură cu vaccinurile sau deschis împotriva lor sunt, pentru mine, negreşit, nişte eroi.

Frânturile zilei (CXXXVII)

Fericirea: Michel, la 38 de ani, renunţă la funcţiile sale parlamentare şi judiciare. Inutilitatea lor i-a devenit insuportabilă, o sclavie de care se leapădă cu un sentiment de uşurare. Prietenul lui, La Boétie, căruia îi datorează atât de mult, nu mai trăieşte ca să-l poată îndemna la răbdare. Tatăl lui a murit de doi ani, lăsându-i domeniul şi titlul de Montaigne. Căsătoria i-a rotunjit averea. Michel se dedă “libertăţii, liniştii şi distracţiei”: a izbutit să acumuleze o bibliotecă de 1000 de volume, o adevărată performanţă pentru sfârşitul secolului XVI. Tatăl lui neştiutor de carte a avut grijă să înveţe latină înainte de franceză şi perigurdină, este neîntrecut în greacă şi ebraică.

Viaţa i-a insuflat gustul independenţei: “Trebuie să avem o cămăruţă numai pentru noi, un spaţiu al independenţei, în care să ne cultivăm adevărata libertate şi principala retragere şi singurătate.” (volumul I, capitolul XXXIX). Pentru el, “cămăruţa” este un turn în care se află capela, biblioteca şi dormitorul personal, departe de familie şi lume. Pe pereţi sunt pictate citate din Evanghelie şi filosofii antici: Epictet, Seneca şi Marc-Aureliu. Senior care se sustrage oricărei obligaţii, citeşte, meditează mergând şi mângâie pisica în timp ce contemplă din turn peisajul rural perigurdin. În această atmosferă de fericire, cărturărie şi rugăciune se naşte colecţia Eseurilor, cântecul de lebădă al Evului Mediu târziu.

sâmbătă, 28 octombrie 2017

Frânturile zilei (CXXXVI)

Auzi, piticule, du-te la Les Femmes şi cumpără un litru de ulei şi jumătate de kilogram de zahăr brun. Piticul ia banii şi rucsacul şi se duce. Les Femmes e un magazin alimentar din vecini. Mai precis, Les Femmes hystériques, o experienţă unică. Se duce într-o dimineaţă o vecină ruptă de foame după injecţia de insulină. Vânzătoarea stă cu spatele şi o ignoră. Până la urmă vecina cere 100 de grame de salam şi o pâine. Replica vine tot cu spatele: Da’ ce pulă ai muncit până acuma de ţi-e foame?

Se duce nevasta şi vrea biscuiţi cu cremă de ciocolată. N-avem. Ba da, acolo sus. Ăia sunt cu gust de ciocolată. Subtil, nu? Sau vii de la cumpărături şi-ţi aduci aminte că ai uitat ceva. Intri cu plasele pline. Până ajungi tu acolo, eşti scanat. Nimicul pe care l-ai uitat îţi este trântit pe tejghea. Mulţumeşti, dar nimeni nu-ţi răspunde. Sau altădată vrei să cumperi bere fără alcool. Vânzătoarea te ia în balon: “Haideţi, domnu’, ce bere e aia, fără să te pişte puţin de cap?” Realizezi şi tu cât de prost poţi să fii.

Să nu vă imaginaţi că Les Femmes e pe marginea falimentului, nici pomeneală. Noi le iubim foarte mult, eu personal mă întorc aproape întotdeauna cu o bună-dispoziţie fantastică de acolo. Chiar dacă patroana ne ceartă pe toţi că suntem nişte tâmpiţi să cumpărăm ouă de la Kaufland în condiţiile în care ea are constant nişte ouă grozave. Sau te ia la împins vagoane când te vede că te întrebi dacă are ceva: “Păi nu te uiţi în jur, există ceva ce să nu fie aici la mine?” Şi are dreptate, Les Femmes arată precum peştera lui Ali-Baba.

Frânturile zilei (CXXXV)

Fericiţi făcătorii de pace, pentru că ei vor fi asasinaţi pentru ideile lor. Înaintea primului război mondial, Franţa a avut un om politic care s-a pronunţat constant şi deschis împotriva războiului cu Germania: socialistul Jean Jaurès. Toate intervenţiile lui publice, oratorice sau scrise în L’Humanité, au avertizat în privinţa faptului că un nou război între cele două ţări ar sfârşi prin a atrage întreaga Europă şi toate continentele. S-a opus oricăror pregătiri de război, afirmând că Franţa trebuie să renunţe la Alsacia şi Lorena, două provincii în care francezii şi germanii convieţuiau în proporţii egale şi pe care Germania le smulsese Franţei în războiul din 1870.

Primea zilnic scrisori în care era ameninţat cu moartea. Inclusiv cei care erau de acord cu opiniile sale pacifiste îi spuneau că poate fi asasinat oricând. Jean Jaurès se împăcase cu ideea, lucru care nu-l făcea decât să-şi dubleze eforturile. Spunea prietenilor că-şi doreşte un singur lucru, să nu fie chinuit, să moară repede când clipa va sosi. În seara de 31 iulie 1914, în timp ce servea cina împreună cu colaboratorii într-un bistrou frecventat de ziarişti, Raoul Villain, un tânăr agronom fără angajament politic, l-a asasinat cu două gloanţe de revolver. Primul i-a traversat creierul prin occipital, cauzând moartea fulgerătoare.

Jean Jaurès a fost unul dintre cei mai remarcabili oameni politici francezi, un pur produs al spiritului francez, un patriot care n-a scăpat niciodată din vedere interesul superior al păcii mondiale. Avea o cultură extraordinară, citise clasicii şi modernii deopotrivă, iar mai presus de toate izbutise să-i topească într-o personalitate deplină. Ca om politic, integritatea nu i-a fost pusă niciodată la îndoială, şi asta într-o ţară care avea gustul scandalului, cu o presă care nu ezita să arunce blamul pentru orice bănuială de corupţie.

Procesul lui Raoul Villain a durat cinci zile. Apărarea s-a concentrat pe două teze: 1) era vorba despre o crimă pasională comisă din dragoste de ţară, iar juraţii francezi în mod tradiţional iertau crimele comise în momente de tulburare; 2) dacă acuzatul ar fi condamnat, atunci toată politica lui Jean Jaurès ar fi astfel validată. După o scurtă deliberare, spre stupefacţia generală, asasinul a fost achitat şi eliberat. O manifestaţie masivă de 300.000 de oameni a protestat solemn împotriva verdictului Curţii. A lipsit foarte puţin până la declanşarea unui război civil.

sâmbătă, 21 octombrie 2017

Frânturile zilei (CXXXIV)

Într-o societate tradiţională, fiul duce mai departe moştenirea tatălui, fiica pe a mamei. Dacă tata e vânător, mergi şi tu la mistreţi. Mama nu are propriu-zis o meserie, pentru că are toate meseriile: găteşte, face haine pornind de la lâna, cânepa şi inul brut, educa piticii, are grijă de bătrâni. Nu te poţi sustrage tradiţiei, băiatul nu poate alege altă ocupaţie (excepţie vocaţiile înalte, să nu uităm că nu te faci călugăr sau prelat pentru că tata a fost episcop), iar mama nu caută o meserie care să presupună trădarea familiei. Nedrept? Doar în aparenţă.

De fapt, mecanismul acesta distrus în modernitate a fost cea mai bună soluţie de ocrotire a aptitudinilor. Funcţionează de minune la animalele domestice, şi-a făcut treaba şi la om. Toată lumea ştie că e mai uşor de dresat un câine ai căror părinţi au fost dresaţi, că-şi face mai bine treaba la stână căţelandrul unei perechi de ciobaneşti. Observaţia asta se verifică la toate rasele. Ce naşte din pisică şoareci mănâncă. Fiul plugarului e potenţial plugar, fiul regelui e rege. Modernitatea a răsturnat rânduiala, punând în locul ei ambiţia, pasiunea şi dorinţa.

Urmarea, la 200 de ani de la revoluţia franceză din 1789, o vedem cu toţii. Oamenii se simt buni de orice, tocmai pentru că nu sunt capabili de nimic anume. În ultimii ani ideea de excelenţă a început să se năruiască, aşa încât toată lumea se simte în stare să mediocrizeze în orice domeniu. Meseriile cele mai înalte, care cer pregătire de o viaţă, cum este aceea de şef de stat, sunt date pe mâna unor ageamii al căror singur merit este acela de a fi indus în eroare mulţimile, în urma unor campanii publicitare oneroase. Libertatea de a face orice a devenit o povară, pentru că cei mai mulţi dintre oameni aleg în funcţie de necesităţile temporare ale pieţei, care mâine vor fi altele, şi uite aşa schimbă într-o viaţă 4-5 meserii, iar asta nu e libertate, ci doar paşaportul nostru, al tuturor, spre MEDIOCRITATE.

vineri, 20 octombrie 2017

Frânturile zilei (CXXXIII)

Dom’le, ca să ai pretenţia să tunzi un bărbat în cap, de la grădiniţă şi până hăt, după pensie, înseamna că vrei să-l iei în stăpânire. Oamenii liberi au părul lung, indiferent de sex, deci şi bărbaţii. Pe femei le tunzi ca pedeapsă pentru păcate imposibil de exprimat, iar pe bărbaţi dacă vrei să-i văduveşti de intuiţie, adică să faci din ei nişte roboţi raţionali. Simbolurile din vechime acţionează, în ciuda sau indiferent de prostia noastră. De asta tunzi un soldat, un puşcăriaş. Sau un elev. Şi de asta nu tunzi sub nicio formă un poet, un călugăr. Sau un elev.

Fără excepţie, în civilizaţiile decăzute spiritual bărbaţii se tund. Dacă-şi dau şi barba jos (de regulă merg mână în mână), e semn de josnicie şi neruşinare. Când Creangă sfidează vulgul răzându-şi barba (mare măscărici, mare pişicher, dar la el era altă poveste, îl atinsese aripa harului şi se prostea ca să fie acceptabil pentru nebunia contingentă), babele înţelepte duc mâna la gură şi exclamă: Cum, un preot să-şi arate gura ca orice bărbat? Ştiau ele ce ştiau, barba e semnul pudorii masculine, trebuie să meargă mână-n mână cu ochii care nu se ridică asupra femeilor.

În vremurile de renaştere spirituală, adică de sfinţenie pornind de la o revărsare a Duhului, bărbaţii “se sălbăticesc”, adică îşi recapătă frumuseţea de fiare îngereşti, le cresc bărbi şi plete, dar concomitent îşi disciplinează gândurile, manierele şi dorinţele, ilustrând matricea omului primordial, la care nimic nu lipseşte, nimic nu prisoseşte.

marți, 17 octombrie 2017

Frânturile zilei (CXXXII)

Dacă am putea face diferenţa dintre frumos şi urât cu certitudinea pe care acestea o conţin, pentru că frumosul este ceea ce este şi e conştient de asta, după cum şi urâtul se perpetuează dincolo de orice iluzii în ceea ce-l priveşte, am fi salvaţi. Nu glumesc, nu acum. Suntem făcuţi să trăim în frumos, din păcate ne putem obişnui cu orice, inclusiv cu urâtul. Suntem slabi, sugestionabili, după o vreme putem numi urâtul frumos, şi frumosul urât. De aceea se spune, pe nedrept, că frumosul are nevoie de educaţie. Dacă simţurile noastre n-ar fi atât de uşor coruptibile, n-ar avea nevoie, am putea sesiza diferenţele intuitiv.

De asta se poartă de vreo 300 de ani un război făţiş împotriva intuiţiei. Înveşmântat întâi de toate cu stindardul raţiunii, facultate a intelectului şi ea, dar inferioară, analitica şi putând îmbrăca forme drăceşti, iar mai nou câteva etaje mai jos, costumat în ţoalele ţipătoare ale emoţiilor, ori de-a dreptul la subsolul senzaţiilor, toate proiectilele care puteau fi zdrobite de meterezele intuiţiei au fost demult lansate. Atunci când urâtul nu convinge, vampirizează timpul, răpind posibilitatea comparaţiei, şi, după o vreme, izbândeşte. Iar rezultatele, vai!, se văd.

Adorăm femei publice care sunt monumente ale urâţeniei, atât la chip cât şi la trup. Feţe lipsite de candoare şi pudoare, podoabe capilare tăiate cum aveau cândva doar penitentele vinovate pentru păcate îngrozitoare, trupuri ce caricaturizează bănuiala fecundităţii. Trăim în locuinţe îngrozitoare, mergem pe drumuri care reprezintă ofense aduse echilibrului dintre noi şi natură. În numele vitezei, ridicată la rang de estetică, ne deplasăm în sicrie pe roţi care au îndepărtat din viaţa noastră unul dintre cele mai frumoase daruri ale lui Dumnezeu: calul. Suntem experţi în forme ale deşertului (asfaltul, betonul, limba de lemn etc), suflarea civilizaţiei noastre usucă şi arde tot ce-i stă în cale. Într-un sublim dar inutil efort al disperării, de ceva vreme ne împăunăm cu titlul de “oameni frumoşi”, iar asta ar trebui să ne pună pe gânduri.

Suntem vânaţi de cancere neştiuite, ne umflăm ca înecaţii sau ne uscăm de lingori galbene ca ducă-s-ar pe pustii. În ritmul bolilor noastre nu proliferează decât diagnosticele şi drogurile pe care ni le servesc medicii, cu atât mai relaxaţi cu cât sunt mai depăşiţi de situaţie. Tablourile lui Hieronymus Bosch, dacă ne-ar sta la îndemână să putem intra cu totul în ele, ar fi adevărate evadări. De fapt, viermele care ne roade pe dinăuntru este urâtul, parazitul tenace care-şi face treaba indiferent dacă noi pricepem sau nu. Iar de urât, se moare cel mai uşor, dar şi cel mai puţin estetic.

duminică, 15 octombrie 2017

Frânturile zilei (CXXXI)

Aha, deci voi sunteţi pescari. Asta înseamnă că vă ocupaţi cu peşte, nu-i aşa? Păi, duceţi barca la adânc şi aruncaţi năvodul să pescuiţi, spune Iisus. Simon, care avea să devină Petru, are obiecţii, dar face precum i se zice. Şi este copleşit: mrejele se rup, peştele este atât de mult încât e nevoie de încă o barcă. Amândouă sunt umplute dincolo de limita prudenţei: “că mai se afundau” (Luca 5: 7) Simon are reacţia normală a cuiva care se întâlneşte cu ironia divină: întâi cade în genunchi cuprins de spaimă, apoi lasă totul în urmă şi fuge. Are intuiţia fabuloasă că de Dumnezeu doar Dumnezeu te poate apăra. De aceea fuge în direcţia bună, pe urmele Mântuitorului.

Dumnezeu nu-i dă nişte peşte, nici peştele de care avea nevoie în ziua aceea, Dumnezeu îl îneacă în peşte, îi dă chiar peştele. Câteva chisoage în plus ar fi scufundat două bărci. Dacă nu era a doua, captura n-ar fi putut fi tăbârcită la mal. Vrei aur? Dumnezeu te poate îngropa în aur. Pământ? Poţi avea pământ cât să nu-l poţi parcurge niciodată în viaţă cu piciorul. Orice vrei, Dumnezeu îţi poate da să te îngroape. În cele ale cantităţii, Dumnezeu poate bascula cu uşurinţă nemăsurarea peste capul celui care se încumetă să ceară neştiind ce vrea. Simon primeşte dintr-o dată mai mult peşte decât poate duce, mai mult decât are nevoie, mai mult decât va primi vreodată.

Acest mai-mult-decât-va-primi-vreodată este amprenta ironiei divine, apostolul înţelege că punctul culminant al vieţii lui de pescar este acolo şi atunci, irepetabil. E ca şi cum ai ajunge ca om în momentul cel mai preţios al vieţii tale de până atunci, având concomitent şi certitudinea că un al doilea mai bun, sau măcar asemănător, nu va mai exista. Simon pricepe, lasă peştele să-l mănânce pescăruşii, să-l împartă oamenii după voie, să putrezească. Îşi lasă viaţa în urmă, pentru una pe care nu o cunoaşte, dar în care cu certitudine nu va fi nevoit să povestească nimănui cum a venit un străin şi era să-i înece cu peşte pe el şi pe prietenii lui, iar el l-a lăsat pe străin să plece în lume.

Frânturile zilei (CXXX)

Realitatea e că singura performanţă de care e capabilă Cristina Tunegaru este să fie urâtă şi atunci când zâmbeşte, lucru, ca să spun aşa, semnificativ. Nu e cea mai urâtă femeie pe care am văzut-o în viaţa mea, cea mai urâtă a fost o nemţoaică care (n-am vrut să sune aşa, jur!) mi-a provocat în prima clipă un stop respirator, un adevărat fenomen, m-a făcut să vorbesc singur şi să mă întreb dacă nu există o lege care să-i interzică expunerea în public, deşi poate că exista, pentru că ne-am văzut în casa unor prieteni comuni, mă rog.

Tunegaru e urâtă în momentele în care orice bestie, orice torţionar, orice parlamentar izbuteşte să aducă a om, putându-ţi vampiriza rezerva de simpatie. În rest, e pe val, a văzut balaurul şi s-a urcat între urechile lui, pe o cheratinoasă placă care (deci, vă rog să mă credeţi c-am făcut eforturi să evit coliziunea!) i-a intrat în fund. Ea nu se luptă, foloseşte un trend mult mai puternic decât energia unui singur om şi care a măturat deja multe prin lume. Acum i s-a pus pata pe Vitoria Lipan, iar Vitoria Lipan trebuie să dispară până şi la amintirea ei, cum trebuie ştearsă şi amintirea Sfintei Parascheva, şi a Ecaterinei Teodoroiu, şi a oricărei ipostaze feminine diferite de piţipoanca tare-n fiţă care se investeşte antropologic în implanturi şi şoping.

De ceva vreme, balaurul atacă Biserica, sfinţii, voievozii, limba română, satul românesc. El se hrăneşte şi creşte din memoria noastră. Când auziţi că învăţământul trebuie să creeze competenţe şi să nu mai solicite memoria, e balaurul. Când îl vedeţi cum se burzuluieşte împotriva “pupătorilor de moaşte” (formă de conservare activă a amintirii antropologiei creştine), e balaurul. Când creează pseudo-festivaluri, false evenimente, comemorări bidon, anexând şi ocupând calendarul sărbătorilor ancestrale, e balaurul. Nu contează care e fantoşa scoasă vremelnic din anonimat, azi e Tunegaru, mâine o să fie altă trompetă. Toate au însă în comun, semn pe chip pentru cine ştie să-l citească, urâţenia diformă.

sâmbătă, 14 octombrie 2017

Frânturile zilei (CXXIX)

Se spune că Aleister Crowley, unul dintre cei mai mari vrăjitori conştienţi pe care i-a avut epoca modernă (căruia i se adaugă vrăjitorii inconştienţi, dar despre care nu vom vorbi acum) ar fi avut un fiu, cum altfel?, ilegitim, căruia a catadicsit la un moment dat să-i răspundă la o scrisoare. Adolescentul îşi întreba tatăl ce anume ar trebui să studieze pentru a cunoaşte Omul. Biblia şi Shakespeare, i-ar fi răspuns demonicul părinte, acolo este concentrat tot ce trebuie şi poţi să ştii despre Om, toată antropologia neschimbătoare. Crowley era un credincios, credea în victoria eternă a forţelor josnice ale întunericului. Era deci firesc să citească asiduu Biblia, cu un cinism şi o absenţă a speranţei care nouă ne sunt, şi trebuie să ne rămână, inaccesibile.

Însă el, negându-i orice funcţie salvatoare, aborda textul sacru ca pe literatură. Nu cu aceeaşi încărcătură a gratuităţii şi a inutilităţii pe care oamenii de azi o atribuie literaturii, pe care sunt dispuşi s-o studieze o vreme pentru a o abandona destul de repede în favoarea unor lucruri mai “concrete”. Crowley considera, dimpotrivă, că literatura este un lucru cât se poate de palpabil, iar frecventarea marilor texte un drum fără ocolişuri spre înţelepciunea acumulată de alţii. Dintr-un punct de vedere înalt şi care nu face compromisuri clipei, bătrânul vrăjitor trata cu mai multă seriozitate literatura decât toată critica literară, toate catedrele universitare şi toţi profesorii de literatură ai ultimelor zece decenii. Şi asta pentru că vedea în ea ceea ce au văzut cei din vechime: o introducere necesară şi inevitabilă la Om şi Lume.

Biblia şi Shakespeare. Din cauza barierei lingvistice, Crowley nu a avut şansa extraordinară de a accede la Baltagul lui Mihail Sadoveanu.

vineri, 13 octombrie 2017

Frânturile zilei (CXXVIII)

O mămică îngrijorată a reclamat că ghiozdanul cântăreşte 25% din greutatea băiatului ei în viu. Iar nişte oameni puşi pe fapte mari au purces la o anchetă. Avem aici două probleme, nu una. Prima este aceea că băiatul e puţin obez, la Ştefan al meu ghiozdanul e cam 40-50% din greutatea cu hăinuţe şi cravată. Pentru asta ar fi bine ca mami cu reclamaţia să-i spargă tableta de perete (merge şi de podea) şi să-l scoată afară cu o minge sub braţ, inclusiv întrebuinţând forţa. Încă nu e prea târziu.

Cât despre ancheta adulţilor, nu e nevoie de ea, explicaţia e la îndemână. Atunci când vizualul a invadat manualele şcolare, a fost nevoie de hârtie bună şi format mai mare. Greutatea manualelor intoxicate de poze, desene şi culori atrăgătoare s-a triplat. Bătrânele manuale comuniste foloseau hârtie proastă, reciclată, dar foarte uşoară. Nu-mi amintesc să fi fost imperios necesar să vină tata să mă ia de la şcoală ca nu cumva să mă cifozez până într-a cincea. Eu musai trebuie să-mi iau ariciul de la şcoală dacă nu vreau să-l operez peste câţiva ani de coloană.

Nici pomeneală să şi le lase prin vreun dulap undeva, rostul manualului este să meargă după elev. Fireşte, n-o să revenim nici la vechile manuale în care dominau textele şi nu pozele, nu avem tăria necesară să recunoaştem că vizualul nu i-a apropiat mai mult pe elevi de şcoală, ba dimpotrivă. Nu cred că vreo editură va scoate manuale alb-negru argumentând (pe bună dreptate) că acestea cresc capacitatea elevilor de concentrare. Pur şi simplu ancheta nu va scoate nimic. Din vreme în vreme problema va fi repusă pe tapet, cu sfântă şi inutilă indignare. Între timp, tătici, mămici şi bunici îşi vor duce şi-şi vor aduce copiii de la şcoală. Pentru că oricum e mai ieftin decât o operaţie în anii adolescenţei.

joi, 12 octombrie 2017

Frânturile zilei (CXXVII)

Nu ştiu voi, dar eu când aud că “elevii nu înţeleg” mă gândesc automat la adulţi. De la profesorul tâmp care s-a distrat în facultate de i-a crăpat intelectul şi până la tăticul care vine acasă şi se ancorează cu dreapta de telecomandă în timp ce stânga şi-o priponeşte în chiloţi, adulţii poartă întreaga responsabilitate a neştiinţei copiilor. Nu-mi place demagogia şi cei care mă cunosc ştiu că nu-mi flatez elevii nici pe timp de eclipsă, însă lucrurile sunt ceea ce sunt: copiii sunt plastilină în mâna adulţilor. Toţi, fără excepţie, îi educăm: şi doctoriţa care le dă scutiri pe naşpa, şi oamenii politici care vorbesc ca porcul, şi umoriştii care fără porcoşaguri nu mai fac pe nimeni să râdă. Toată societatea este antrenată în efortul constituirii unui mediu intelectual motivaţional pentru copii. Iar rezultatul este măsura noastră, a tuturor.

Nu poţi să te ascunzi în spatele argumentului “elevii nu înţeleg” pentru a arunca peste bord canonul literar românesc. Nicio generaţie nu se naşte mai deşteaptă sau mai proastă decât celelalte, toate au procentul lor de idioţi şi de genii. Dacă celor de azi le vine greu să-l înţeleagă pe Sadoveanu, nici nouă nu ne-a fost uşor. Dar am avut acasă cărţi, pentru că televizorul era capturat de Ceauşescu, am avut profesori care au avut răbdare să ne pună întrebări la fiecare virgulă, la fiecare sens ascuns, transpunându-ne şi în Hanul Ancuţei, şi la scăldat cu Nică a Petrei, şi la lacul codrilor albastru al bădiei Mihai. Fără călăuze n-am fi ajuns acolo, iar dacă am ajuns unde am ajuns nu e pentru că generaţia mea ar fi înţeles implicit mai bine.

Am să forţez lucrurile şi-am să afirm că scopul Baltagului nu este să-l facă pe elev să iubească lectura, deşi admit că se poate întâmpla excepţional şi asta. Nu sunt orb, ştiu că mai uşor faci un elev să citească un Harry Potter decât un Ionel Teodoreanu, indiferent dacă îmi place sau nu. Zilele astea unul dintre copiii mei a isprăvit o carte, şi de atunci încă două, pornind de la Micuţul Nicolas a autorilor francezi Sempé şi Goscinny. Acestea sunt cărţi care fac copii cititori activi, rolul Baltagului este acela de a-i face români. Pentru că Sadoveanu şi Slavici, Caragiale şi Gârleanu sunt perfuziile românismului în absenţa cărora am putea probabil creşte producţia de cititori la hectar, dar incolori, inodori, insipizi, şi deloc români.

Ideea abandonării marilor texte nu e nouă, a şi fost aplicată cu mare succes pe aiurea. În Franţa începutului de secol XXI s-a scos orice text literar mai vechi de secolul XX. Adică fără Victor Hugo, fără Emile Zola, fără Pierre Corneille, fără Molière şi fără Jean de La Fontaine. Fără nimic din ce a consacrat Franţa în universalitate. Cu ani în urmă, o franţuzoaică reflecta cum e cu putinţă ca unii să ştie atât de multe lucruri despre ţara ei departe de ea, în timp ce francezii se concentrează egoist asupra lor înşişi. Interogaţia e de domeniul trecutului, în curând cei din afara Franţei vor şti despre ea ceea ce tinerii francezi ignoră cu desăvârşire. Eu nu cred că suntem inconştienţi, că repetăm fără să vrem erorile altora. Cred, dimpotriva, ca vânăm aceleaşi rezultate, păcălind pe cine putem cu aerele noastre de "sainte nitouche".

duminică, 8 octombrie 2017

Frânturile zilei (CXXVI)

O bună parte din intervenţionismul nostru se consumă în direcţia suprimării fiziologiei fireşti, în profitul bunului plac. Eliminarea sociologică a transpiraţiei este un exemplu clasic, deşi nu cel mai şocant. Pare greu de imaginat că acest miros n-a fost considerat neplăcut până la generalizarea antiperspirantelor, adică a parfumurilor care şi-au propus întâi să acopere, apoi să suprime transpiraţia. La originea acestei mutaţii se află o susţinută campanie publicitară. Astăzi, mirosul de transpiraţie, marca unui fenomen fiziologic firesc prin care se elimină toxinele din organism, este asociat lipsei de igienă şi de respect pentru oamenii cu care intrăm în contact. Eliminarea transpiraţiei promisă de diferite produse cosmetice nu mai şochează pe nimeni.

Orice intervenţie asupra fiziologiei trebuie privită drept ceea ce este: o mortificare. Ascezele cele mai diverse, peste tot prezente în civilizaţiile tradiţionale, sunt bazate pe o reflecţie simplă: dacă din cele şase găuri ale unui fluier vei acoperi patru sau cinci, aerul va suna potrivit găurilor prin care îi este permis să treacă. Dacă te opreşti din mâncat, din băut, de la somn, de la activitatea sexuală, de la vorbit, de la frecventarea oamenilor, din fluxul gândurilor, atunci contemplaţia va fi altfel. Toate textele sacre afirmă, sub diferite moduri, acest adevăr simplu. Toţi ermiţii, stâlpnicii, pustnicii şi-au trăit viaţa potrivit acestei concepţii, că poţi pierde ceva din tine pentru a câştiga ceva mai presus şi mai înalt de tine.

Curele de slăbire, suprimarea ovulaţiei, eliminarea colesterolului, reducerea somnului din cauza electricităţii şi a digitalului sunt mortificările moderne, transpuneri în circumstanţele actuale ale vechilor mortificări. Doar că vechiul drum spre sacru s-a obturat, mortificările parodice ne promit că în schimbul jugulării fiziologicului ne vom simţi incredibil de bine în propria piele. De aceea o cură de slăbire nu are niciun impact asupra virtuţii noastre, celebra pilulă nu e semnul abstinenţei sexuale – ba dimpotrivă, eliminarea colesterolului merge mână în mână cu obezificarea egoului, iar veghea omului modern nu este aşteptarea Duhului, ci rătăcire sterilă în lumi virtuale. Probabil că n-ar trebui să ne mire faptul că suntem invadaţi de boli degradante, foarte rare sau complet necunoscute pe vremea în care sacrul înnobila orice avânt.

Dacă astăzi am privi un călugăr catolic autoflagelându-se, tehnică asupra căreia avem mai puţină exclusivitate decât ne imaginăm, pentru că îl regăsim şi la musulmanii shi’a din zilele noastre, şi în ritualurile de trecere la vârsta adultă ale amerindienii, am fi probabil cuprinşi de oroare. Cu toate acestea, ce sunt altceva implanturile mamare şi injecţiile cu botox, pentru a nu enumera decât două dintre cele mai cunoscute intervenţii moderne, decât nişte autoflagelări pe altarul singurului zeu căruia i ne mai închinăm conştient: propriul ego? Atingerea “standardelor” estetice costă bani, ia timp şi provoacă suferinţă, avem chiar şi o boală asociată implanturilor mamare, care nu sunt nici pe departe inerte, cum s-a crezut din ignoranţă mult timp. Mecanismele lumii vechi sunt preluate de lumea modernă, însă deturnate şi falsificate.

sâmbătă, 7 octombrie 2017

Frânturile zilei (CXXV)

Aud că există o coaliţie care afirmă susţinerea pentru familia tradiţională. Mă bucur foarte mult, pentru că şi eu sunt un mare fan al familiei tradiţionale creştine. Cred că aceasta este tradiţia la care ne raportăm, nu? Păi, hai să vedem despre ce vorbim, luând ca reper înţelesul acestei instituţii de-a lungul istoriei europene dinaintea şi din timpul perioadei de aur a creştinismului (până la Marea Schismă). Izvoarele din acea perioadă ne arată cum trăiau urmaşii Imperiului Roman, precum şi migratorii care s-au aşezat peste tot în Europa.

O realitate de care suntem mai puţin conştienţi este faptul că primele secole ale creştinismului au înregistrat o poligamie de facto, mai ales în păturile superioare ale societăţii. Soţia oficială era secondată de concubine, multe dintre ele dintre tinerele sclave aparţinând familiei, asupra cărora bărbatul avea drepturi incontestabile. Aceste maniere s-au perpetuat făţiş de-a lungul întregului Ev Mediu, multe capete încoronate şi, după acest model, nenumăraţi nobili având în patul lor un număr foarte mare de femei. Desigur, Biserica nu a aprobat niciodată acest comportament, dar noi vorbim despre fapte exemplare, petrecute în castele superioare ale societăţii, şi care erau aprobate tacit din grija de a lăsa urmaşi, imposibil de înţeles pentru cineva care trăieşte într-o lume a abundenţei ca a noastră, unde copiii încurcă fără sens lucrurile.

Mai mult decât atât, vârsta de căsătorie a tinerelor fete era undeva la 12 ani, uneori mai devreme. Consimţământul unei fete era considerat valabil la această vârstă. Virginitatea obligatorie, altfel căsătoria se rupea în noaptea nunţii, înainte de a începe. Imposibilitatea cuplului de a avea copii era altă cauză indiscutabilă de divorţ. Avorturile şi contracepţia erau aspru condamnate de Biserică, în acord cu morala precreştină. Surprinderea soţiei cu amantul în flagrant aproba mânia soţului care îi ucidea pe amândoi pe loc şi elimina orice tentativă de răzbunare ulterioară a familiei. Nici măcar nu trebuia plătit un preţ de răscumpărare a sângelui, obsesia pentru puritatea femeii fiind universală şi dincolo de orice discuţie.

Într-o societate a penuriei generalizate, a foametelor periodice şi a marilor încercări în contact cu natura, oamenii şi demonii, bărbatului i se cerea să fie capabil să-şi protejeze familia. Nu doar soţia şi copiii, ci şi părinţii, rudele ajunse la nevoie (văduvele şi orfanii), sclavii şi prietenii. Trebuia să poată pedepsi furtul surprins în flagrant cu moartea, precum şi să fie solidar cu clanul atunci când trebuia răzbunată moartea unui neam sau plătită răscumpărarea exorbitantă pentru sângele vărsat de o rudă. Atunci când nu trebuia să fie pur şi simplu erou, avea datoria să producă hrană şi adăpost pentru familie. Educaţia o făcea prin forţa exemplului, având datoria să devină, după o anumită vârstă, depozitarul viu al Tradiţiei.

Într-o civilizaţie care a cultivat intens mitul cuplurilor înlănţuite de pasiune (Paris şi Elena, Tristan şi Isolda, Romeo şi Julieta), secole de-a rândul căsătoriile nu s-au făcut din dragoste. În romanele sale, Honoré de Balzac nu ezită să le înfăţişeze cititorilor lui, fără teama de a nu fi înţeles, personaje ale căror căsătorii, iniţiate de părinţi sau alte rude, se dovedesc trainice şi fericite. Astăzi, simpla idee că viaţa în comun ar putea fi bazată pe altceva decât pe o puternică pasiune ne-ar umple instantaneu de revoltă. Ce altceva ar putea fi mai important? Păi, să vedem, principiile eterne, codul onoarei, calităţile morale şi sufleteşti. Adică liantul altor vremuri...

Ceea ce cândva constituia familia tradiţională am dărâmat în ultimele secole, piatră cu piatră. Marile familii s-au destrămat atunci când justiţia a devenit monopolul statului. Paralel, injustiţiile de tot felul au crescut exponenţial, semn că justiţia privată a fost mai eficientă şi cu certitudine mai ieftină. Evident, bărbaţii care nu au fost nevoiţi să înveţe cum se mânuieşte o armă s-au înmuiat şi s-au feminizat. Atunci când statul s-a oferit să ne plătească pensiile, a dispărut nevoia practică de a avea mulţi copii. De fapt, aşa cum remarca Joseph de Maistre, într-o lume în care bărbaţii nu mai merg la război, femeile nu mai vor să facă prunci. Atunci când actul sexual şi-a pierdut motivaţia şi sensul, secundarul a devenit principal, plăcerea s-a transformat in scop. Şi aşa au apărut, s-au răspândit şi au devenit legitimi curvi şi curve de toată mâna.

Da, încă ne mai căsătorim un pic, din dragoste, cât ţine ea. Pe copii, dacă nu le putem oferi tot ce poate fi mai bun, preferăm să-i avortăm. Din dragoste. Părinţii ni-i ducem în aziluri, ca să fie mai aproape de cei de vârsta lor, cu care au atâtea în comun. Fireşte, tot din dragoste. Aceasta este familia ameninţată azi, pe ea o numim pompos “tradiţională”. De fapt, dacă mâine am fi aruncaţi într-o familie demnă de acest nume, care dă totul şi-ţi cere jertfă totală, am muri sau, cine ştie, am afla ce este adevărata viaţă. În hăurile modernităţii în care am coborât generaţie după generaţie, doar ignoranţa noastră funciară ne face să confundăm lupta noastră pentru dreptul penisului de a frecventa exclusiv vaginuri cu apărarea familiei tradiţionale, căreia i-am pierdut demult, cu desăvârşire, până şi amintirea coerentă.

miercuri, 4 octombrie 2017

Frânturile zilei (CXXIV)

Precursoarele enclopediilor care au făcut gloria secolului XVII erau colecţiile de citate din autori clasici. Organizate sub forma unor indexuri de locuri comune (index locorum communium), florilegiile s-au bucurat de un succes teribil şi au avut distribuţie europeană, fiind redactate în latină. Susţineau că în sutele lor de pagini se află tot ceea ce un om cult trebuie să ştie despre subiectele de care nu are habar. Listele adjectivelor adecvate anumitor teme par să fi fost consultate şi folosite cu fidelitate inclusiv de William Shakespeare. Este de presupus că succesul acestui mod de organizare a ignoranţei a fost atât de mare încât frecventarea lor era o măsură de prevedere dacă voiai să te bucuri de succes. Adică dacă erai suficient de abil încât să înţelegi că nu-ţi faci niciun serviciu păcătuind prin imprevizibilitatea opiniilor despre subiecte de interes general.

Enciclopediile continuă spiritul florilegiilor prin acumularea de fapte, date şi păreri prefabricate, dar la o cotă complet diferită prin ocultarea “vocilor”. Practic, citind o enciclopedie cu greu ne-ar trece prin minte faptul că “cineva” este la originea afirmaţiilor scrise acolo. Printr-o magie accesibilă la vremea aceea doar tiparului, articolul de enciclopedie nu mai are autor, nu mai poate fi legat de nicio fiinţă omenească, este dincolo de îndoieli şi dezbateri. Cititorul are acces necondiţionat la lucruri obiective pe care nu le poate trăi, digera şi asimila, fiind condamnate exact din cauza acestei facilităţi la o glacială externalitate. Victoria tristă a oricărei enclicopedii, a oricărui dicţionar, este aceea de a oferi o cantitate impresionantă de fapte pure, neîntinate de niciun catharsis. Cu multe secole înaintea cloud-ului, ignoranţa era deja riguros organizată alfabetic.

duminică, 24 septembrie 2017

Frânturile zilei (CXXIII)

O replică din 12 a lui Nikita Mikhailkov: “Totul este cu putinţă, chiar şi imposibilul.” Vechii greci credeau că pământul este sferic pentru că, după toate calculele lor, pe care nimeni nu le-a contrazis niciodată până astăzi, sfera conţine maximum de volum cu minimum de suprafaţă exterioară. Singura problemă pe care o trecem cu prea mare uşurinţă cu vederea este aceea că nicăieri nu scrie că Pământul ar trebui să conţină maximum de volum cu minimum de suprafaţă exterioară. Avem de-a face cu un model intelectual, cu seducţia inexplicabilă a unei idei pe care nu o putem localiza nicăieri într-un text sacru. Toate celelalte posibilităţi au fost declarate imposibile şi eliminate din câmpul intelectual.

Eu spun, dimpotrivă, că Pământul este, aşa cum afirmă explicit toate textele sacre, plat, aflat în centrul Creaţiei. Ba mai mult, cred că nu are decât o singură faţă, cea pe care suntem noi. Desigur, acest lucru “sare în ochi” ca fiind imposibil, pentru că reperele noastre despre posibil au fost stabilite odată pentru totdeauna în timpul anilor în care am învăţat pe de rost ce este conceptibil şi ce nu trebuie imaginat decât eventual ca literatură fantastică, formă scuzabilă şi amuzantă a onaniei intelectuale. Şi totuşi, stranietatea lumii este mai aproape de noi decât, din cauza acestui abominabil dresaj, ne putem imagina. Câte feţe şi câte margini are o foaie de hârtie? Două şi două, nu încape îndoială.

Dar încape imposibilul. Să decupăm o fâşie de hârtie nu mai lată de un centimetru. Rotiţi unul din capete şi lipiţi-l de celălalt capăt, pentru a forma o buclă. Trasaţi o linie cu stiloul drept la mijloc: vă veţi întâlni cu punctul de plecare după ce aţi parcurs banda integral. Tocmai aţi obţinut un obiect neorientabil şi homomorf, un obiect cu o singură suprafaţă şi o singură margine. Schimbând doar un pic datele problemei, am transformat ceva foarte banal într-o imposibilitate descoperită de Möbius (probabil un pasionat al lucrului manual) în urmă cu mai puţin de 200 de ani. Banda Möbius este probabil cea mai bună dovadă că personajul lui Nikita Mikhailkov nu se înşală, imposibilul chiar este cu putinţă, chiar dacă noi avem dificultăţi majore să-l asimilăm cu mintea noastră.

Îmi este teribil de greu să admit că Dumnezeu ce-l infinit s-a putut limita într-atâta încât să apară oamenilor sub forma uşor asimilabilă a unui dulgher din Nazareth. Sunt cât se poate de şocat de ideea că sacrificiul unui nevinovat petrecut în urmă cu două mii de ani mă absolvă pe mine de păcate. Şi este nevoie de un întreg remorcher teologic ca să mă ducă la altar pentru a-I mânca trupul şi a-I bea sângele, intrând în comuniune cu El. Dacă n-aş fi convins, cu toată fiinţa de care mi se pare că dispun, că imposibilul este cu putinţă, nimic din toate acestea nu şi-ar găsi locul în viaţa mea. În schimb, n-am nicio problemă să admit că Pământul este în centrul universului creat de Dumnezeu, că este plat, nemişcat şi are o singură faţă, că Soarele, Luna şi stelele sunt luminători atârnaţi de o tărie care separă cerul de ceva ce ne este cu totul inaccesibil. Doar scrie în Biblie, nu?

vineri, 22 septembrie 2017

Frânturile zilei (CXXII)

Din Cutia Pandorei, metafora potenţialitatilor pe care femeia le dăruieşte lumii, ultima care ţâşneşte este Speranţa. Nu e promisiunea binelui, altfel am spune că speranţa e una din formele certitudinii, este încăpăţânarea de a crede că fără suport că “până la urmă totul va fi bine”. E opium, înşelăciune, părăsirea realităţii pentru o închipuire fără chip, anesteziere şi bluff sordid. Principala daună pe care o aduce speranţa este incapacitatea celui vrăjit de ea de a-şi asuma tragedia. Fără excepţie, eroii tragici au în comun faptul de a fi descoperit că există viaţă (şi există moarte) în absenţa speranţei. Dintr-un punct de vedere deloc exterior, singura magnificenţă de care a fost capabilă cultura europeană a fost sub zodia scurtă a tragicului grecesc, reluată cu puţin şi trecător succes de dramaturgia unui Corneille, parodiată jalnic de Racine. O întreagă religie, astăzi în agonie, a fost fondată de Cel care şi-a trăit superb calvarul ştiind că nimeni şi nimic nu va lua de la El cupa ce i-a fost întinsă de Tatăl.

Poate fi cu putinţă o tradiţie fără speranţă? Credem că starea normală a unei tradiţii este absenţa amăgirii, iar vechii greci n-au făcut decât să ne avertizeze, în stilul caracteristic lor, în privinţa unui şancru care le rodea cultura agonică. Cel care ne-a spus că, între tigru şi prăpastie, trebuie să-ţi găseşti liniştea necesară pentru a mirosi o floare, ne-a prezentat chintesenţa stării omeneşti care omite posibilitatea speranţei. Sacrificiul de sine din cultura japoneză clasică, cunoscut ca sepukku, şi care nu trebuie asimilat sinuciderii ordinare a omului modern, izvorăşte din aceeaşi ignorare superioară a schimonoselii răului. Şi e de presupus că sepukku n-a fost cândva specific unei insule pierdute în Pacific, mă gândesc la sacrificiul lui Decebal, învinsul.

Păcatul speranţei este acela de a muta centrul existenţei din prezent spre viitor, de la ştiinţă spre credinţă. Cel aflat pe calea spirituală ştie că una dintre pietrele de încercare este să se concentreze pe prezent, pe acum şi aici, să alunge visăraia, oricât de “nobilă” i s-ar prezenta. Că nu e loc nici de speranţă, nici de pandantul ei din trecut, regretul. De amândouă trebuie să se lepede dacă aspiră să devină fiul clipei. Una dintre valenţele ritualului este tocmai suspendarea triadei trecut-prezent-viitor, este exemplificarea perfectă a lui carpe diem. Cunoscătorul este fără speranţă, pentru că nu i se refuză nici trecutul, nici viitorul. În ultimă instanţă, speranţa e operă de credinţă, adică de neştiinţă. Cei care se laudă cu credinţa lor sunt vrednici de milă, pentru că ceea ce e începutul cunoaşterii, pragul şi începutul drumului, nu poate fi obiect de mândrie decât pentru cei care nu s-au depărtat prea mult de el.

Legenda spune că, atunci când zeii au trimis-o pe pământ pe prima femeie, Pandora, au înzestrat-o, după cum îi spune şi numele, cu toate darurile: frumuseţe, înţelepciune, talent muzical, putere de convingere. I-au mai dat şi o cutie conţinând cruzimea, aroganţa, suferinţa, vanitatea, lăcomia, pofta trupească, ura, bolile, lenea, tristeţea, teama şi moartea. Legenda ne mai spune că o zeiţă bună ar fi pus, printre aceste năpaste, speranţa, singura consolare. Mitul e şugubăţ, mitul se deghizează, mitul îi alungă pe cei nechemaţi, păstrându-se pentru hermeneutul care nu se teme să-i spargă coaja. Uneori, ceea ce se spune că este da, este nu, iar ceea ce pare a fi nu, este de fapt da. Când anume? Mi se pare c-am spus deja: uneori.

Frânturile zilei (CXXI)

O chestie care nu-mi dă pace, o poveste semnificativă pe care o ştiu de la economistul E.F. Schumacher. Aflat în Ucraina, omul vrea să vadă nişte biserici ortodoxe. Se uită pe hartă dar, ce să vezi, hărţile din Ucraina sunt în ucraineană, limbă pe care o ignora cu desăvârşire. Întreabă un trecător care îi spune clar: nu există biserici pe hartă. Păi cum aşa, încearcă să se lămurească englezul, văd totuşi nişte cruci. “Acelea sunt muzee. Noi nu punem pe hartă bisericile vii.”

Orice parcurs educaţional este dezlegarea semnificaţiilor unei hărţi spirituale. Una făcută în funcţie de ce a considerat cineva că este important să se afle pe harta respectivă. Cineva care n-a fost nici fără idei preconcepute, nu neapărat cele bune, nici scutit de maladii ale spiritului din care cu multă generozitate epoca ne gratulează pe toţi. Ne place sau nu, harta nu este reproducerea imperiului la scara 1:1 (despre imposibilitatea unei astfel de hărţi a scris Umberto Eco pagini savuroase, iar celor care cred că demersul a fost gratuit le spun că există un efort constant de producere a unui univers paralel, exact la scara anticipata de semiotician, iar acesta se numeşte informatizare).

De sub vraja hărţii te smulgi atunci când înţelegi că nu conţine “bisericile vii”, exact lucrul de care ai tu nevoie. De fapt, nu înţelegi de unul singur decât dacă eşti hoinar, dacă pleci fără ţintă şi te trezeşti ca dintr-un vis în faţa unei dovezi clare cât roata carului că harta este o minciună. Sau pur şi simplu vine cineva şi-ţi dă un ghiont, cel mai probabil. Dacă ţi se întâmplă asta, restul vieţii ţi-l petreci făcând însemnări, corectând, mâzgălind harta. Până când devine a ta.

vineri, 15 septembrie 2017

Frânturile zilei (CXX)

Am cunoscut un cuplu care bate recordul la schimbări de domiciliu în România comunistă a celei de-a doua jumătăţi a secolului XX: vreo 8 sau 9. Ambii născuţi în 1948, la sute de kilometri de casa părintească. Şi-au petrecut viaţa intrauterină pe drumuri, pentru că în Moldova românească seceta cumplită din 1947 a alungat oamenii simpli în alte zone ale ţării, unde pentru nişte mămăligă şi ceva legume se putea munci cu ziua. El s-a născut în Topraisar, judeţul Constanţa, ea în Mera, judeţul Cluj. Niciodată nu s-au simţit nicăieri cu adevărat acasă. Atunci când voiau să spună că le e foarte bine, întrebau retoric: “Cumva nu este ce mânca?” Obiceiurile lor alimentare erau moderate, nu erau nici gurmanzi, nici obezi. Între timp, el a murit şi ea s-a mutat în alt oraş. Acum ea vrea să-i mute mormântul, ca să-l aibă aproape.

miercuri, 13 septembrie 2017

Frânturile zilei (CXIX)

Există în religie adevăruri care valorează mai mult prin ceea ce subînţeleg decât prin ceea ce afirmă explicit. De exemplu, afirmaţia care revine obsesiv în Vieţile Sfinţilor conform căreia zeii lumii greco-romane sunt demoni. Atunci când creştinismul s-a deschis spre lume, filoanele spirituale ale lumii antice erau puternic secătuite, unele complet înfundate, altele abia pâlpâind. Anumite idei (cum ar fi cea a continuării existenţei oamenilor după moartea fizică) nici măcar nu mai erau transmise celor mulţi, fiind apanajul unor grupări iniţiatice pecetluite de o lege a tăcerii care rareori şi doar aluziv era eludată. Antropomorfizarea până la caricatură a aspectelor divine pe care le ilustrau la origine “zeii”, distanţarea acestora până la rupere de Principiul creator şi coordonator, sunt semnele cele mai sigure ale pierderii vitalităţii vechilor religii.

Sfinţii spun răspicat: “Zeii sunt demoni.” Implicit, injoncţiunea nu lasă locul jumătăţilor de măsură: n mai priviţi într-acolo, s-a terminat tot ce-a fost de văzut. De fapt, sfinţii părinţi care au arătat oamenilor cărarea spre creştinism recuperaseră tot ce se putea recupera, iar ce mai rămăsese trebuia demolat, ars, redus la starea de pulbere. Masele neştiutoare au fost slobozite împotriva statuilor şi templelor, explicându-li-se că nu mai trebuie adorată piatra şi lemnul, ci Hristos cel Viu. Frapant este că acuzaţia adusă păgânilor este nedreaptă, aceştia slăvind, ca şi creştinii, ceea ce reprezentarea nu putea arăta decât printr-o transfigurare. Modul în care creştinii folosesc icoana este atât de asemănător cu acela din cultele greco-romane încât, câteva secole mai târziu, un Moise Maimonide, deplin cunoscător al argumentaţiei creştinilor în favoarea icoanelor, va spune că aceştia din urmă sunt idolatri.

Şi totuşi, într-un mod de o neaşteptată eficienţă, Sfinţii Părinţi aveau dreptate: zeii deveniseră demoni şi urmele lor trebuiau distruse. Atunci când o religie moare, niciun artefact nu rămâne neutru. Când cei care ştiau şi puteau s-o menţină vie se duc, procesul este ireversibil iar singurii interesaţi de ce rămâne mai sunt necromanţii, ghicitorii şi alte feluri de magicieni. Adresându-se tuturor, interdicţia legăturilor cu trecutul nu este formulată ca un tratat metafizic cu volute savante. Dimpotrivă, o afirmaţie tranşantă are darul de a fi înţeleasă de către cei mulţi, ale căror bune intenţii depăşesc prea des posibilităţile de discernământ. Peste câteva sute de ani formula salvatoare se va osifica şi unii vor crede naiv că zeii au fost întotdeauna demoni, că pentru omenire creştinismul a fost un progres care s-a lăsat aşteptat până când oamenii s-au “maturizat” suficient încât să-l poată primi, alte şi alte bazaconii care nu sunt decât rezultatul prafului pe care timpul îl aşterne întotdeauna peste lucrurile care cândva au fost clare.

Fireşte că zeii n-au fost totdeauna demoni. Lumea dinaintea creştinismului nu era un infern dominat de draci, oamenii din toate locurile şi timpurile au trăit întotdeauna în umbra sacrului, fără de care n-ar fi fost capabili să sesizeze sacralitatea tinerei religii care venea dinspre Orient. Iar dacă n-ar fi fost vorba de o joncţiune între o tradiţie spirituală aflată în agonie şi o nouă vibraţie a Logosului, astăzi n-am putea contempla în mâna episcopului creştin caduceul lui Hermes cu şerpii lui încolăciţi, n-am putea vedea pe frontoanele unor biserici Ochiul lui Horus iar crucea creştină n-ar fi un simbol universal şi ale cărui începuturi sunt imposibil de datat.

marți, 12 septembrie 2017

Frânturile zilei (CXVIII)

Cred că lumea noastră este într-o lipsă acută de politeţe. Citesc într-un basm turcesc că trei fraţi ajung la o răscruce. În faţa lor sunt trei drumuri: pe unul dintre el scrie că cine va merge pe acolo se va întoarce, pe altul scrie că cine va merge pe acolo poate se va întoarce, poate nu. Pe ultimul scrie: “Cine va merge pe aici nu va întoarce.” Dilema nu-i opreşte prea mult, pentru că unul dintre fraţi le spune celorlalţi să ia drumurile acceptabile, rezervându-şi pentru sine drumul cel mai greu. Fratele cel mai mic, cel mai politicos.

Confuzia dintre politeţe şi ipocrizie este probabil semnul cel mai serios al pierderii reflexelor legate de politeţe. Şi asta pentru că politeţea, ca formă de manifestare a iubirii şi a empatiei pentru aproapele nostru, este chiar o expresie a sincerităţii. Nici nu ar avea cum altfel, pentru că stăpânirea codurilor bunelor maniere trebuie să fie un reflex al virtuţilor şi al gândurilor bune. Dacă între gest şi gând există un clivaj, atunci nu se mai pune problema politeţii, pentru asta avem deja ipocrizia. În treacă fie spus, între politeţe, care e o lumină prin care se vede sufletul, şi ipocrizie, care e o mască cu greu schimonosită, nu se poate face confuzie în practică.

duminică, 10 septembrie 2017

Frânturile zilei (CXVII)

Cred că printre cele mai nefaste consecinţe ale învăţământului de masă, aşa cum este el organizat acum, este ratarea glorioasă a surselor autentice ale cunoaşterii. Toată şcoala, inclusiv facultatea, se prezintă sub forma unor piureuri de cunoştinţe răscoapte şi pasate de furculiţele altora. Tot ceea ce (credem că) ştim ne este transmis de nişte oameni care, cel mai adesea, nici eu n-au consultat vreodată sursele, ci transmit piureul altora, mestecat şi regurgitat sub forma unor manuale şcolare şi cursuri universitare. Dacă imperativul seriozităţii şi probităţii cere să ajungem la marile texte ale cunoaşterii, astăzi nimeni nu-l mai respectă. De aceea anturajul nostru abundă de oameni care au păreri foarte bine formate despre cutare sau cutare intelectual, pe care însă nu se mai obosesc să-l citească, pentru că ştiu dinainte că nu merită. O obedienţă toxică, izvorâtă din suficienţă şi lene intelectuală blochează din start orice discuţie cu un om care ştie din auzite mai bine decât ţi-ai dat tu silinţa să afli timp de ceasuri, zile şi săptămâni de efort.

sâmbătă, 9 septembrie 2017

Frânturile zilei (CXVI)

Problema cu creştinismul este că rădăcinile lui sunt iudaice şi grecesti, ceea ce din start îi conferă un profil cât se poate de straniu. Evreii considerau (şi consideră) că doar evreii sunt oameni, restul sunt nişte porci. Grecii spuneau cândva că cine nu vorbeşte greceste este bâlbâit, adică are o deficienţă anatomică sau psihologică de natură să-l împiedice să se exprime ca oamenii. Un aer sectar, de excluziune şi negare, n-a încetat niciodată să bântuie practicanţii acestei religii, care n-au făcut economie de anateme nici între ei, atunci când nu s-au tăiat pur şi simplu cu topoarele din dragoste pentru aproapele. Este foarte greu să-l convingi pe un creştin că aproapele lui poate fi orice om, pornind de la simpla solidaritate a celor care împărtăşesc aceeaşi condiţie, îl forţezi prea tare, îi ceri un şpagat teologic. Era un banc cu un evreu care a naufragiat pe o insulă pustie şi a făcut două sinagogi: "Una este sinagoga în care mă duc, iar cealaltă sinagoga în care nu mă duc." Pai, nici noi nu suntem altfel.

Asta explică de ce, de-a lungul istoriei noastre, întotdeauna ne-am grăbit să-i stârpim pe cei care au îndrăznit să fie în altă religie sau să abandoneze dogmele Bisericii. Să-i convertim, să-i botezăm, iar dacă nu se poate, măcar să-i ardem pe rug. Când modernitatea a oferit iluzia naţionalismului, exerciţiul excluziunii era deja format, şi puţine sunt ţările care n-au sucombat în faţa ispitei uniformităţii. Grecii au grecizat, ungurii au ungurizat, dar lasă că şi românii au românizat populaţiile minoritare cot la cot cu restul neamurilor. Oricum o dai, creştinul nu se simte bine decât printre creştini. Dacă e şi naţionalist, se mai închină la un rând de zei, deci exigenţa creşte.

În postmodernitatea târzie, combinaţia asta a dat secta identarienilor, a celor convinşi că identitatea (ce-o fi aia?) trebuie apărată de asalturile necruţătoare ale celor care au altă culoare a pielii, altă religie, alte repere culturale. Asalturi constând în simpla prezenţă pe pământurile pentru care strămoşii şi-au vărsat sângele. În gândirea lor de sorginte magică (modernii sunt la fel de magici ca şi cei din epocile anterioare, doar că nu mai pot recunoaşte magia), refugiaţii de război sunt nişte balauri care prin culoarea pielii, privire şi respiraţie, sunt capabili să-l facă pe identarian să-şi uite limba, obiceiurile şi religia, transformându-l într-un... altcineva. Ce n-au reuşit secolele de ateism, consumism, ideologizare şi parodiere intensă a religiei poate face o femeie cu hijab pe cap, un prunc în braţe şi doi mucoşi cuibăriţi lângă fustă.

Iar realitatea este, fireşte, cu totul alta. În permacultură se vorbeşte despre efectul de lizieră. Pe scurt, acolo unde se întâlnesc două medii diferite (pădure şi câmp, munte şi mare, apă şi uscat), are loc o explozie a diversităţii din care fiecare specie are de câştigat. Întotdeauna liziera pădurii este mai bogată şi decât pădurea, şi decât câmpul adiacent, iar malul apelor adăposteşte o faună şi o floră mai diversă decât restul naturii. Societăţile încă tradiţionale sunt casele mai multor popoare care împart acelaşi teritoriu, păstrându-şi şi limba, şi tradiţiile, şi religiile. Întâlnirea cu imigranţii s-ar putea dovedi un plus şi pentru Europa, şi pentru România. Mai ales pentru România, care se zbate într-o lipsă cronică de soluţii şi perspective. Şi asta pentru că întânirile de acest gen, deloc noutăţi în istorie, sunt schimburi, nu confiscări, din care identităţile au de câştigat, nu de pierdut.

Frânturile zilei (CXV)

Lumea de ieri şi lumea de azi: în Evul Mediu Timpuriu, legea burgunzilor amenda cu 3 sous pe cel care refuză să acorde ospitalitate călătorului (12 sous era preţul unui cal). Prin ospitalitate se înţelegea adăpost, dacă gazda era acasă, ori încălzirea la acelaşi foc, dacă gazda era tot un călător. În timp de iarnă nu se putea refuza orzul şi fânul pentru cal. Iar toate acestea gratis, fireşte, nici nu mai este nevoie să spun. De fapt, întotdeauna, gradul de sănătate spirituală a unei civilizaţii se măsoară cu acest barometru precis: ocrotirea celui rupt de locurile sale, a celui slab, care nu are nicio protecţie. Călătorul, refugiatul, imigrantul, sunt beneficiarii acestei legi universale.

Suprema ospitalitate o reprezenta dreptul de azil, refugiul perfect acordat unui om fără arme, urmărit de o brută înarmată. Putea fi acuzat de crimă, dacă fugarul intra pe pământul unei mănăstiri, sau a unei simple biserici rurale, putea rămâne acolo perpetuu, nicio forţă de pe pământ, nici măcar braţul justiţiei, nu avea dreptul să-l atingă în vreun fel sau altul. Desigur, nimeni nu-i putea împiedica nici pe urmăritori să aştepte un pas greşit al celui vânat, îndepărtarea din inadvertenţă de locurile tabu.

Uităm prea des că Sodoma şi Gomora nu simbolizează doar homosexualitatea, ci şi prigonirea călătorului, inospitalitatea. Sodomiţii încalcă mai mult decât o regulă, ei anticipează “dreptul forţei”, argument foarte drag în justificarea războaielor moderne. În contrapartidă, Lot cel salvat de Dumnezeu este gata să-şi sacrifice membrii familiei pentru a îndeplini îndatorirea sacră a ospitalităţii. Desigur, homosexualitatea ne aminteşte de acest episod biblic special, dar Sodoma este deja parte din peisajul nostru mental: n-am inventat noi ospitalitatea pe bani?

joi, 7 septembrie 2017

Frânturile zilei (CXIV)

Probabil că cel mai greu este să-i explici unui om faptul că religia sa utilizează enorm de multe “adevăruri-trambulină”. În buddhismul zen, pentru a-l face pe ucenic să intuiască natura acestor adevăruri speciale, există o parabolă clasică: pentru a traversa un lac, un şoricel are la dispoziţie un rând neîntrerupt de frunze de nufăr. Acestea sunt suficient de rezistente încât să-i confere animăluţului puncte unde să-şi tragă sufletul o clipă şi neîntârziat să ţâşnească spre frunza următoare, dar nu au puterea să-l ţină la suprafaţa într-un sălaş cum se cuvine. Adevărurile de lucru, întotdeauna amfibologii, lămuresc un pic realitatea, dar nu au caracter definitiv; te ghidează spre mai mult, dar nu asigură confortul capătului de drum. Şi ele există în toate tradiţiile umanităţii.

Biblia este presărată de nenumărate elemente de antropomorfizare a lui Dumnezeu, care vede, aude, îşi aduce aminte, se mânie, îşi întoarce spatele, se arată, promite, pedepseşte, iartă etc. Doctorii Legii lui Israel sunt unanimi: Scriptura este scrisă în limba oamenilor. Altfel spus, pentru a uşura înţelegerea celor începători în alte teologiei, lucrurile le sunt prezentate familiar, sub forma unor poveşti sacre uşor de asimilat. Însă, în mod evident, Dumnezeu nu poate fi bănuit nici de organe de simţ, nici de corporalitate, nici de sentimente omeneşti, nici că ar fi într-un loc anume (în detrimentul altora), nici că un timp I-ar fi mai prielnic decât altele. Altfel spus, Dumnezeu nu este condiţionat de nimic. Atotştiinţa Lui nu are nevoie de ochi, atotputernicia Lui nu are nevoie de mâini, omniprezenţa Lui nu are nevoie de aripi, deşi putem să-i atribuim şi ochi, şi mâini, şi aripi, dar numai prin efectul unor metafore uşor de asimilat de cei cruzi şi neştiutori.

În Crezul spunem că Iisus şade “de-a dreapta Tatălui”. Atâta doar că Tatăl nu are faţă, şi nici spate, deci nici dreapta, nici stânga, nici sus, nici jos. Cu siguranţă dreapta în care şade Iisus nu este una spaţială, ci simbolică, adică situată pe alt plan de realitate. Frescele în care Tatăl este înfăţişat alături de Fiul ne arată un bătrân cu barbă albă, colilie. Doar că Tatăl nu are barbă şi n-a slujit niciodată de model. În pictura exterioară a Mănăstirii Voroneţ, diavolul apare ca o arătare neagră cu coarne, coadă, ochii roşii şi expresia devastatoare. Pe pereţii unor templuri buddhiste, demonii apar sub forma unor flăcăi frumoşi, cu ghirlande de flori la gât. Cine a înfăţişat adevărul? Şi creştinii, şi buddhiştii, doar perspectiva diferă: creştinii au pictat ceea ce este dincolo de aparenţe, buddhiştii au atras atenţie exact asupra aparenţelor înşelătoare. Este greşit şi superficial să credem că iconografia religioasă înfăţişează altceva decât idei dinamice, hermeneutizabile.

Moise Maimonide ne explică de ce adevărurile-trambulină sunt esenţiale şi de ce familiarizarea cu cele mai înalte formule metafizice nu face niciodată parte din începuturile cunoscătorului celor sfinte. Întâi de toate pentru că acestea nu sunt pentru cei prea tineri, pentru femei şi pentru mulţi dintre bărbaţi. Apoi pentru că ucenicia durează cam patruzeci-cincizeci de ani de studiu zilnic şi viaţă virtuoasă în rugăciune, parcurs de jertfă personală pe care doar puţini sunt dispuşi să-l asume. În acest răstimp, ucenicul poate muri şi, fără adevărurile-trambuline, mântuirea lui ar fi prea puţin probabilă, deci nu putem să riscăm până când se coace într-atât încât să guste adevărurile ultime. Din aceleaşi motive, hrana sugarului trebuie să fie laptele şi niciodată nu începem cu miel fript şi vin roşu, deşi acestea sunt cât se poate de bune, dar nu există sugar care să se poată hrăni din aşa ceva.

miercuri, 6 septembrie 2017

Frânturile zilei (CXIII)

Dintre toate simţurile, pipăitul este primul cu care ne începem copilăria, simţul contopirii prin excelenţă, al distanţei zero între cunoscător şi cunoscut, al concreteţei celei mai înalte, al formalizării minime, al indistincţiei. Apostolul Toma Tactilul spune: „Dacă nu voi vedea în mâinile Lui semnul cuielor şi dacă nu voi pune degetul meu...”. Văzul este simţul cel mai abstract, Merleau-Ponty spune frumos că este simţul care fragmentează lucrurile între ele, decupează realitatea, o dizolvă. Văzul nostru ucide.

Văzul este facultatea cunoaşterii care pune maxima distanţă între cunoscător şi cunoscut, de aceea Toma Tactilul spune: Vreau să parcurg drumul de la distanţare (văz) la contopire (atingere) cu El, ca să pot crede. Nu, nu este adevărat că Toma s-ar fi simţit fără certitudini, relatările celorlalţi ucenici sunt dovezi şi nicăieri nu este formulată acuzaţia de minciună. Apostolul vrea bucuria certitudinii pe care copilul o are atunci când îşi atinge mama, prelungind starea aceea de Fiinţă Unică, cu mult înainte de a învăţa s-o vadă şi de-a pricepe că el e altcineva decât ea. Iar Domnul Iisus înţelege: „Adu-ţi degetul încoace şi uită-te la mâinile Mele..."

marți, 5 septembrie 2017

Frânturile zilei (CXII)

Printre categoriile gândirii, una dintre cele mai importante este „le point de non-retour” (punctul dincolo de care nu mai există întoarcere) a lui Elias Canetti. O maşină se îndreaptă cu 100 km/h spre un zid din beton masiv; orice elev care a aprofundat fizica mecanică poate calcula distanţa de frânare în care poate fi evitat impactul. În acest caz ilustrativ, le point de non-retour este limita spaţio-temporală dincolo de care apăsarea pedalei de frânare nu ar mai putea reduce caracterul devastator al întâlnirii. Este relativ uşor de perceput la nivelul acesta grosier, ca de obicei nuanţele sunt cele care pun probleme.

Pe cruce, unul dintre tâlhari este iertat pentru tot şi i se făgăduieşte Paradisul. Religie a optimismului şi a milei divine, le point de non-retour pare a fi setat generic la momentul morţii. Şi totuşi, celălalt tâlhar moare într-ale lui. Când a fost pentru el momentul suprem dincolo de care nicio alegere n-a mai putut schimba cursul ineluctabil al lucrurilor? Să fie disperarea (acedia) printre păcatele capitale tocmai pentru că ne orbeşte în privinţa acestui punct capabil să ne schimbe destinul din temelii? Înclin să cred că da.

Suntem însă copleşiţi atunci când trebuie să aproximăm punctul dincolo de care nu mai există întoarcere pentru o civilizaţie. Mai ales că nu poate fi anticipat, trebuie dibuit undeva în trecut. Hamlet, copleşit de păcatul casei regale care se răsfrânge peste tot universul: „Timpul şi-a ieşit din ţâţână.” Un semn preţios: în punctul fatidic lucrurile îşi ies din matcă, îmbinările se desprind, ceea ce era împreună se dezbină, cele despărţite se aglutinează nepermis. Legi noi înlocuiesc pe cele vechi, lumea se întoarce cu fundul în sus, iar peste cele ce au fost se aşterne uitarea. Mă gândesc că pentru oameni nu poate fi altfel.

duminică, 3 septembrie 2017

Frânturile zilei (CXI)

Tehnic vorbind şi fără teamă să apăsăm pe cuvinte, creştinismul este ultimul canibalism al acestui ciclu cosmic, şi singurul despre care avem o idee aproximativă. Despre celălalt, documentat de antropologi la unele popoare din Africa şi insulele Oceaniei, nu putem avea decât presupuneri. Ştim sigur doar că antropofagia nu este motivată de foame, dar resorturile intime ale războinicului care scoate inima din pieptul inamicului şi-o mănâncă în timp ce aceasta încă palpită scapă empatiei noastre. Putem crede că e gestul prin care supravieţuitorul îşi cere iertare de la cel răpus, oferindu-i posibilitatea de a supravieţui printr-o contopire suprafirească. Putem vedea gestul intelectual al celui care absoarbe prin sângele celuilalt esenţa vieţii, răpunând a doua oară pe cel răpus. Dar nu putem avea nicio certitudine, niciun act ritualic nu poate fi evaluat după rămăşiţele lui.

Canibalismul creştin nu e doar o antropofagie, este cazul unic al unei teofagii. Atât cât pot şti în acest moment, în doctrina avatarurilor divine din hinduism niciuna dintre descinderile Logosului nu sfârşeşte prin a se contopi gastronomic cu adoratorii săi. “Luaţi, mâncaţi... Beţi dintru acesta toţi...” Domnul Iisus nu ne-a lăsat o Lege, n-a scris niciun text sacru despre lucrurile fundamentale. Domnul Iisus ne-a lăsat un trup şi nişte sânge, şi ne-a poftit să mâncăm şi să bem din ele. Totul este secundar în creştinism în raport cu Euharisti - şi limba liturgică, şi textul evanghelic, şi asceza, şi virtuţile. Iar totul devine cu putinţă în creştinism pornind de la Euharistie: şi înţelepciunea, şi sfinţenia, şi slujirea, şi stăpânirea.

Încerc să reflectez cum a fost cu putinţă ca un tâmplar din Nazareth, trăitor într-o tradiţie în care jertfa umană nu mai era pomenită de la Abraham şi fiul său Isaac (episod echivalent cu o interdicţie), să spună cuvinte ca acestea: “Luaţi, mâncaţi, acesta este Trupul Meu, Care Se frânge pentru voi spre iertarea păcatelor.” Nu, nu din ale tâmplarului, ci Logosul din ale Sale ne-a vorbit, dincolo de condiţionări şi limitări omeneşti: “Eu sunt aici cu voi şi voi fi în veacul veacului, iar dacă vreţi să mă înţelegeţi lăsaţi mintea voastră proastă, mai bine potoliţi-vă foamea cu Mine şi adăpaţi-vă cu Mine, hăpăiţi-Mă cu maţele goale şi lingeţi-Mă cu limba arsă de sete, şi atunci cunoscătorul şi Cunoscutul vor fi una.” Numai Logosul putea să ne vorbească aşa, scandalul acesta este marca inconfundabilă a sacrului care, o clipă, ne permite să întrezărim magnificenţa Lui inumană.

În fiecare duminică, până la sfârşitul creştinismului, sângele şi pâinea se vor transformă în El, apoi hămesiţii se vor sătura întru Hristos, cunoscându-L cu măruntaiele lor. Sărut mâna pentru masă, Doamne!

sâmbătă, 2 septembrie 2017

Frânturile zilei (CX)

Hai să vă explic cum se poate creşte nivelul intelectual al doctoranzilor unei specialităţi prin două decizii simple dar cu impact maxim şi pe termen lung. Nu, nu este despre viitor, ci despre trecutul imediat şi prezent, şi nu e abstract, ci cu aplicaţie pe cazul doctoranzilor în teologie ortodoxă. Deci e cu studiu de caz.

Până nu demult accesul la doctoratul în teologie ortodoxă era condiţionat de o bună condiţie lingvistică în greaca veche, deci pe posibilitatea aplicantului de a lucra pe textul Septuagintei, şi nu pe traducerile aflate la îndemâna tuturor. E mai mult decât un test de tenacitate şi inteligenţă (asimilarea unei limbi liturgice le presupune pe amândouă), e vorba inclusiv de competenţe practice. Orice aspiraţie la titlul de doctor era aşadar condiţionată de capacitatea de a deschide poarta spre bogăţia de sensuri a textului biblic original. Ei bine, condiţia aceasta a fost eliminată.

La orice facultate din lume ai acces dacă poţi prezenta unui profesor universitar un proiect convingător. Aşadar, nu trebuie să fi absolvit facultatea de filosofie pentru a accede la un doctorat în filosofie, titlul de master în altă specialitate este la fel de bun ca cel de master în filosofie. Şi în genul acesta de întâlniri (matematicieni interesaţi de logică, ingineri cu aptitudini pentru istorie, jurişti pasionaţi de teologie) stă farmecul multidisciplinarităţii, pentru că un doctorand care are o altă formaţie decât cea a disciplinei pe care face cercetare poate fecunda în mod neaşteptat domeniul asupra căruia se apleacă.

Ei bine, de câţiva ani, la facultăţile de teologie ortodoxă nu poţi avea acces decât dacă ai o diplomă de teologie ortodoxă. Aparent, faptul că ai absolvit biologie, sau pedagogie, de exemplu, nu conferă suficiente garanţii intelectuale privind înţelegerea cursurilor de teologie. Nici faptul de a avea o diplomă în teologie protestantă sau catolică, deşi teologii noştri sunt primiţi la doctorat peste tot în Europa, adică diplomele de teologie ortodoxă sunt recunoscute, deşi facultăţile noastre nu le recunosc decât pe cele ale confesiunii ortodoxe. Elegant, nu?

Dacă în anii ce vin va urma o explozie a gândirii ortodoxe în cultura română, o înflorire a reflecţiei ortodoxe asupra universului, să ştiţi că totul porneşte de la aceste două măsuri de contra-selecţie: nu mai vrem oameni cu acces direct la textul sacru şi nu ne interesează nimic din afara ghettoului ortodox. Şi, cum orice discurs despre ortodoxie trebuie să includă minim de trei ori cuvântul “smerenie”, îmi fac datoria de a respecta această manie, nevoind să şochez sensibilităţile consacrate în domeniu: smerenie, smerenie, smerenie.

vineri, 1 septembrie 2017

Mihai Maci, Anatomia unei imposturi. O şcoală incapabilă să înveţe (recenzie)



Motto: “Căci şcoala de modă veche înţelegea să facă din elevii ei oameni puternici, capabili să înfrunte viaţa, în vreme ce aceea de modă nouă nu face decât să-i înşele (cu “opţionale”, “învăţări prin joc” şi zorzoane multimedia), expunându-i neajutoraţi unei lumi mai brutale ca oricând.”

Volumul publicat de Mihai Maci, lector de filosofie al Universităţii din Orada, este o trecere în revistă lipsită de complezenţă şi speranţe a metamorfozelor postrevoluţionare pe care le ilustrează sistemul românesc de învăţământ. Articol după articol, cititorul se confruntă cu alcătuirea unei imagini de ansamblu în care reforma, cartea, piaţa, criza şi metodologiile sunt piesele unui mozaic. Îndrăznesc să cred că mai bine de trei sferturi dintre cei care au minim o normă în învăţământ au percepţia directă şi brutală, chiar dacă poate nu integrală, a tezelor enunţate şi argumentate în Anatomia unei imposturi... Altfel spus, mulţi vor citi fără să poată scăpa de o supărătoare senzaţie de déjà vu. De o singură întrebare însă nu va scăpa nimeni: cum de sunt cu putinţă toate acestea?

Dacă simţiţi că întreaga Românie este astăzi mai caragialiană ca în urmă cu 100 de ani, că sărăcia de limbaj şi sincopele logice debordează în discursul public şi mass-media, că arghirofilia a rămas unicul motor al acţiunilor publice, că formalismul şi manierismul sunt singurele forme ale seriozităţii care ne-au mai rămas, atunci nu vă miraţi că acestea sunt concomitent maladii ale învăţământului. Pentru că şcoala românească nu poate fi diferită de societatea din care face parte şi pe care o deserveşte. Dacă astăzi “şcoala românească produce tâmpiţi – industrial şi cu metodă” este pentru că întreg contextul românesc, inclusiv proiecţia sa europeană, cere oameni lipsiţi de inteligenţă şi personalitate, necinstiţi, incapabili să se raporteze la realitate altfel decât trişând.