vineri, 22 septembrie 2017

Frânturile zilei (CXXII)

Din Cutia Pandorei, metafora potenţialitatilor pe care femeia le dăruieşte lumii, ultima care ţâşneşte este Speranţa. Nu e promisiunea binelui, altfel am spune că speranţa e una din formele certitudinii, este încăpăţânarea de a crede că fără suport că “până la urmă totul va fi bine”. E opium, înşelăciune, părăsirea realităţii pentru o închipuire fără chip, anesteziere şi bluff sordid. Principala daună pe care o aduce speranţa este incapacitatea celui vrăjit de ea de a-şi asuma tragedia. Fără excepţie, eroii tragici au în comun faptul de a fi descoperit că există viaţă (şi există moarte) în absenţa speranţei. Dintr-un punct de vedere deloc exterior, singura magnificenţă de care a fost capabilă cultura europeană a fost sub zodia scurtă a tragicului grecesc, reluată cu puţin şi trecător succes de dramaturgia unui Corneille, parodiată jalnic de Racine. O întreagă religie, astăzi în agonie, a fost fondată de Cel care şi-a trăit superb calvarul ştiind că nimeni şi nimic nu va lua de la El cupa ce i-a fost întinsă de Tatăl.

Poate fi cu putinţă o tradiţie fără speranţă? Credem că starea normală a unei tradiţii este absenţa amăgirii, iar vechii greci n-au făcut decât să ne avertizeze, în stilul caracteristic lor, în privinţa unui şancru care le rodea cultura agonică. Cel care ne-a spus că, între tigru şi prăpastie, trebuie să-ţi găseşti liniştea necesară pentru a mirosi o floare, ne-a prezentat chintesenţa stării omeneşti care omite posibilitatea speranţei. Sacrificiul de sine din cultura japoneză clasică, cunoscut ca sepukku, şi care nu trebuie asimilat sinuciderii ordinare a omului modern, izvorăşte din aceeaşi ignorare superioară a schimonoselii răului. Şi e de presupus că sepukku n-a fost cândva specific unei insule pierdute în Pacific, mă gândesc la sacrificiul lui Decebal, învinsul.

Păcatul speranţei este acela de a muta centrul existenţei din prezent spre viitor, de la ştiinţă spre credinţă. Cel aflat pe calea spirituală ştie că una dintre pietrele de încercare este să se concentreze pe prezent, pe acum şi aici, să alunge visăraia, oricât de “nobilă” i s-ar prezenta. Că nu e loc nici de speranţă, nici de pandantul ei din trecut, regretul. De amândouă trebuie să se lepede dacă aspiră să devină fiul clipei. Una dintre valenţele ritualului este tocmai suspendarea triadei trecut-prezent-viitor, este exemplificarea perfectă a lui carpe diem. Cunoscătorul este fără speranţă, pentru că nu i se refuză nici trecutul, nici viitorul. În ultimă instanţă, speranţa e operă de credinţă, adică de neştiinţă. Cei care se laudă cu credinţa lor sunt vrednici de milă, pentru că ceea ce e începutul cunoaşterii, pragul şi începutul drumului, nu poate fi obiect de mândrie decât pentru cei care nu s-au depărtat prea mult de el.

Legenda spune că, atunci când zeii au trimis-o pe pământ pe prima femeie, Pandora, au înzestrat-o, după cum îi spune şi numele, cu toate darurile: frumuseţe, înţelepciune, talent muzical, putere de convingere. I-au mai dat şi o cutie conţinând cruzimea, aroganţa, suferinţa, vanitatea, lăcomia, pofta trupească, ura, bolile, lenea, tristeţea, teama şi moartea. Legenda ne mai spune că o zeiţă bună ar fi pus, printre aceste năpaste, speranţa, singura consolare. Mitul e şugubăţ, mitul se deghizează, mitul îi alungă pe cei nechemaţi, păstrându-se pentru hermeneutul care nu se teme să-i spargă coaja. Uneori, ceea ce se spune că este da, este nu, iar ceea ce pare a fi nu, este de fapt da. Când anume? Mi se pare c-am spus deja: uneori.

Frânturile zilei (CXXI)

O chestie care nu-mi dă pace, o poveste semnificativă pe care o ştiu de la economistul E.F. Schumacher. Aflat în Ucraina, omul vrea să vadă nişte biserici ortodoxe. Se uită pe hartă dar, ce să vezi, hărţile din Ucraina sunt în ucraineană, limbă pe care o ignora cu desăvârşire. Întreabă un trecător care îi spune clar: nu există biserici pe hartă. Păi cum aşa, încearcă să se lămurească englezul, văd totuşi nişte cruci. “Acelea sunt muzee. Noi nu punem pe hartă bisericile vii.”

Orice parcurs educaţional este dezlegarea semnificaţiilor unei hărţi spirituale. Una făcută în funcţie de ce a considerat cineva că este important să se afle pe harta respectivă. Cineva care n-a fost nici fără idei preconcepute, nu neapărat cele bune, nici scutit de maladii ale spiritului din care cu multă generozitate epoca ne gratulează pe toţi. Ne place sau nu, harta nu este reproducerea imperiului la scara 1:1 (despre imposibilitatea unei astfel de hărţi a scris Umberto Eco pagini savuroase, iar celor care cred că demersul a fost gratuit le spun că există un efort constant de producere a unui univers paralel, exact la scara anticipata de semiotician, iar acesta se numeşte informatizare).

De sub vraja hărţii te smulgi atunci când înţelegi că nu conţine “bisericile vii”, exact lucrul de care ai tu nevoie. De fapt, nu înţelegi de unul singur decât dacă eşti hoinar, dacă pleci fără ţintă şi te trezeşti ca dintr-un vis în faţa unei dovezi clare cât roata carului că harta este o minciună. Sau pur şi simplu vine cineva şi-ţi dă un ghiont, cel mai probabil. Dacă ţi se întâmplă asta, restul vieţii ţi-l petreci făcând însemnări, corectând, mâzgălind harta. Până când devine a ta.

vineri, 15 septembrie 2017

Frânturile zilei (CXX)

Am cunoscut un cuplu care bate recordul la schimbări de domiciliu în România comunistă a celei de-a doua jumătăţi a secolului XX: vreo 8 sau 9. Ambii născuţi în 1948, la sute de kilometri de casa părintească. Şi-au petrecut viaţa intrauterină pe drumuri, pentru că în Moldova românească seceta cumplită din 1947 a alungat oamenii simpli în alte zone ale ţării, unde pentru nişte mămăligă şi ceva legume se putea munci cu ziua. El s-a născut în Topraisar, judeţul Constanţa, ea în Mera, judeţul Cluj. Niciodată nu s-au simţit nicăieri cu adevărat acasă. Atunci când voiau să spună că le e foarte bine, întrebau retoric: “Cumva nu este ce mânca?” Obiceiurile lor alimentare erau moderate, nu erau nici gurmanzi, nici obezi. Între timp, el a murit şi ea s-a mutat în alt oraş. Acum ea vrea să-i mute mormântul, ca să-l aibă aproape.

miercuri, 13 septembrie 2017

Frânturile zilei (CXIX)

Există în religie adevăruri care valorează mai mult prin ceea ce subînţeleg decât prin ceea ce afirmă explicit. De exemplu, afirmaţia care revine obsesiv în Vieţile Sfinţilor conform căreia zeii lumii greco-romane sunt demoni. Atunci când creştinismul s-a deschis spre lume, filoanele spirituale ale lumii antice erau puternic secătuite, unele complet înfundate, altele abia pâlpâind. Anumite idei (cum ar fi cea a continuării existenţei oamenilor după moartea fizică) nici măcar nu mai erau transmise celor mulţi, fiind apanajul unor grupări iniţiatice pecetluite de o lege a tăcerii care rareori şi doar aluziv era eludată. Antropomorfizarea până la caricatură a aspectelor divine pe care le ilustrau la origine “zeii”, distanţarea acestora până la rupere de Principiul creator şi coordonator, sunt semnele cele mai sigure ale pierderii vitalităţii vechilor religii.

Sfinţii spun răspicat: “Zeii sunt demoni.” Implicit, injoncţiunea nu lasă locul jumătăţilor de măsură: n mai priviţi într-acolo, s-a terminat tot ce-a fost de văzut. De fapt, sfinţii părinţi care au arătat oamenilor cărarea spre creştinism recuperaseră tot ce se putea recupera, iar ce mai rămăsese trebuia demolat, ars, redus la starea de pulbere. Masele neştiutoare au fost slobozite împotriva statuilor şi templelor, explicându-li-se că nu mai trebuie adorată piatra şi lemnul, ci Hristos cel Viu. Frapant este că acuzaţia adusă păgânilor este nedreaptă, aceştia slăvind, ca şi creştinii, ceea ce reprezentarea nu putea arăta decât printr-o transfigurare. Modul în care creştinii folosesc icoana este atât de asemănător cu acela din cultele greco-romane încât, câteva secole mai târziu, un Moise Maimonide, deplin cunoscător al argumentaţiei creştinilor în favoarea icoanelor, va spune că aceştia din urmă sunt idolatri.

Şi totuşi, într-un mod de o neaşteptată eficienţă, Sfinţii Părinţi aveau dreptate: zeii deveniseră demoni şi urmele lor trebuiau distruse. Atunci când o religie moare, niciun artefact nu rămâne neutru. Când cei care ştiau şi puteau s-o menţină vie se duc, procesul este ireversibil iar singurii interesaţi de ce rămâne mai sunt necromanţii, ghicitorii şi alte feluri de magicieni. Adresându-se tuturor, interdicţia legăturilor cu trecutul nu este formulată ca un tratat metafizic cu volute savante. Dimpotrivă, o afirmaţie tranşantă are darul de a fi înţeleasă de către cei mulţi, ale căror bune intenţii depăşesc prea des posibilităţile de discernământ. Peste câteva sute de ani formula salvatoare se va osifica şi unii vor crede naiv că zeii au fost întotdeauna demoni, că pentru omenire creştinismul a fost un progres care s-a lăsat aşteptat până când oamenii s-au “maturizat” suficient încât să-l poată primi, alte şi alte bazaconii care nu sunt decât rezultatul prafului pe care timpul îl aşterne întotdeauna peste lucrurile care cândva au fost clare.

Fireşte că zeii n-au fost totdeauna demoni. Lumea dinaintea creştinismului nu era un infern dominat de draci, oamenii din toate locurile şi timpurile au trăit întotdeauna în umbra sacrului, fără de care n-ar fi fost capabili să sesizeze sacralitatea tinerei religii care venea dinspre Orient. Iar dacă n-ar fi fost vorba de o joncţiune între o tradiţie spirituală aflată în agonie şi o nouă vibraţie a Logosului, astăzi n-am putea contempla în mâna episcopului creştin caduceul lui Hermes cu şerpii lui încolăciţi, n-am putea vedea pe frontoanele unor biserici Ochiul lui Horus iar crucea creştină n-ar fi un simbol universal şi ale cărui începuturi sunt imposibil de datat.

marți, 12 septembrie 2017

Frânturile zilei (CXVIII)

Cred că lumea noastră este într-o lipsă acută de politeţe. Citesc într-un basm turcesc că trei fraţi ajung la o răscruce. În faţa lor sunt trei drumuri: pe unul dintre el scrie că cine va merge pe acolo se va întoarce, pe altul scrie că cine va merge pe acolo poate se va întoarce, poate nu. Pe ultimul scrie: “Cine va merge pe aici nu va întoarce.” Dilema nu-i opreşte prea mult, pentru că unul dintre fraţi le spune celorlalţi să ia drumurile acceptabile, rezervându-şi pentru sine drumul cel mai greu. Fratele cel mai mic, cel mai politicos.

Confuzia dintre politeţe şi ipocrizie este probabil semnul cel mai serios al pierderii reflexelor legate de politeţe. Şi asta pentru că politeţea, ca formă de manifestare a iubirii şi a empatiei pentru aproapele nostru, este chiar o expresie a sincerităţii. Nici nu ar avea cum altfel, pentru că stăpânirea codurilor bunelor maniere trebuie să fie un reflex al virtuţilor şi al gândurilor bune. Dacă între gest şi gând există un clivaj, atunci nu se mai pune problema politeţii, pentru asta avem deja ipocrizia. În treacă fie spus, între politeţe, care e o lumină prin care se vede sufletul, şi ipocrizie, care e o mască cu greu schimonosită, nu se poate face confuzie în practică.

duminică, 10 septembrie 2017

Frânturile zilei (CXVII)

Cred că printre cele mai nefaste consecinţe ale învăţământului de masă, aşa cum este el organizat acum, este ratarea glorioasă a surselor autentice ale cunoaşterii. Toată şcoala, inclusiv facultatea, se prezintă sub forma unor piureuri de cunoştinţe răscoapte şi pasate de furculiţele altora. Tot ceea ce (credem că) ştim ne este transmis de nişte oameni care, cel mai adesea, nici eu n-au consultat vreodată sursele, ci transmit piureul altora, mestecat şi regurgitat sub forma unor manuale şcolare şi cursuri universitare. Dacă imperativul seriozităţii şi probităţii cere să ajungem la marile texte ale cunoaşterii, astăzi nimeni nu-l mai respectă. De aceea anturajul nostru abundă de oameni care au păreri foarte bine formate despre cutare sau cutare intelectual, pe care însă nu se mai obosesc să-l citească, pentru că ştiu dinainte că nu merită. O obedienţă toxică, izvorâtă din suficienţă şi lene intelectuală blochează din start orice discuţie cu un om care ştie din auzite mai bine decât ţi-ai dat tu silinţa să afli timp de ceasuri, zile şi săptămâni de efort.

sâmbătă, 9 septembrie 2017

Frânturile zilei (CXVI)

Problema cu creştinismul este că rădăcinile lui sunt iudaice şi grecesti, ceea ce din start îi conferă un profil cât se poate de straniu. Evreii considerau (şi consideră) că doar evreii sunt oameni, restul sunt nişte porci. Grecii spuneau cândva că cine nu vorbeşte greceste este bâlbâit, adică are o deficienţă anatomică sau psihologică de natură să-l împiedice să se exprime ca oamenii. Un aer sectar, de excluziune şi negare, n-a încetat niciodată să bântuie practicanţii acestei religii, care n-au făcut economie de anateme nici între ei, atunci când nu s-au tăiat pur şi simplu cu topoarele din dragoste pentru aproapele. Este foarte greu să-l convingi pe un creştin că aproapele lui poate fi orice om, pornind de la simpla solidaritate a celor care împărtăşesc aceeaşi condiţie, îl forţezi prea tare, îi ceri un şpagat teologic. Era un banc cu un evreu care a naufragiat pe o insulă pustie şi a făcut două sinagogi: "Una este sinagoga în care mă duc, iar cealaltă sinagoga în care nu mă duc." Pai, nici noi nu suntem altfel.

Asta explică de ce, de-a lungul istoriei noastre, întotdeauna ne-am grăbit să-i stârpim pe cei care au îndrăznit să fie în altă religie sau să abandoneze dogmele Bisericii. Să-i convertim, să-i botezăm, iar dacă nu se poate, măcar să-i ardem pe rug. Când modernitatea a oferit iluzia naţionalismului, exerciţiul excluziunii era deja format, şi puţine sunt ţările care n-au sucombat în faţa ispitei uniformităţii. Grecii au grecizat, ungurii au ungurizat, dar lasă că şi românii au românizat populaţiile minoritare cot la cot cu restul neamurilor. Oricum o dai, creştinul nu se simte bine decât printre creştini. Dacă e şi naţionalist, se mai închină la un rând de zei, deci exigenţa creşte.

În postmodernitatea târzie, combinaţia asta a dat secta identarienilor, a celor convinşi că identitatea (ce-o fi aia?) trebuie apărată de asalturile necruţătoare ale celor care au altă culoare a pielii, altă religie, alte repere culturale. Asalturi constând în simpla prezenţă pe pământurile pentru care strămoşii şi-au vărsat sângele. În gândirea lor de sorginte magică (modernii sunt la fel de magici ca şi cei din epocile anterioare, doar că nu mai pot recunoaşte magia), refugiaţii de război sunt nişte balauri care prin culoarea pielii, privire şi respiraţie, sunt capabili să-l facă pe identarian să-şi uite limba, obiceiurile şi religia, transformându-l într-un... altcineva. Ce n-au reuşit secolele de ateism, consumism, ideologizare şi parodiere intensă a religiei poate face o femeie cu hijab pe cap, un prunc în braţe şi doi mucoşi cuibăriţi lângă fustă.

Iar realitatea este, fireşte, cu totul alta. În permacultură se vorbeşte despre efectul de lizieră. Pe scurt, acolo unde se întâlnesc două medii diferite (pădure şi câmp, munte şi mare, apă şi uscat), are loc o explozie a diversităţii din care fiecare specie are de câştigat. Întotdeauna liziera pădurii este mai bogată şi decât pădurea, şi decât câmpul adiacent, iar malul apelor adăposteşte o faună şi o floră mai diversă decât restul naturii. Societăţile încă tradiţionale sunt casele mai multor popoare care împart acelaşi teritoriu, păstrându-şi şi limba, şi tradiţiile, şi religiile. Întâlnirea cu imigranţii s-ar putea dovedi un plus şi pentru Europa, şi pentru România. Mai ales pentru România, care se zbate într-o lipsă cronică de soluţii şi perspective. Şi asta pentru că întânirile de acest gen, deloc noutăţi în istorie, sunt schimburi, nu confiscări, din care identităţile au de câştigat, nu de pierdut.

Frânturile zilei (CXV)

Lumea de ieri şi lumea de azi: în Evul Mediu Timpuriu, legea burgunzilor amenda cu 3 sous pe cel care refuză să acorde ospitalitate călătorului (12 sous era preţul unui cal). Prin ospitalitate se înţelegea adăpost, dacă gazda era acasă, ori încălzirea la acelaşi foc, dacă gazda era tot un călător. În timp de iarnă nu se putea refuza orzul şi fânul pentru cal. Iar toate acestea gratis, fireşte, nici nu mai este nevoie să spun. De fapt, întotdeauna, gradul de sănătate spirituală a unei civilizaţii se măsoară cu acest barometru precis: ocrotirea celui rupt de locurile sale, a celui slab, care nu are nicio protecţie. Călătorul, refugiatul, imigrantul, sunt beneficiarii acestei legi universale.

Suprema ospitalitate o reprezenta dreptul de azil, refugiul perfect acordat unui om fără arme, urmărit de o brută înarmată. Putea fi acuzat de crimă, dacă fugarul intra pe pământul unei mănăstiri, sau a unei simple biserici rurale, putea rămâne acolo perpetuu, nicio forţă de pe pământ, nici măcar braţul justiţiei, nu avea dreptul să-l atingă în vreun fel sau altul. Desigur, nimeni nu-i putea împiedica nici pe urmăritori să aştepte un pas greşit al celui vânat, îndepărtarea din inadvertenţă de locurile tabu.

Uităm prea des că Sodoma şi Gomora nu simbolizează doar homosexualitatea, ci şi prigonirea călătorului, inospitalitatea. Sodomiţii încalcă mai mult decât o regulă, ei anticipează “dreptul forţei”, argument foarte drag în justificarea războaielor moderne. În contrapartidă, Lot cel salvat de Dumnezeu este gata să-şi sacrifice membrii familiei pentru a îndeplini îndatorirea sacră a ospitalităţii. Desigur, homosexualitatea ne aminteşte de acest episod biblic special, dar Sodoma este deja parte din peisajul nostru mental: n-am inventat noi ospitalitatea pe bani?

joi, 7 septembrie 2017

Frânturile zilei (CXIV)

Probabil că cel mai greu este să-i explici unui om faptul că religia sa utilizează enorm de multe “adevăruri-trambulină”. În buddhismul zen, pentru a-l face pe ucenic să intuiască natura acestor adevăruri speciale, există o parabolă clasică: pentru a traversa un lac, un şoricel are la dispoziţie un rând neîntrerupt de frunze de nufăr. Acestea sunt suficient de rezistente încât să-i confere animăluţului puncte unde să-şi tragă sufletul o clipă şi neîntârziat să ţâşnească spre frunza următoare, dar nu au puterea să-l ţină la suprafaţa într-un sălaş cum se cuvine. Adevărurile de lucru, întotdeauna amfibologii, lămuresc un pic realitatea, dar nu au caracter definitiv; te ghidează spre mai mult, dar nu asigură confortul capătului de drum. Şi ele există în toate tradiţiile umanităţii.

Biblia este presărată de nenumărate elemente de antropomorfizare a lui Dumnezeu, care vede, aude, îşi aduce aminte, se mânie, îşi întoarce spatele, se arată, promite, pedepseşte, iartă etc. Doctorii Legii lui Israel sunt unanimi: Scriptura este scrisă în limba oamenilor. Altfel spus, pentru a uşura înţelegerea celor începători în alte teologiei, lucrurile le sunt prezentate familiar, sub forma unor poveşti sacre uşor de asimilat. Însă, în mod evident, Dumnezeu nu poate fi bănuit nici de organe de simţ, nici de corporalitate, nici de sentimente omeneşti, nici că ar fi într-un loc anume (în detrimentul altora), nici că un timp I-ar fi mai prielnic decât altele. Altfel spus, Dumnezeu nu este condiţionat de nimic. Atotştiinţa Lui nu are nevoie de ochi, atotputernicia Lui nu are nevoie de mâini, omniprezenţa Lui nu are nevoie de aripi, deşi putem să-i atribuim şi ochi, şi mâini, şi aripi, dar numai prin efectul unor metafore uşor de asimilat de cei cruzi şi neştiutori.

În Crezul spunem că Iisus şade “de-a dreapta Tatălui”. Atâta doar că Tatăl nu are faţă, şi nici spate, deci nici dreapta, nici stânga, nici sus, nici jos. Cu siguranţă dreapta în care şade Iisus nu este una spaţială, ci simbolică, adică situată pe alt plan de realitate. Frescele în care Tatăl este înfăţişat alături de Fiul ne arată un bătrân cu barbă albă, colilie. Doar că Tatăl nu are barbă şi n-a slujit niciodată de model. În pictura exterioară a Mănăstirii Voroneţ, diavolul apare ca o arătare neagră cu coarne, coadă, ochii roşii şi expresia devastatoare. Pe pereţii unor templuri buddhiste, demonii apar sub forma unor flăcăi frumoşi, cu ghirlande de flori la gât. Cine a înfăţişat adevărul? Şi creştinii, şi buddhiştii, doar perspectiva diferă: creştinii au pictat ceea ce este dincolo de aparenţe, buddhiştii au atras atenţie exact asupra aparenţelor înşelătoare. Este greşit şi superficial să credem că iconografia religioasă înfăţişează altceva decât idei dinamice, hermeneutizabile.

Moise Maimonide ne explică de ce adevărurile-trambulină sunt esenţiale şi de ce familiarizarea cu cele mai înalte formule metafizice nu face niciodată parte din începuturile cunoscătorului celor sfinte. Întâi de toate pentru că acestea nu sunt pentru cei prea tineri, pentru femei şi pentru mulţi dintre bărbaţi. Apoi pentru că ucenicia durează cam patruzeci-cincizeci de ani de studiu zilnic şi viaţă virtuoasă în rugăciune, parcurs de jertfă personală pe care doar puţini sunt dispuşi să-l asume. În acest răstimp, ucenicul poate muri şi, fără adevărurile-trambuline, mântuirea lui ar fi prea puţin probabilă, deci nu putem să riscăm până când se coace într-atât încât să guste adevărurile ultime. Din aceleaşi motive, hrana sugarului trebuie să fie laptele şi niciodată nu începem cu miel fript şi vin roşu, deşi acestea sunt cât se poate de bune, dar nu există sugar care să se poată hrăni din aşa ceva.

miercuri, 6 septembrie 2017

Frânturile zilei (CXIII)

Dintre toate simţurile, pipăitul este primul cu care ne începem copilăria, simţul contopirii prin excelenţă, al distanţei zero între cunoscător şi cunoscut, al concreteţei celei mai înalte, al formalizării minime, al indistincţiei. Apostolul Toma Tactilul spune: „Dacă nu voi vedea în mâinile Lui semnul cuielor şi dacă nu voi pune degetul meu...”. Văzul este simţul cel mai abstract, Merleau-Ponty spune frumos că este simţul care fragmentează lucrurile între ele, decupează realitatea, o dizolvă. Văzul nostru ucide.

Văzul este facultatea cunoaşterii care pune maxima distanţă între cunoscător şi cunoscut, de aceea Toma Tactilul spune: Vreau să parcurg drumul de la distanţare (văz) la contopire (atingere) cu El, ca să pot crede. Nu, nu este adevărat că Toma s-ar fi simţit fără certitudini, relatările celorlalţi ucenici sunt dovezi şi nicăieri nu este formulată acuzaţia de minciună. Apostolul vrea bucuria certitudinii pe care copilul o are atunci când îşi atinge mama, prelungind starea aceea de Fiinţă Unică, cu mult înainte de a învăţa s-o vadă şi de-a pricepe că el e altcineva decât ea. Iar Domnul Iisus înţelege: „Adu-ţi degetul încoace şi uită-te la mâinile Mele..."

marți, 5 septembrie 2017

Frânturile zilei (CXII)

Printre categoriile gândirii, una dintre cele mai importante este „le point de non-retour” (punctul dincolo de care nu mai există întoarcere) a lui Elias Canetti. O maşină se îndreaptă cu 100 km/h spre un zid din beton masiv; orice elev care a aprofundat fizica mecanică poate calcula distanţa de frânare în care poate fi evitat impactul. În acest caz ilustrativ, le point de non-retour este limita spaţio-temporală dincolo de care apăsarea pedalei de frânare nu ar mai putea reduce caracterul devastator al întâlnirii. Este relativ uşor de perceput la nivelul acesta grosier, ca de obicei nuanţele sunt cele care pun probleme.

Pe cruce, unul dintre tâlhari este iertat pentru tot şi i se făgăduieşte Paradisul. Religie a optimismului şi a milei divine, le point de non-retour pare a fi setat generic la momentul morţii. Şi totuşi, celălalt tâlhar moare într-ale lui. Când a fost pentru el momentul suprem dincolo de care nicio alegere n-a mai putut schimba cursul ineluctabil al lucrurilor? Să fie disperarea (acedia) printre păcatele capitale tocmai pentru că ne orbeşte în privinţa acestui punct capabil să ne schimbe destinul din temelii? Înclin să cred că da.

Suntem însă copleşiţi atunci când trebuie să aproximăm punctul dincolo de care nu mai există întoarcere pentru o civilizaţie. Mai ales că nu poate fi anticipat, trebuie dibuit undeva în trecut. Hamlet, copleşit de păcatul casei regale care se răsfrânge peste tot universul: „Timpul şi-a ieşit din ţâţână.” Un semn preţios: în punctul fatidic lucrurile îşi ies din matcă, îmbinările se desprind, ceea ce era împreună se dezbină, cele despărţite se aglutinează nepermis. Legi noi înlocuiesc pe cele vechi, lumea se întoarce cu fundul în sus, iar peste cele ce au fost se aşterne uitarea. Mă gândesc că pentru oameni nu poate fi altfel.

duminică, 3 septembrie 2017

Frânturile zilei (CXI)

Tehnic vorbind şi fără teamă să apăsăm pe cuvinte, creştinismul este ultimul canibalism al acestui ciclu cosmic, şi singurul despre care avem o idee aproximativă. Despre celălalt, documentat de antropologi la unele popoare din Africa şi insulele Oceaniei, nu putem avea decât presupuneri. Ştim sigur doar că antropofagia nu este motivată de foame, dar resorturile intime ale războinicului care scoate inima din pieptul inamicului şi-o mănâncă în timp ce aceasta încă palpită scapă empatiei noastre. Putem crede că e gestul prin care supravieţuitorul îşi cere iertare de la cel răpus, oferindu-i posibilitatea de a supravieţui printr-o contopire suprafirească. Putem vedea gestul intelectual al celui care absoarbe prin sângele celuilalt esenţa vieţii, răpunând a doua oară pe cel răpus. Dar nu putem avea nicio certitudine, niciun act ritualic nu poate fi evaluat după rămăşiţele lui.

Canibalismul creştin nu e doar o antropofagie, este cazul unic al unei teofagii. Atât cât pot şti în acest moment, în doctrina avatarurilor divine din hinduism niciuna dintre descinderile Logosului nu sfârşeşte prin a se contopi gastronomic cu adoratorii săi. “Luaţi, mâncaţi... Beţi dintru acesta toţi...” Domnul Iisus nu ne-a lăsat o Lege, n-a scris niciun text sacru despre lucrurile fundamentale. Domnul Iisus ne-a lăsat un trup şi nişte sânge, şi ne-a poftit să mâncăm şi să bem din ele. Totul este secundar în creştinism în raport cu Euharisti - şi limba liturgică, şi textul evanghelic, şi asceza, şi virtuţile. Iar totul devine cu putinţă în creştinism pornind de la Euharistie: şi înţelepciunea, şi sfinţenia, şi slujirea, şi stăpânirea.

Încerc să reflectez cum a fost cu putinţă ca un tâmplar din Nazareth, trăitor într-o tradiţie în care jertfa umană nu mai era pomenită de la Abraham şi fiul său Isaac (episod echivalent cu o interdicţie), să spună cuvinte ca acestea: “Luaţi, mâncaţi, acesta este Trupul Meu, Care Se frânge pentru voi spre iertarea păcatelor.” Nu, nu din ale tâmplarului, ci Logosul din ale Sale ne-a vorbit, dincolo de condiţionări şi limitări omeneşti: “Eu sunt aici cu voi şi voi fi în veacul veacului, iar dacă vreţi să mă înţelegeţi lăsaţi mintea voastră proastă, mai bine potoliţi-vă foamea cu Mine şi adăpaţi-vă cu Mine, hăpăiţi-Mă cu maţele goale şi lingeţi-Mă cu limba arsă de sete, şi atunci cunoscătorul şi Cunoscutul vor fi una.” Numai Logosul putea să ne vorbească aşa, scandalul acesta este marca inconfundabilă a sacrului care, o clipă, ne permite să întrezărim magnificenţa Lui inumană.

În fiecare duminică, până la sfârşitul creştinismului, sângele şi pâinea se vor transformă în El, apoi hămesiţii se vor sătura întru Hristos, cunoscându-L cu măruntaiele lor. Sărut mâna pentru masă, Doamne!

sâmbătă, 2 septembrie 2017

Frânturile zilei (CX)

Hai să vă explic cum se poate creşte nivelul intelectual al doctoranzilor unei specialităţi prin două decizii simple dar cu impact maxim şi pe termen lung. Nu, nu este despre viitor, ci despre trecutul imediat şi prezent, şi nu e abstract, ci cu aplicaţie pe cazul doctoranzilor în teologie ortodoxă. Deci e cu studiu de caz.

Până nu demult accesul la doctoratul în teologie ortodoxă era condiţionat de o bună condiţie lingvistică în greaca veche, deci pe posibilitatea aplicantului de a lucra pe textul Septuagintei, şi nu pe traducerile aflate la îndemâna tuturor. E mai mult decât un test de tenacitate şi inteligenţă (asimilarea unei limbi liturgice le presupune pe amândouă), e vorba inclusiv de competenţe practice. Orice aspiraţie la titlul de doctor era aşadar condiţionată de capacitatea de a deschide poarta spre bogăţia de sensuri a textului biblic original. Ei bine, condiţia aceasta a fost eliminată.

La orice facultate din lume ai acces dacă poţi prezenta unui profesor universitar un proiect convingător. Aşadar, nu trebuie să fi absolvit facultatea de filosofie pentru a accede la un doctorat în filosofie, titlul de master în altă specialitate este la fel de bun ca cel de master în filosofie. Şi în genul acesta de întâlniri (matematicieni interesaţi de logică, ingineri cu aptitudini pentru istorie, jurişti pasionaţi de teologie) stă farmecul multidisciplinarităţii, pentru că un doctorand care are o altă formaţie decât cea a disciplinei pe care face cercetare poate fecunda în mod neaşteptat domeniul asupra căruia se apleacă.

Ei bine, de câţiva ani, la facultăţile de teologie ortodoxă nu poţi avea acces decât dacă ai o diplomă de teologie ortodoxă. Aparent, faptul că ai absolvit biologie, sau pedagogie, de exemplu, nu conferă suficiente garanţii intelectuale privind înţelegerea cursurilor de teologie. Nici faptul de a avea o diplomă în teologie protestantă sau catolică, deşi teologii noştri sunt primiţi la doctorat peste tot în Europa, adică diplomele de teologie ortodoxă sunt recunoscute, deşi facultăţile noastre nu le recunosc decât pe cele ale confesiunii ortodoxe. Elegant, nu?

Dacă în anii ce vin va urma o explozie a gândirii ortodoxe în cultura română, o înflorire a reflecţiei ortodoxe asupra universului, să ştiţi că totul porneşte de la aceste două măsuri de contra-selecţie: nu mai vrem oameni cu acces direct la textul sacru şi nu ne interesează nimic din afara ghettoului ortodox. Şi, cum orice discurs despre ortodoxie trebuie să includă minim de trei ori cuvântul “smerenie”, îmi fac datoria de a respecta această manie, nevoind să şochez sensibilităţile consacrate în domeniu: smerenie, smerenie, smerenie.

vineri, 1 septembrie 2017

Mihai Maci, Anatomia unei imposturi. O şcoală incapabilă să înveţe (recenzie)



Motto: “Căci şcoala de modă veche înţelegea să facă din elevii ei oameni puternici, capabili să înfrunte viaţa, în vreme ce aceea de modă nouă nu face decât să-i înşele (cu “opţionale”, “învăţări prin joc” şi zorzoane multimedia), expunându-i neajutoraţi unei lumi mai brutale ca oricând.”

Volumul publicat de Mihai Maci, lector de filosofie al Universităţii din Orada, este o trecere în revistă lipsită de complezenţă şi speranţe a metamorfozelor postrevoluţionare pe care le ilustrează sistemul românesc de învăţământ. Articol după articol, cititorul se confruntă cu alcătuirea unei imagini de ansamblu în care reforma, cartea, piaţa, criza şi metodologiile sunt piesele unui mozaic. Îndrăznesc să cred că mai bine de trei sferturi dintre cei care au minim o normă în învăţământ au percepţia directă şi brutală, chiar dacă poate nu integrală, a tezelor enunţate şi argumentate în Anatomia unei imposturi... Altfel spus, mulţi vor citi fără să poată scăpa de o supărătoare senzaţie de déjà vu. De o singură întrebare însă nu va scăpa nimeni: cum de sunt cu putinţă toate acestea?

Dacă simţiţi că întreaga Românie este astăzi mai caragialiană ca în urmă cu 100 de ani, că sărăcia de limbaj şi sincopele logice debordează în discursul public şi mass-media, că arghirofilia a rămas unicul motor al acţiunilor publice, că formalismul şi manierismul sunt singurele forme ale seriozităţii care ne-au mai rămas, atunci nu vă miraţi că acestea sunt concomitent maladii ale învăţământului. Pentru că şcoala românească nu poate fi diferită de societatea din care face parte şi pe care o deserveşte. Dacă astăzi “şcoala românească produce tâmpiţi – industrial şi cu metodă” este pentru că întreg contextul românesc, inclusiv proiecţia sa europeană, cere oameni lipsiţi de inteligenţă şi personalitate, necinstiţi, incapabili să se raporteze la realitate altfel decât trişând.

Frânturile zilei (CIX)

În contextul ultimului uragan care a lovit Texasul, cineva se întreabă: “Oare am reuşit să învingem natura?” Vechiul vis n-a murit... Undeva pe la mijlocul secolului XX, într-un amfiteatru al Facultăţii de Medicină de la Sorbonne, biologul francez Louis Gallien, în plin curs de embriologie, punea următoarea întrebare: “Ce se va întâmpla atunci când medicina va deveni atât de puternică încât va neutraliza complet legile selecţiei naturale?” Cel care evoca această perspectivă îndepărtată (pentru acel moment) era un reputat specialist în selecţia raţională a animalelor domestice. Din raţiuni evidente, digresiunea lui referitoare la Homo sapiens n-a apărut în niciuna dintre cărţile sale.

În 2017, medicul ginecolog Michel Odent, pornind de la întrebarea profesorului său de embriologie, elaborează un volum al cărui titlu ar trebui să ne pună pe gânduri: “Va reuşi umanitatea să supravieţuiască medicinei?” Este o lucrare de reflecţie care porneşte de la următoarea certitudine: în acest moment, medicina a devenit atât de puternică încât a anulat legile eugeniei naturale. Efectul acestui progres a căpătat şi un nume nou în istoria gândirii: “disgenie”. Practic, dacă într-o specie care trăieşte în raport cu mediul, ajung la reproducţie doar exemplarele reuşite şi fertile, specia noastră s-a sustras mediului şi se reproduc, în tandem cu medicina modernă, inclusiv exemplarele ale căror boli cândva ar fi fost incompatibile cu asta.

Ar trebui volume întregi pentru a evoca toate efectele posibile ale neutralizării legilor naturale la specia noastră. Calcule nu foarte complicate ne arată că, odată cu perfecţionarea medicinei, o proporţie notabilă din populaţie va deveni din ce în ce mai dependentă de ea. Cu datele de care dispunem deja, am putea anticipa momentul în care majoritatea populaţiei va avea imperios nevoie de medicină pentru a supravieţui şi pentru a procrea. Cam aşa arată victoria asupra naturii, ca un nisip mişcător pe care ne-am făcut casă. Deja suntem avertizaţi că antibioticele se dovedesc mai slabe decât noile mutaţii ale microorganismele pe seama cărora sunt puse bolile. Se pare că vaccinurile, în loc să formeze imunitatea, o distrug. Putem constata cu ochii liberi recrudescenţa cancerelor la toate vârstele şi proliferarea la copii a bolilor care altădată erau apanajul vârstei adulte şi a senectuţii. La populaţiile care nasc preponderent prin cezariană, ginecologul Michel Odent spune că în câteva generaţii se va pierde complet capacitatea femeilor de a naşte neasistate.

Cred că undeva am făcut o eroare, doar că ne este cu neputinţă să ne întoarcem asupra ei. Ce este “natura” pe care vrem s-o învingem? Pentru că aparent ne-am dorit mult mai mult decât să ne punem la adăpost de ploaie, frig şi vânt. Nu cumva este chiar firea lucrurilor? Nu cumva ne-am propus, nici mai mult nici mai puţin, decât să instaurăm, la scară largă, nefirescul? Dacă e aşa, ne-a reuşit de minune. Dar ce-a fost în capul nostru de-am crezut că va fi fără consecinţe? Întrebarea medicului francez este una foarte acută: Va reuşi umanitatea să supravieţuiască medicinei? Altfel spus, ce se va întâmpla când actuala formă de medicină va muri? Nu trebuie să dispară multe dintre ingredientele actualelor tehnici medicale pentru a vorbi de colaps, ajunge penuria unuia singur: plasticul, de exemplu. Ce se va întâmpla cu o umanitate din ce în ce mai conectată la aparate?

sâmbătă, 26 august 2017

Frânturile zilei (CVIII)

În Africa subsahariană există, pentru mai multe etnii, ceea ce lingviştii numesc „cultura tobelor vorbitoare”. Teoretic, este o metodă de comunicare pe distanţe mare asemenea limbajului fumului la amerindieni sau buciumul din Balcani. În practică însă, ingeniozitatea şi complexitatea comunicării este tulburătoare, depăşind cu mult tehnici similare, antropologii vorbind despre cel mai dezvoltat surogat al sistemului acustic cunoscut în lume.

Instrumentul acestei comunicări, impropriu numit tobă, este un cilindru de lemn golit pe dinăuntru, care poate produce două tonuri, ceea ce este suficient. Spre deosebire de toba clasică, golul nu este acoperit de nicio membrană. Tonul grav este considerat „masculin”, tonul înalt este „feminin”. Chiar dacă tehnica este utilizată de vorbitorii mai multor limbi (lokele, duala, yaunde etc), principiul este întotdeauna acelaşi: tonurile joase ale limbii sunt marcate cu tonurile grave ale instrumentului, tonurile înalte cu tonuri înalte. Multe dintre limbile africane sunt limbi tonale. Este relativ greu de înţeles pentru un român, pentru că româna nu este o limbă tonală, deşi ocazional tonurile pot aduce semnificaţii.

Încercaţi să vă imaginaţi că aţi vrea să transmiteţi o propoziţie în limba română utilizând un cod format din două clape ale unui pian. Imposibil, nu? Imposibilul nu este însă african. „Cuvintele” transmise de tobele vorbitoare sunt de fapt construcţii foarte complexe care trebuie reţinute fiecare în parte. De exemplu, cuvântul „lună” va fi bătut în tobă „luna se uită spre pământ” negreşit de fiecare dată când transmiţătorul va voi să comunice „lună”. Pentru „cadavru” – „cadavrul care zace cu spatele la nori”. Pentru „război” – „războiul care ne cere să fim atenţi la ambuscade”.

O comunicare cu tobele durează, din cauza dar şi datorită stereotipiilor care o codifică, aproximativ de opt ori mai mult decât una prin viu grai. Nimic nefiresc, culturile orale gândesc prin intermediul expresiilor memorabile, închise în formule, stereotipizate. Şi aici începe partea frumoasă. Cum se spune în limbajul tobelor vorbitoare la „Nu-ţi fie frică”? „Adu-ţi inima înapoi în gură, inima în afara gurii, ia-o înapoi de acolo de sus.” Dar la „Vino înapoi?” – „Adu-ţi picioarele înapoi de pe calea unde merg, fă-ţi picioarele să meargă cale întoarsă, pune-ţi picioarele jos, în satul care e al nostru.” Stereotipizarea nu exclude creaţie permanentă: Dumnezeul creştinilor este „Tatăl cel viu care a coborât de sus”. Puterea colonială este: „Ţara este în sclavie, toţi cei care supravieţuiesc devin sclavi.”

În mod evident, sofisticarea incredibilă a comunicării este cheia dezambiguizării. Însă ar mai putea fi ceva, greu de acceptat pentru cei din cultura noastră. Nu, nu mă refer la faptul că civilizaţiile orale puteau fi fantastic de complexe, în moduri la care noi nu putem nici măcar visa. S-ar putea ca multe dintre lucrurile care trec pentru noi drept imuabile să fie altfel într-o astfel de de civilizaţie. Într-o zi, un camerunez spunea la o masă rotundă: „Nu sunt sigur că sunetele dispar. Cu mulţi ani în urmă, îmi amintesc că străbunicul meu, auzind sunetul unei tobe din satul nostru, a pus mâna pe frunza cu care alunga muştele şi a agitat-o prin aer ca şi cum ar fi vrut să-l cureţe. Noi, copiii, am tăcut. Iar el ne-a spus ceea ce toba zisese cu mult înainte ca noi să începem să fim atenţi la ea.” Verba volant? Verba manent.

vineri, 25 august 2017

Frânturile zilei (CVII)

Legat de impactul mediului asupra sănătăţii copilului, ar trebui să medităm la un obicei medieval al arabilor. Populaţie nomadă, care se sedentarizase doar parţial şi care păstra memoria spaţiilor vaste, orăşenii îşi încredinţau copiii abia născuţi doicilor venite din deşert, care-i duceau în oazele curate timp de 3-4 ani, de unde se întorceau cu prunci viguroşi şi capabili să crească fără teamă de îmbolnăviri. Cei care rămâneau în oraşele infecte nu aveau nici pe departe aceeaşi traiectorie.

Poate vă imaginaţi că obiceiul avea şi o componentă oneroasă. Nici pe departe, doica nu primea niciun ban pentru sacrificiile ei. De fapt, doica devenea a doua mamă a copilului, pentru care acesta şi-ar fi dat şi viaţa. Nu se ştia dacă va avea vreodată nevoie de ceva de la unul din copiii alăptaţi de-a lungul vieţii, dar cu certitudine s-ar fi putut baza la bătrâneţe pe oricare dintre ei, oricând, oricât, ea sau cineva din clanul ei. Oamenii pot fi legaţi şi prin laptele unei doici.

Obiceiul acesta, în care cineva făcea un sacrificiu palpabil pentru un beneficiu probabil era extrem de înrădăcinat şi activ, arabii considerau că o femeie care alăptează un copil poate alăpta şi doi, şi era considerat o ruşine să se ducă în oraş să caute un prunc şi să nu găsească niciunul. Cum arabii cred în soartă, nu existau preferinţe pentru copiii bogaţilor în defavoarea copiilor săracilor, practic primul găsit era automat pus în desagă, restul fiind lăsat in seama sorţii.

miercuri, 23 august 2017

Frânturile zilei (CVI)

Trăim din plin un paradox de neconceput în vremurile normale: pe de o parte în toate poftele, în toate viciile, în toate ereziile şi nebuniile nu încetăm să-L căutăm pe Dumnezeu. Pe de alta, tot ce ni s-a pus la dispoziţie sub numele de Cale, adică ritualul, dogma, tradiţia, se pot transforma în idoli şi ne pot împiedica să-L găsim pe Dumnezeu. Afemeiatul care se uită pofticios la corpul femeii nu încetează să tânjească după El, căutându-l nepotrivit. Iar cel care justifică samavolnicii în numele unei tradiţii autentice nu face decât să-L schimbe pe El pentru o mână de fum.

marți, 22 august 2017

Câteva reflecţii pe marginea calvarului Bisericii Greco-Catolice

La 1 decembrie 1948 (de ziua naţională a României!), prin Decretul 358, Marea Adunare Naţională desfiinţa Biserica Română Unită cu Roma, mai cunoscută sub numele de Biserica Greco-Catolică. Se punea capăt în mod brutal, tipic totalitar, unui demers ecleziastic care viza reconcilierea cu Vaticanul şi ştergerea consecinţelor Marii Schisme de la 1054, întreprins în Transilvania austro-ungară în jurul anului 1700. Şcoala Ardeleană, în frunte cu episcopul greco-catolic Ioan Inocenţiu Micu Klein, cu pletora ei de intelectuali descoperitori ai rădăcinilor latine ale poporului nostru este consecinţa directă a reluării legăturilor românilor cu Roma. Printre greco-catolicii cei mai cunoscuţi sunt: Liviu Rebreanu, George Coşbuc, Ion Agârbiceanu, Ion Budai-Deleanu, Ilarie Chendi, Corneliu Coposu, Doina Cornea, Nicolae Densuşianu, Victor Papilian, Aron Pumnul, Ioan Raţiu, Iuliu Maniu, Alexandru Vaida-Voevod şi Mircea Zaciu.

De ce, copiind atitudinea “tatucului” Stalin, puterea comunistă instaurată la 1948 a fost foarte ostilă faţă de Biserica Romano-Catolică, tolerată de facto, mergând chiar până la desfiinţarea prin decret a Bisericii catolice de rit oriental cunoscută sub numele de Greco-Catolică? În contrapartidă, chiar dacă mii de preoţi ortodocşi vrednici au luat drumul puşcăriilor şi canalului, ierarhia a rămas aparent neclintită, nu s-au consfiscat proprietăţi şi nu s-a pus niciodată problema desfiinţării Bisericii Ortodoxe Române. Diferenţa de tratament este vădită, şi e drept să ne întrebăm de ce?

Răspunsul nu poate fi decât unul singur: ambiţia controlului. Totul se reduce la dorinţa politicului de a controla oamenii prin intermediul credinţei religioase. Cu Biserica Romano-Catolică n-a mers, statele pământeşti nu pot controla nici alegerea Papei, nici a cardinalilor, nici chiar a preoţilor. Iar preoţii catolici fără familie sunt mai disponibili pentru martiriu decât preoţii ortodocşi, mai legaţi de cele pământeşti şi deci mai uşor de manipulat (nu generalizăm, fireşte). Calcul politic de la început până la capăt, totul se reduce la dominaţie, probabil că ambele tradiţii sunt la fel de odioase pentru Putere, dar BOR a putut fi rapid infiltrată cu impostori, începând cu “patriarhul roşu” Iustinian Marina, coada de topor ecleziastică ce a pus umărul la desfiinţarea Bisericii Greco-Catolice surori.

luni, 21 august 2017

Frânturile zilei (CV)

Pe mine nu mă deranjează deloc faptul că din când în când câte un preot/episcop homosexual zboară din Biserica Ortodoxă Română şi se oploşeşte câţiva metri mai încolo. Este normal ca un corp de asemenea anvergură să fie din infestat de paraziţi. Ceea ce mă deranjează este că aceste salutare operaţiuni de igienizare se petrec după intervenţia unor posturi de televiziune şi a unor ziare. Cum nu-mi pot imagina că presa a devenit parte a Sfântului Sinod, trebuie să conchid că Biserica noastră este lipsită de anticorpi, iar în absenţa acţiunilor unor ziarişti ostili şi pe care nu-i bănuiesc de smerenie, ni s-ar servi în continuare preoţi pedofili şi episcopi homosexuali pe post de îndrumători spirituali. Dar, desigur, Biserica este perfectă, oricâte dihănii îmbrăcate în piei de oaie s-ar juca de-a ierarhii în zilele noastre.

miercuri, 16 august 2017

Frânturile zilei (CIV)

Zilele trecute am avut o întâlnire faină cu un tânăr Martor al lui Iehova. Aproape 20 de ani, mi-a fost elev, dedat în ale cititului, cu desăvârşire inteligent şi manierat ca un pui de lord britanic. Am aşa, o superstiţie legată de oamenii a căror minte este vie, o vezi că mişcă, nu că nu mi-ar plăcea prostia în unele dintre ipostazele ei drăguţe. Dar de departe a primat nevoia de a-mi lămuri o nelinişte moştenită de la Montesquieu: “Cum poate fi cineva Martor al lui Iehova?” Nu că n-ar fi cu putinţă, îi văd din când în când în oraş, decenţi îmbrăcaţi, bărbaţii negreşit la cravată, femeile în fuste lungi, alături de un stand de cărţi despre Iisus, Apocalipsă şi alte teme de succes. Dar cum se poate aşa ceva?

Eram interesat de modul în care poate fi un om inteligent neoprotestant, care sunt costurile identitare? Nu mă refer la bani, fireşte, banii sunt ficţionali, adevăratele costuri sunt de altă natură, şi le plătim în fiecare clipă. Ne întâlnim în curtea interioară a unei pizzerii, el cu un fresh, eu cu o bere. Afară plouă torenţial, îmi aprind pipa şi sporovăim. Dinspre tânărul meu adie un aer de puritate şi prospeţime, ca de la sufletul celui care nu a făcut încă niciun compromis, niciun gest strâmb. Da, ştiu că ei nu pun mâna pe armă, am la ţară un vecin Martor care a făcut puşcărie pe vremea comuniştilor pentru dezertare. Cum poate dezerta cineva care a refuzat să facă o zi de armată? Dacă toţi ar fi ca ei, n-ar fi războaie, mai spune.

Practic, tranşăm amândoi aproape la fel dilema: Ce este a lui Dumnezeu? Totul. Ce este al Cezarului? Nişte firimituri cu împrumut. Cum se pot omorâ în război ortodocşii ruşi cu ortodocşii români? Martorii lui Iehova nu se omoară între ei, nici pe alţi oameni. Discutăm, deci, despre virtuţi, adică ceea ce el numeşte “creştinismul practic”. Ortodoxii sunt prea obedienţi, prea respectuoşi faţă de un Cezar iluzoriu. Treptat, descopăr că Montesquieu mai poate fi parafrazat şi altfel: “Cum poate fi cineva ortodox?” Dacă interogaţia privind alteritatea nu se mută şi referitor la identitatea proprie, ai cumpărat bilet dus dar ai omis să cumperi şi biletul întors, rămâi carevasăzică pe drum. Noi avem ritualurile, iar ritualurile sunt salvatoare, dar prea des pierdem din vedere virtutea. De fapt, dacă ortodocşii ar avea “creştinismul practic” al neoprotestanţilor de orice fel, i-ar ocoli toate neliniştile identitare pe care le trăim ca nişte pisoiaşi culţi şi decerebraţi în ultima vreme.

Începem să discutăm despre sola Scriptura şi dăm de Romani 10:13: “Oricine va chema Numele lui Dumnezeu va fi mântuit”. Cum citim, deci? Mă agăţ de text şi-l întreb dacă ştie ce înseamna “chemarea Numelui”. Să vorbim despre Dumnezeu, nu? zice. Păi, nu chiar, e invocaţia ritualică, e vibraţie şi respiraţie, izolare şi repetiţie, disciplină spirituală si transmutaţie. Brusc, realizez: fără Sfinţii Părinţi, fără limbile liturgice, fără ritualuri şi fără dogme. Acesta să fie preţul cultivării “creştinismului practic”? Nu că n-aş aprecia exerciţiul cotidian al frăţiei creştine, pe care cu rare excepţii nu-l găsesc la ortodocşi, dar pe care micile comunităţi neoprotestante l-au dus la un nivel care ar trebui să ne lase visători? De ce copiii protestanţilor sunt în majoritate cuminţi şi parcă din alte timpuri, în timp ce odraslele majoritarilor sunt preponderent scăpate din frâu?

Îl asigur că un creştinism “purificat” nu poate fi decât o pierdere masivă, că tot ceea ce s-a putut recupera din religiile precreştine trebuia recuperat, iar ce nu s-a putut prelua trebuia neapărat distrus. Că istoria primelor secole ale tinerei religii a fost un traseu dirijat de oameni care ştiau bine ce fac, adică aveau şi inteligenţa şi nivelul spiritual de a transforma o cale iniţiatică dedicată câtorva în religia maselor care a fost în Evul Mediu şi încă mai pâlpâie pentru noi. Probabil că asta este cel mai greu de înţeles pentru el, că nu se poate nimic “purifica”, că este periculos să racordezi un organism viu ca Biserica la nişte gânduri, oricât de “înalte” ar părea după criteriile actuale. Că nu putem să ne despărţim de strămoşi fără să ne trezim teribil de singuri şi mici. Că fără îndrumarea celor care ştiu preţul cuvintelor, citim textul sacru şi trecem peste densitatea lui de sensuri deloc “practice”.

Sfânta Treime este un model intelectual despre Dumnezeu, o definiţie pe care Dumnezeu ne-a oferit-o nouă, setoşii de certitudini. Riguros vorbind, Dumnezeu nu trebuie definit, pentru că orice definiţie a Providenţei are dreptate în tot ceea ce afirmă şi este falsă în tot ceea ce neagă. Sfânta Treime este modul în care Dumnezeu a binevoit să ni se reveleze nouă, creştinilor. Altora li s-a revelat altfel. Un pic, un pic, respirăm apofatism, aerul rarefiat şi rece al metafizicii. În momentul în care începi: “Dumnezeu este...” deja minţi, pentru că Dumnezeu nu este, Dumnezeu a creat existenţa, de care nu este câtuşi de puţin condiţionat. Da, îi putem spune şi Yehova, doar că nu în modul “carnal”, nefiind vorba de un nume, ci chiar de absenţa oricărui nume. Şi totuşi, ne cresc aripi de înger atunci când chemăm Numele, după vechile reguli din Filocalie...

M-am întâlnit cu unul dintre foştii mei elevi ca să învăţ un alt mod de a fi creştin.

luni, 7 august 2017

Frânturile zilei (CIII)

Două vorbe despre recenta teză a prezenţei unor forme de magie activă la Untold: da, au dreptate toţi cei care ridică obiecţia dificultăţii de a găsi un magician eficient în zilele noastre, doar trăim într-o epocă ce a distrus orice boare de spiritualitate. Corect, magicienii sunt rari ca sfinţii, eu cred că la fiecare sfânt autentic avem un magician serios. Dar mai intervine un aspect pe care mulţi nu-l iau în seamă pentru că îşi imaginează orbeşte că lucrurile sunt „gratuite”, adică fără efecte scontate: dacă sfântul nu se dezvăluie decât faţă către faţă, ori prin intermediul unor plictisitoare texte care cer un cititor avizat, magicienilor nu le repugnă câtuşi de puţin deliciile distracţiilor de masă.

O singură dată am fost convins pe deplin că un magician care ştia bine ce face a acţionat în nişte împrejurări cât de cât (foarte puţin) consemnate documentar: fenomenul reeducării de la Piteşti. Există acolo o frază care nu e retorică, e „mecanică magică”, e ştiinţă pură (pentru că magia şi ştiinţa modernă sunt mai înrudite decât ne imaginăm, la urma urmei Francis Bacon a pus bazele epistemologiei ştiinţifice după ce a eşuat în încercări magice întreprinse fără maestru): „Vă vom face sufletul bucăţi şi apoi îl vom recompune invers”. Cunoscătorii ştiu ce spun. Oricum, există o magie a distracţiei moderne pur şi simplu, pentru că parodiază extazul mistic, cu care are în comun promisiunea de a fi altundeva. Vă las să ghiciţi unde vă propune să ajungeţi demersul tradiţional şi unde parodia modernă.

sâmbătă, 29 iulie 2017

Frânturile zilei (CII)

Faceţi o mică numărătoare: de câte ori aţi auzit în ultimele şapte zile pronunţat cuvântul “confort” şi de câte ori cuvântul “virtute”? Nu-mi spuneţi, cunosc răspunsul. Fireşte, nu v-a trecut până acum prin cap că sunt antonime. Chiar sunt. În Roma antică, atunci când imperiul îşi începea inexorabila decădere, îndemnurile pentru practicarea virtuţii şi vituperările împotriva "moliciunii" nu încetau - termenul acceptabil de "confort" încă nu fusese inventat, nici mania de a numi ceva rău cu o vocabulă acceptabilă. Romanii s-au prăbuşit tragic, ca nişte eroi, deplin conştienţi de ceea ce li se întâmplă. La noi, totul s-a reglat deja la nivel lexical, cand am început să pierdem sensurile cuvintelor. Noi nici măcar nu ne prăbuşim, noi am luat-o la vale pe un derdeluş vesel.

Frânturile zilei (CI)

Trăim într-o lume a omonimiile, şi aceasta este una dintre principalele surse de derută şi confuzie. De exemplu, cei din vechime aveau “bunul simţ”, adică înţelepciunea populară sintetizată în ziceri şi proverbe, accesibile tuturor, atât de cuprinzătoare încât se aplicau la toate problemele posibile, adevărate filosofii care creau în om discernământul, protejându-l de nechibzuinţă şi imoralitate. Astăzi, ceea ce noi numim “bun simţ” este cel mai adesea un amestec difuz de marxism şi psihanaliză, condimentat cu psihologisme de prin filmele hollywoodiene.

Pentru omul tradiţional, dat fiind faptul că doctrinele “bunului simţ” erau forme deghizate ale sophiei perennis, a avea bun simţ era totuna cu a te revendica de la tradiţia nemuritoare. Pentru omul modern, “bunul simţ” este totuna cu a consimţi să fii colportorul unor meme făcute, prefăcute şi contrafăcute.

miercuri, 26 iulie 2017

Frânturile zilei (C)

Ieri am discutat cu Mane. Sigur nu-l ştiţi pe Mane, de aceea vă spun eu cine este. Mane a fost vecin cu noi, perete în perete, până în urmă cu vreo 7-8 ani, când s-a cărat în Spania. De chemat îl cheamă altcumva, noi îl ciufăleam Mane, cum se zice în Ardeal, pentru că omul avea o meteahnă: punea manele pe stadion cu boxele lui pentru ascultat manele pe stadion date la maxim. Atâta doar că, neavând stadion, se descurca şi el cum putea în dormitor, perete în perete cu noi precum şi cu alţi vecini.

Acuma, pe mine nu m-a deranjat niciodată, pentru că oricum pe vremea aceea dormeam într-o cameră dincolo de hol, deci aveam între noi o incintă care amortiza oarecum sunetele. Plus că noi în general dormim ca urşii, poţi să te joci cu rotopercutorul şi nu deranjezi. Dar în noaptea aceea am auzit totuşi soneria care urla ca disperata, apoi pe nenea acela serios care a strigat în interfon: POLIŢIA!, şi am avut vreme să-mi fac un scurt examen de conştiinţă înainte ca echipa să bată la uşă şi apoi să mă salte. Doar că nu veniseră pentru mine, veniseră pentru Mane, care însă i-a lăsat să se agite cam un ceas pe casa scărilor, semn că poliţiştii aveau plămâni mai slabi decât Vali Vijelie, Adrian Copilul Minune şi cine mai era în vogă atunci.

În întâlnirile din timpul zilei, Mane era de o politeţe ireproşabilă, deşi în cartier mergea înconjurat de aura omului care făcuse puşcărie. N-am aflat niciodată de ce, însă administratorul spunea plin de compasiune că fusese bătut de soţul de-al doilea al maică-sii, că nu-i fusese deloc moale după moartea tatălui său bun. Nu-mi amintesc să-l fi văzut niciodată zâmbind, deşi întreţinea relaţii de camaraderie cu câţiva băieţi din cartier, cu care se strângea uneori în casă şi asculta muzică proastă bătând din palme. De fapt, m-am prăpădit de ilaritate cu incompatibila în vreo două rânduri ascultându-i cum bat ritmat din palme, imagine pe care n-am putut-o niciodată pricepe, adică cum vine asta, să stea 4-5 dulăi cu ţigara în colţul gurii şi berea între picioare, bătând ritmul din palme, fără să scoată o vorbă, aşa? Chestia asta şi acuma mă cutremură de râs, n-o pot asimila şi pace.

Eh, şi dacă tot am dat de Mane, l-am întrebat cum e. Slugă la străini, dacă ar fi salarii de trăit în România şi mâine s-ar întoarce, şi mulţi români ca el. Unora le este bine, altora mai rău ca acasă. Nu-i trebuie relaţii cu românii în Spania, sunt ca lupii înfometaţi acolo şi se sfâşie între ei, fac tot ce n-ar îndrăzni să-i facă unui spaniol, pentru că sunt de acelaşi neam, se cunosc. Nu, nu-i trebuie aşa ceva, stă deoparte, cu câinii lui. Cinci câini pitbull, cu acte în regulă, cu vizite la medicul veterinar, cu licenţă, pentru că în Spania dacă te prinde fără acte la un câine plăteşti minim 600 de euro amendă şi-ţi ia şi animalul. A investit un pic în ei, acuma încep să apară şi rezultatele, puişorii sunt scumpi şi are trei căţele pentru montă. Iese cu toţi pe stradă, în lesă şi cu botniţă, un spectacol. Excelenţi câini de pază şi foarte buni pentru clima de acolo.

Înainte de a pleca din România, Mane şi-a făcut un tatuaj pe faţă: o lacrimă albastră sub ochiul stâng.

luni, 24 iulie 2017

Frânturile zilei (XCIX)

Să ştiţi că şi societatea de consum vine cu emoţiile ei nemaîntâlnite. De exemplu, eu m-am topit în timpul unui festival urban în faţa unei mese pliante pe care se afla o movilă de sticluţe cu ojă de unghii. Movila era formată prin trântiri repetate suprapuse, într-o inspirată dezordine, şi atingea respectabila altitudine de jumătate de metru. Ca s-o escaladezi, trebuia să iei la deget zeci şi sute de sticluţe de culori diferite, şi era cu neputinţă să nu realizezi că nu vei putea să te dai cu atâtea culori în tot restul zilelor vieţii tale, oricât de multe ţi-ar fi rămas.

Eu de exemplu am o problemă legată de cărţi. Ca tot postmodernul în acord cu timpurile în care trăim, din 2005 nu m-am mai dus niciodată la o bibliotecă. Şi asta pentru că prin 2001-2002 descoperisem primele biblioteci on-line şi începusem să citesc cărţi direct de pe display. Cred că anul trecut m-am dus pentru o carte de istoria mentalităţilor la Biblioteca din Turda şi a trebuit să mă resemnez, nu mă pot încadra într-un termen de lectură, oricât de generos ar fi el. Citesc lent, nespus de lent, fişez cât de mult pot, mă las întrerupt pradă inspiraţiei şi scriu texte ca cel de acum.

 Am enorm de multe cărţi, mi-e foarte clar că voi muri fără să le pot citi pe toate, sau măcar pe jumătate, de aceea îmi trăiesc bulimia livrescă fără panică şi fără frenezie. Copiez pasajele care mă interesează, mă opresc cu ochii pe pereţi, pun cap la cap lucruri adesea fără coadă şi traduc ceea ce ar fi păcat să nu fie tradus. Citesc ca un medieval, pătruns de sensuri, mă străduiesc să-mi cultiv memoria şi, dacă circumstanţele o cer, recitesc aceeaşi carte a oricâta oară. Sunt în faţa noianului cărţilor de pe internet ca acolo, în festivalul urban, în faţa măsuţei plină de ojă de unghii. Bine, eu nu folosesc aşa ceva. Dar, orişicât.

Frânturile zilei (XCVIII)

Îmi plac obiectele cu parfum. Maşinile anilor 60-70, genţile din piele făcute să reziste până la pensie, oricând va veni ea, stilourile din lemn de esenţă rară, ceasurile mecanice de la jumătatea secolului trecut. În ultimii vreo trei ani m-am înverşunat să găsesc un ceas, unul anume din marea de ceasuri care se vinde pe internet. Îl văzusem în copilărie pe mâna tatei, singurul ceas de care ştiu eu, dar nu mai ştiam marca, îl ţineam minte doar cum arată, şi dintre toate formele de memorie la mine cea vizuală este cea mai proastă.

L-am căutat deci vizual, ştiam sigur că are doar cifrele arabe 3, 6, 9 şi 12, în rest doar linii pe care merge leneş orarul, se mişcă minutarul şi aleargă secundarul. Am găsit în urmă cu ceva luni un Slava la un anticar, superbă piesă cu funcţionare impecabilă, dar am ezitat, nu era chiar ăla, şi până la urmă s-a vândut. Săptămânile trecute dau de piesa căutată la alt anticar, e un Wostok sovietic cu 18 rubine, o minunăţie, despre care primesc asigurarea că “am observat că funcţionează”. Şi, într-adevăr, funcţiona cam douăzeci de minute apoi, inexplicabil, se oprea.

Ceasornicarul a fost extaziat când l-a desfăcut. Ceas bun, care nu se întâlnise cu meşteri proşti, mă asigură. De mers o va lua mai greu, a stat în ultimii ani, poate în ultimiii vreo zece, şi s-a dezobişnuit să funcţioneze. Trebuie folosit şi atât, repornit cât se opreşte, fără nervi şi fără crize. Îşi va face treaba suficient de bine, poate luând-o înainte vreun minut la douăzeci şi patru de ore, poate rămânând în urmă. Îl întorc cu regularitate de atunci şi, da, merge. Mai mult pe birou decât la mână, unde se opreşte după vreo două ceasuri. Are rău de mişcare.

Însă senzaţia de a revedea mâna tatei cu acelaşi ceas, mâna lui din copilăria mea, este indescriptibilă. I-am schimbat cureaua cu una metalică, aşa cum a fost cândva. Privesc ora pe care o arată ca pe o fericită coincidenţă cu ora exactă, atunci când se nimereşte să se suprapună. Prea puţin îmi pasă dacă e precis sau nu: ceasurile mecanice nu sunt o categorie a mecanicii, ele sunt o categorie a poeziei. Cum spuneam, îmi plac obiectele cu parfum, acele obiecte care reuşesc să înmagazineze singurul parfum imposibil de sintetizat, parfumul timpului care-a trecut.

sâmbătă, 22 iulie 2017

Frânturile zilei (XCVII)

Ca să obţii un cărturar e nevoie de o constelaţie de întâlniri propice: un copil cu predispoziţii puternice (ideal ar fi un pneumatikos, doar că nu se mai naşte tipul acesta uman în Europa, ar trebui să apară o stea la fiecare pneumatikos, şi n-ar fi prea multe), dascăli cu nebunia cunoaşterii (pentru că plăcerea studiului e contagioasă, deci trebuie un adult ca să-l pornească pe cel mic, deşi uneori se poate şi fără), principiile corecte pe care să construieşti caracterul (fără de care obţinem un monstru), o viaţă cu puţine evenimente (nu fără tributul de suferinţă datorat naturii umane, ci fără iluzii artificiale: funcţii, responsabilităţi mundane – dacă s-ar putea să-şi câştige pâinea ca paznic de far, ca Einstein, ar fi perfect). Pe de altă parte, pentru a produce o generaţie de tâmpiţi ai nevoie de nişte metodologii.

marți, 18 iulie 2017

Frânturile zilei (XCVI)

Într-o zi, eram în mijlocul armatei române. În sensul că mai mulţi ofiţeri se pregăteau de-o cumetrie, ştiţi voi, petrecerea aceea asociată creştinării unui prunc. Lumea din casă grăbită să se facă frumoasă, se calcă fuste cloş, se machiază ochi, se bat copii năzdrăvani. Neavând nicio înclinaţie particulară pentru vreuna dintre aceste acţiuni, zăresc un calculator şi, aproape fără să-mi pot controla mâna, îl pornesc. Ce se poate face în scurtul răgaz în care nişte femei frumoase se străduiesc să se facă frumoase? Păi, să mă uit la un film, îmi zic.

Îmi recomandase pe atunci un prieten filmul realizatorului pakistanez Asif Kapadia, The Warrior. Poezie şi filosofie cu armele cinematografiei, e fantastic, fireşte. Mă uit şi plâng, plâng şi mă uit, vorba poetului. Deodată (de regulă mă străduiesc să evit acest adverb prea cliché, dar acum n-am ce face, ambianţa e militară), armata română a prins de veste că fac altceva decât restul universului. Sunt încercuit pe flancuri şi-mi este blocată ariergarda. Practic, orice posibilitate de retragere mi-a fost anihilată, calculatorul fiind exact în faţa mea.

Armata se uită, fascinată ca şi mine. Fără să fie un film de acţiune după reţete demult uzate, personajele vorbesc puţin. Inevitabilul se produce, câteva fraze în paşto vin să tulbure echilibrul pe care vizualul pur îl revendică (şi aici nu mai ştiu ce-aş mai putea adăuga ca să fie o propoziţie aşa, mai rotundă). Stai aşa, păi, ce zic ăştia? Eh, vorbesc şi ei pe limba lor. Şi cum faci să înţelegi? Nu vezi, bre, că-i subtitrat în engleză? Aşa, şi dacă nu înţelegi engleza?

Femeile se fac frumoase. Eu mă uit la film înconjurat de nişte ofiţeri cărora statul le plăteşte periodic cursuri de engleză şi care au mers în NATO mai des decât m-am dus eu la Muntele Băişorii. Peste câteva ceasuri vom asculta manele, vom bea bine, vom dansa îmbrăţişaţi, ne vom pupa şi mai spre ziuă ne vom înjura ca fraţii. Dar nimeni din universul acesta vizibil, nicio forţă, nicio formă de antimaterie, nicio gaură neagră nu vor putea şterge impresia (şi aici întrerupem textul pentru că sună cineva la interfon şi trebuie să răspund). Despre ce vorbeam? Ah, da, bătălia cu limba engleză: to be or to maybe.

Frânturile zilei (XCV)

Mie nu mi se pare deloc straniu că o civilizaţie care s-a străduit să nege principiul eredităţii (ultimul care a crezut în el pare să fi fost, prin secolul XIX, Emile Zola, a cărui operă ilustrează faptul că din părinţi ticăloşi şi alcoolişti ies copii ticăloşi şi alcoolişti, dar nicio pagină despre faptul că din părinţi dedicaţi vieţii spirituale ar putea ieşi copii cu aceleaşi preocupări), punând formarea individului exclusiv pe seama mediului înconjurător, se dovedeşte până la urmă îngrozitor de incapabilă să asigure un mediu adecvat, cu tot ce ar putea presupune această cerinţă.

luni, 17 iulie 2017

Frânturile zilei (XCIV)

În societăţile decrepite înfloreşte fără greş turismul, adică dorinţa oamenilor de a merge departe de locurile cărora le aparţin pentru a vedea alte locuri. Turismul e deplasare pură, fără rost şi fără folos, pentru că scopul lui, chiar atins, rămâne pueril. Călătoria e altceva, presupune să te întâlneşti cu oameni lângă care să rămâi cât de puţin, într-o ucenicie, pentru că oricine ştie ceva ce nu ştii tu şi te poate învăţa ceva ce-ţi trebuie neapărat. După o călătorie te întorci îmbogăţit acasă, vezi lucrurile lăsate cu alţi ochi, pricepi ceea ce înainte nu erai capabil nici să vezi. Turismul e o simplă schimbare stearpă, cu niciun beneficiu altul decât cel adus de schimbarea însăşi. Se spune că prin secolul IV e.n., când în Imperiul Roman decadent turismul era înfloritor (un pic mai puţin ca-n zilele noastre), un episcop creştin, întrebat care-i leacul împotriva dorinţei nefireşti de a pleca să caşti gura departe de casă, ar fi răspuns: “Să nu pleci nicăieri.” Se referea, fireşte, la păguboasa manie numită astăzi turism, nu la drumurile cu rost.

duminică, 16 iulie 2017

Frânturile zilei (XCIII)

Capitalismul nu înseamnă nici relaţii de schimb bazate pe bani, nici capital. Capitalismul este atunci când justificarea profitului le întrece pe toate celelalte, eventual lichidându-le. Negustorii arabi care mergeau pe drumul mătăsii în primele secole ale mileniului I făceau profit, dar regulile comerţului lor erau deasupra banilor. Ghildele medievale care reuneau meşterii unei cetăţi nu-i condamnau pe aceştia la sărăcie, ba dimpotrivă, dar erau preocupate de câştigul just şi de soarta fiecărei calfe şi a oricărui client. Atunci când Profetul Muhammad spune: “Nu vă mâncaţi averile unii altora”, el stabileşte de fapt o regulă anti-capitalistă: Nu faceţi afaceri în care câştigul vostru să fie implicit şi obligatoriu pierderea partenerului, nu vă trageţi pe sfoară părând că faceţi afaceri. Civilizaţia care se revendică de la regulile acestea nu este capitalistă.

De fapt, printre actele de naştere ale capitalismului cred că ar trebui să ne gândim la Compania Indiilor de Vest, o vastă societate pe acţiuni constituită prin subscripţie publică şi care-şi propune în mod explicit profitul. Temeinic vorbind, India a fost cucerită nu de Anglia ci de un S.A. care nu s-a dat înlături de la nicio crimă pentru a-şi îndeplini cuvântul dat faţă de acţionari. Acesta este capitalismul, voinţa de a face încă un ban pentru un ban investit, dar dacă se poate zece pentru unu este şi mai bine. A ieşi din capitalism nu înseamnă să mergem să locuim în codru şi să ne spălăm hainele la râu, ci a face o cooperativă ca Mondragón din Spania, în care salariaţii sunt concomitent şi proprietari, de exemplu. Ieşirea din capitalism începe atunci când deasupra banului punem vechile reguli sacre.

Frânturile zilei (XCII)

Să ştiţi că, dacă sunteţi în căutarea unui exemplu de credinţă autentică, doar la ţară o mai puteţi găsi. Iarba, câmpul, vacile, toate micile ingrediente care despart cu o barieră invizibilă dar solidă zona rurală de cea urbănă schimbă omul din temelii. De exemplu, într-o mare comună din Cluj un tehnician veterinar ajuta atât de mult oamenii încât devenise imposibil de ocolit. De exemplu, se ocupa de monta la bovine şi se întâmplase pe atunci să înceapă moda hibrizilor de carne. Adică vacile româneşti, Bălţatele, Frizele şi Holsteinurile, erau însămânţate artificial cu Albastru Belgian, şi ieşeau nişte ursuleţi de viţei de-ţi era mai mare dragul. Venea tehnicianul şi făcea monta şi nu le lua niciun ban, pentru că el voia să-i ajute.

Apoi, fix la 60 de zile, venea şi le lua viţeii să-i ducă la crescătorie. Ţăranii luai 900-1200 lei, bani frumoşi, de câteva ori cât ar fi primit dacă dădeau laptele la procesator. Nici bani de transport nu le lua, avea o dubiţă în care încăpeau vreo douăzeci de viţei la o tură, uneori făcea şi două ture pe zi, pentru că el voia să ajute. Banii îi dădea greu, peste o lună sau două, dar ţăranii nu-l stresau cu telefoane pentru că la ţară puţine lucruri sunt urgente, şi oricum n-ai chef să te porţi ca ghiolbanul cu cineva care-ţi face atâtea servicii şi-i atât de aproape de problemele tale. Încet-încet, tehnicianul nostru şi-a făcut o casă, de fapt o vilă, o viloacă mai precis, înconjurată de copaci şi arbuşti decorativi şi fără nimic din ce ar fi putut aminti de creşterea animalelor specifică zonei, pentru că lui de fapt nu-i plăceau animalele.

Într-o zi, un fiu vrednic al satului s-a întors de la oraş, de unde fusese disponibilizat. A scanat cu atenţie vatra părintească şi a decis să facă altceva decât toată lumea, şi anume transporturi. Din economii şi-a cumpărat o epavă, marca Dacia papuc cu cinci locuri, şi a început să ducă de la moară până la gară, şi de la gară până în fânaţ, orice nu era susceptibil să meargă pe propriile roţi sau picioare. Într-o zi i-a trecut prin cap să ducă şi viţei, dar ţăranii l-au refuzat deschis, că se supără domnul tehnician veterinar şi nu mai vine la montă, iar noi cu sărăciile astea de Bălţate nu facem nici jumate din banii pe care-i luăm din hibrizi. Şoferul a înghiţit găluşca dar nu s-a dat bătut.

Într-o dimineaţă s-a dus la o dadă să-i ia viţelul. Dubiţa tehnicianului era stricată, aşa că i-a zis dadei că l-a trimis pe el să ducă animalul. Şi-a mai luat încă trei viţei din trei locuri diferite, dar a luat şi ţăranii, gătiţi ca pentru duminica la besearică. A zis că vrea 50 de lei de cap de animal. La crescătorie, dihăniile au fost cântărite şi banii număraţi pe loc, între 2000 şi 2600 de lei, în funcţie de greutate. Şoferul a numărat şi el 200 de lei, bani buni pe atunci pentru o plimbare de 30 de km şi retur. Ţăranii au venit acasă ca de la Ierusalim, extaziaţi. Când au trecut pe lângă casa, de fapt vila, mai precis viloaca tehnicianului, şi au rememorat anii în care şi-au dat munca la jumătate de preţ, au zis doar atât, cu necaz: “Trăzni-l-ar!”

Încă vreo doi ani, şoferul tot a mai vânat oamenii ca să le transporte viţeii. Unii pur şi simplu nu credeau că se poate aşa ceva, alţii se obişnuiseră cu tehnicianul şi nu voiau să-l schimbe, iar alţii nu pricepeau că mai sunt oameni care fac monta artificială la bovine şi oricine vine dacă-l chemi şi-i plăteşti onorariul cuvenit, o sumă mai degrabă simbolică. Numai că numele tehnicianului binefăcător era din ce în ce mai des rostit împreună cu urarea cu traznitul, de-ai fi zis că-l ciufuleşte lumea, adică-l porecleşte. Auzindu-şi vorba, după o vreme chemă nişte băieţi de la oraş să-i monteze paratrăznet pe coama casei, pentru că el ca el, dar de ce să sufere casa, de fapt vila, mai precis viloaca, cu ceva? Cum vă spuneam, credinţă adevărată, în vremurile noastre neserioase, doar la ţară dacă mai găseşti.

joi, 13 iulie 2017

Frânturile zilei (XCI)

Suntem constant educaţi să punem greşit problema. Ne revoltă multinaţionalele şi, în loc să pricepem că de vină este capitalul, ni se umflă glanda românismului. De parcă, atunci când e românesc, capitalul ar produce altceva decât exploatare şi mizerie. În faţa capitalului nu există nici român, nici vietnamez, nici patagonian, există doar oameni care trebuie cumpăraţi ieftin, storşi ca lămâia şi aruncaţi în stradă, pentru că “mai sunt douăzeci la uşă care asteaptă”. Aşteaptă ce? Să-i îmbrăţişeze capitalul.

Acuma ne ofticăm că am cumpărat la preţuri pipărate nişte rachete de unică folosinţă. Ba că americani-s de vină, ba că ne-au vândut ai noştri. Iarăşi umblăm aiurea în loc să privim realitatea în faţă: tehnologia e scumpă, mai ales tehnologia folosită ca să ucizi eficient oameni. Nu pe ruşi, ci oameni ca tine şi ca mine. O versiune ieftina a războiului a fost cea cu săbii, scuturi şi cămăşi de zale. Dar cine are chef de cămaşa de zale pe căldurile astea? Iar la iarnă, nici atât. Pentru sabie şi scut trebuie braţe bune şi chiar prin vizieră tot trebuie să te uiţi la inamic înainte de a-i băga sabia în maţe. Dacă eşti o natură reflexivă, s-ar putea să te întrebi îndelung ce treabă ai tu cu omul acesta care nu ţi-a făcut nimic concret. Deci se poate să vă împăcaţi. Dacă mai aveţi şi o ploscă de vodkă la voi, sau una cu pălinkă, războiul se termină prematur şi cu cântece.

Înţelegeţi că nimeni nu-şi poate asuma asemenea riscuri, da? Hai, cumpăraţi rachetele alea. O să vă lase cu curul gol, dar omoară ca televizorul: de foarte departe. Orice rachetă îţi aduce în faţă o simplă statistică cu 100.000 de igori pe care o puteţi asimila mult mai uşor decât un singur Igor concret, în faţa voastră. Tehnologia este cea mai bună metodă să rezişti într-un război făcut să nu se mai termine niciodată. Asta e, ce să vă fac, dacă nu v-a plăcut cu furci şi topoare.

Frânturile zilei (XC)

Ştiţi cum mă simt eu în învăţământ? În perioada medievală bătăliile dintre creştinii apuseni erau îngrădite de nenumărate restricţii: în posturile de peste ani era interzis, pentru că erau perioade de purificare sufletească. Duminica nu era voie, că înviase Domnul şi era păcat să bagi un creştin în groapă taman atunci. Vinerea fusese judecat Domnul, plus că se ţinea şi post, deci era o imposibilitate. Nici miercurea nu era prea roz, tot în legătură cu Domnul. Marţi, Joi sau sâmbătă treacă-meargă, cu condiţia să nu fie sărbătoare, caz în care prima Domnul.

Cu greu se stabilea un tăpşan necultivat suficient de mare încât să se ardă băieţii spre slava dreptăţii, dar numai după ce se alegea şi ziua cuvenită. Ei, eu mă simt de ca şi cum aş fi ajuns la o păruială din asta îndelung planificată şi minuţios anunţată la toată lumea, şi m-am pomenit singur. M-aş bate, cum să nu mă bat, dar n-am cu cine. Nu mai sunt nici mercenari, nici oastea de strânsură de altădată. Peste învăţământ s-a aşternut, lugubră, pacea.

luni, 10 iulie 2017

Frânturile zilei (LXXXIX)

“Ca să nu rămâie repetent şi anul acesta, mam’mare, mămiţica şi tanti Miţa au promis tânărului Goe să-l ducă-n Bucureşti de 10 mai.” Mai ţineţi minte? Aşa începea una dintre cele mai faimoase pagini de pedagogie aplicată din literatura română, a cărei responsabilitate exclusivă îi revine lui nenea Iancu. Pentru mine, bucăţica asta savuroasă de text este legată de profesorul de română Neacşu din clasa a VI-a, primul care m-a învăţat să calc în literatură ca bouleanu’, adică apăsat şi cu suflu pentru drum lung. De la el am aflat ceea ce ştiam cu toţii, că răsplata lucrului trebuie să vină după lucru şi niciodată înainte, iar norma asta se aplică şi pentru efortul meşterului şi pentru cel al elevului.

 A venit timpul să scriem Dl Goe 2.0: “Când se apropie vremea bacalaureatului, tăticu’ îi cumpară Dlui Goe 2.0 un suvulică, să aibă cu ce să tragă fetele prin oraş fără să-i crape obrazul de ruşine când se întâlneşte cu băieţii. Ce putea să facă în bac Dl Goe 2.0 rămâne un mister pentru toată lumea, pentru că n-a mai ajuns până acolo, fiind secerat pe traseu de nişte corigenţe perverse. Există posibilitatea să ajungă la sesiunea din toamnă. Sau să repete clasa a XII-a.” Mai scriem o versiune, să fie acolo: “Bucuros că băiatul a făcut optsprezece ani, tăticu’ şi mămicu’ îi dăruiră Dlui Goe 2.0 un Mercedes-Benz, să aibă cu ce... punând bazele depresiilor de mai târziu datorate faptului că n-a putut niciodată să-şi cumpere un Bugatti Veyron.” Şi mă opresc aici, nevoind stric buna impresie pe care a lăsat-o Ion Luca Caragiale în literatura română.

Frânturile zilei (LXXXVIII)

Prin 2000 şi ceva m-am trezit brusc fără prieteni: se mutaseră toţi în SUA şi Canada. Cu vreo câţiva pusesem şi eu umărul, ajutându-i să înveţe franceză. Iar ei au plecat toţi. Printre prietenii mei de atunci aveam un tiz foc de deştept şi de talentat. Făcuse omul Facultatea de Litere, luase definitivatul cu 10, apoi trecuse şi prin Arte Plastice, expoziţii, burse în străinătate, dar avea o hibă: nimic nu era prea bun/decent/civilizat pentru el. Şi, nu ştiu cum se face, că i se şi întâmplau periodic chestii tâmpite, de care majoritatea muritorilor erau scutiţi. Dacă mergeai cu el într-o excursie puteai fi sigur că cineva din compartimentul trenului va mânca salam cu ceapă, sau îşi va da bocancii de iarnă jos din picioare. Dacă nu, nu. Iar pe el toate lucrurile astea mărunte şi la rigoare amuzante îl tracasau la culme.

Când să plece tizul meu peste nouă mări şi nouă ţări, ne vedem, povestim. Era sictirit la culme de ţara asta de rahat, fără nicio perspectivă, unde meritul este trecut cu vederea şi cel mai mult contează cu cine-ţi bei cafeaua. Am o străfulgerare inexplicabilă şi-i zic să fie atent ca nu cumva să nu înlocuiască tragedia românească cu altă tragedie care are în ochii lui doar meritul de a nu-i cunoaşte reperele. Avertisment inutil şi pe care nu l-a luat în serios, nici eu prea mult de altfel. Omul pleacă, vorbim la telefon peste vreun an. Îl întreb cum se simte. Îmi rezumă scurt: “Tu ştii cum mă simt eu.” Acelaşi moral la pământ, aceeaşi sensibilitate devastată, într-o ţară de rahat, fără nicio perspectivă, unde meritul este trecut cu vederea şi cel mai mult contează cu cine-ţi bei cafeaua. Atunci am înţeles clar ceea ce doar intuisem, că imigrarea este o problemă spirituală care trebuie rezolvată spiritual. Atunci am hotărât să rămân.

duminică, 9 iulie 2017

Frânturile zilei (LXXXVII)

Ia ascultaţi aici ce zice la cartea sfântă: “Şi trecând El dincolo, în ţinutul Gadarenilor, L-au întâmpinat doi demonizaţi ieşind din morminte şi atât de înfricoşători încât nimeni nu putea să treacă pe calea aceea. Şi iată că ei strigau, zicând: “Ce este nouă şi Ţie, Iisuse, Fiul lui Dumnezeu? Venit-ai aici mai înainte de vreme ca să ne chinuieşti?” Încercaţi să vizualizaţi scena cu ochii minţilor, eu văd o frumuseţe: diavolul munceşte doi oameni şi nu face niciun efort să ascundă asta. E acolo, gol-goluţ, angajat în conversaţie. Ce vremuri, în care şi diavolul era sincer, măcar arătându-se. Astăzi nu mai pomenim aşa ceva, îndrăciţii sunt la cravată cu dunguliţe şi costum, conduc maşini scumpe şi fac prezentări în powerpoint. Dracul s-a făcut manager şi-şi face muncile în numele profitului şi al rentabilităţii. Toată modernitatea de la un capăt la altul este efortul dracului de a fi onorabil. În ţinutul Gherghesenilor din zilele noastre, îndrăciţii ar fi venit la Iisus să-i ofere un credit pentru nevoi personale, sau o asigurare pe viaţă, sau o slujbă într-o multinaţională.

vineri, 7 iulie 2017

Frânturile zilei (LXXXVI)

Am un prieten care nu dansează niciodată. Nu-i vorbă, nici eu nu mă omor, când şi când îmi îmbrăţişez incompatibila pe muzică, dar explicaţiile lui le-am găsit cuceritoare: “Nu dansez pentru că nu mă regăsesc în ce se întâmplă în noile ritmuri. Nu pot dansa cu femei, dansul cu o femeie este erotism şi nu arunc cu asta pe pereţi. Iar funcţia principală a dansului nu este aceea de preludius întreruptus, ci o imensă bucurie care ar trebui să te privească doar pe tine. În alte culturi tradiţionale există încă dansul bărbătesc, în care nimeni nu atinge pe nimeni, dansul viril, demonstrativ, gimnastic, solarian, războinic. Dansezi ca la luptă, dansezi ca la moarte. Numai că la noi asta s-a pierdut cu desăvârşire.” Eu ştiu că, deşi nu se clinteşte niciodată de pe scaun, prietenul meu e de fapt un mare dansator.

Frânturile zilei (LXXXV)

La Johann Huizinga am citit, în timpul facultăţii de litere, că e foarte posibil ca statuile din exteriorul catedralelor gotice să fi fost pictate în culori vii, dar obiceiul s-ar fi pierdut în perioada iluministă, mai cu seamă după revoluţia franceză de la 1789, când cele mai multe dintre monumentele religioase au fost incendiate. Dacă la absenţa motivaţiei celor contemporani cu aceste grozăvii de a restaura monumentele adăugăm eroziunea vântului şi a ploii, pricepem de ce, dintr-o dată, efervescenţei medievale i-au luat locul nuanţele cenuşii ale modernităţii. Şi totuşi, reflectând, mă întreb cum poate fi cu putinţă ca acest detaliu să se evapore cu totul din memoria lumii.

Cred că avem aici epitomul pierderilor spirituale. Iniţial, statuile sunt colorate iar entuziasmul întreţinerii acestor fresce 3D face parte din înflăcărarea nestinsă din care se ridică spaţiul sacru însuşi. Oamenii trăiesc cu totul creştinismul şi nimeni nu notează nicăieri ceea ce se confundă cu viaţa însăşi, la fel cum nu notează că apa de izvor e bună, că răsăritul are loc dimineaţa şi că războiul îi face pe unii oameni să înţeleagă că sunt eroi. În general nu se scria în acea epocă ceva ce părea implicit şi deci nepieritor.

Atunci când evenimentele se precipită, nimeni nu stă să facă inventarul pagubelor, deci nimeni nu lasă mărturie despre cele mai simple lucruri. În poveştile despre furtuni abundă elementele senzaţionale, dar lipsesc cele de la sine înţeles, lucrurile simple şi fireşti pe care experienţa le pune la dispoziţia tuturor. Istoria e la fel, pierde din vedere prea des viaţa de zi cu zi, privilegiind evenimentul. În cele din urmă, după ce cataclismul s-a consumat, memoria oamenilor mai reţine o vreme cele ce au fost, dar numai o generaţie. Următoarele două-trei se obişnuiesc cu noile repere şi în mintea lor nu mai există loc pentru ce a fost. E ca în mintea ţăranilor care locuiesc în sate de câmpie, fără păduri – acestea lipsesc nu doar din peisaj, ci chiar din mintea oamenilor, deci este absentă şi dorinţa de a le reface.

În cele spirituale, pierderile se arată ireversibile, de unde responsabilitatea covârşitoare a predaniei. Dispar doar lucrurile pe care nu se oboseşte nimeni să le remarce şi care au avut în timpul vieţii lor aura firescului. Memoria celor pierdute este spulberată într-un termen foarte scurt şi este înlocuită, în cel mai bun caz, cu incertitudinea, dar cel mai adesea nu este înlocuită cu nimic. Trăim în resturile lumii ce-a fost.

miercuri, 5 iulie 2017

Frânturile zilei (LXXXIV)

Faptul de a denunţa capitalismul ca pe o ideologie păguboasă îndreptată împotriva omului nu te transformă automat într-un socialist, altă ideologie păguboasă îndreptată împotriva omului. La fel cum demascarea caracterului ficţional al statului nu face din nimeni un libertarian sau un anarhist. Cred că lumea este aşa cum o arată Geneza, acolo este toată Creaţia şi tot ceea ce Dumnezeu a vrut să facă parte din realitate. N-am găsit acolo nici capitalul, nici piaţa liberă, nici statul, nici protecţia socială, deci acestea sunt ficţiuni ale oamenilor, care merită un pic de atenţie, dar nicio consideraţie. Nu spun că ficţiunile nu fac parte cumva din realitate, spun că natura lor este morganatică, netrăgându-şi existenţa din seva pe care Fiinţa o dă oamenilor, copacilor, stelelor şi ierbii.

Noi ştim că în centrul Creaţiei este omul, că toate necuvântătoarele i s-au supus lui, şi că rostul omului în univers este aceea de a îngriji cele făcute de Dumnezeu. Nu recunoaştem validitatea niciunei ideologii care vine să ne spună că deasupra omului s-ar afla un purcoi de bani sau iluzia cu apetit pentru violenţă a Puterii, sau că omul ar trebui să se închine acestora. Acestea sunt adăugiri recente, invenţii luciferice pe care nu le putem pune în acord cu textul sacru şi cu care pur şi simplu nu avem ce face. Niciun creştin nu poate fi concomitent şi socialist, pentru că asta ar însemna să aştepte de la lume rezolvarea unor probleme care ţin de virtuţile oamenilor. Nici capitalist, pentru că asta ar însemna să pună deasupra aproapelui ficţiunea banului. Nici libertarian, pentru că formula ideologică a libertăţii este parodia libertăţii omului întru Dumnezeu. Nici naţionalist, pentru că naţiunea este o pedeapsă primită pentru trufia oamenilor, şi în cele din urmă pedeapsa şi păcatul se confundă. În general, ismele şi creştinismul nu se întâlnesc decât atunci când ideologicul parodiază religia şi asta nu-i amăgeşte decât pe cei superficiali.

Iar aceştia din urmă sunt ca-n poveste, câtă frunză şi câtă iarbă. Îi recunoaştem prin mania clasificaţionismului, tendinţa de a băga fiecare lucru într-o cutiuţă cu etichetă riguroasă pe ea. Nu, nu mă refer la papuci şi nasturi, ci mai ales la oameni şi idei. Clasificarea decurge, fireşte, din imperativele genului proxim şi diferenţei specifice, şi până la un punct este un demers legitim. Chiar dacă e limitat la epiderma lucrurilor, clasificaţionismul presupune să admiţi că ceva merită şi poate fi cunoscut. Problema începe atunci când oamenii încep să creadă că a clasifica este totuna cu a cunoaşte, adică a ajunge la esenţe. Pui problema saraciei endemice care s-a instalat în România? E clar, eşti socialist. Afirmi că nu există prea multe alternative onorabile în afara lucrului în corporaţii? E clar, eşti un sclav de lux. Eşti pentru taxarea multinaţionalelor? E clar, eşti etatist. Există motoare în patru timpi şi motoare în doi timpi, dar nimic nu poluează mai mult ca gândirea în termeni ideologici.

marți, 4 iulie 2017

Frânturile zilei (LXXXIII)

Mult timp am crezut că cel mai mare pericol pentru progresul tehnic este omul. Nu la nivel declarativ, desigur, pentru că cei care se dezic de progresul tehnic se autocondamnă la o poziţie marginală: hippioţi, călugări ori filosofi. De fapt, chiar şi printre marginali admiraţia şi încrederea necondiţionată sunt mai des întâlnite decât neîncrederea ori vituperările împotriva mersului său etern şi implacabil ascendent. Problema este că progresul tehnic devorează inevitabil vieţi şi suflete de oameni, pentru că cineva trebuie să-şi consume în copilărie şi adolescenţă creierii ca să poată contribui în restul vieţii la propăşire, consumându-şi mai apoi creierii ca adult pentru tot restul vieţii. Iar atunci când, în ansamblu, eforturile sunt din ce în ce mai mari, ajungem la un plafon de unde reiese clar că limitele omului sunt limitele progresului tehnic.

Numai că ceva s-a petrecut în ultimii ani, arătându-mi că lucrurile nu stau cum credeam eu. Din 2005 am intrat cu arme şi bagaje în era digitală. N-am zis eu asta, doar am înţeles şi reţinut. Micile ecrane tactile sunt folosite, statistic vorbind, de sute de ori mai mult decât paginile cărţilor, sălile de gimnastică şi traseele montane. Dacă în copilăria noastră ne rugam de părinţi să ne dea voie afară, acum noi ne rugăm de copiii noştri să mai lase tableta şi calculator şi să iasă din cameră barem pentru un ceas. Efectele la nivel intelectual sunt deja documentate: privaţi de cuvântul scris şi abandonaţi fluxului de imagini, copiii şi adolescenţii rătăcesc drumul spre inteligenţa nativă. Altfel spus, avem acelaşi număr de oameni inteligenţi ca şi în urmă cu două sau trei generaţii, doar că acum încep să nu mai conteze.

În învăţământ, schimbările au început să devină galopante. Mă refer la calitatea umană a celor implicaţi în acest joc de societate: elevi, părinţi şi profesori. Nu doar că elevii ce azi nu mai seamănă cu cei din urmă cu douăzeci de ani, dacă ar fi doar aşa atunci ar fi acceptabil. Realitatea e că elevii din clasa a IX-a nu mai seamănă cu cei dintr-a XI-a, stimulii şi metodele care dădeau rezultate în urmă cu doi-trei ani acum produc efecte brambura, de parcă între timp ne-am fi mutată pe altă planetă, fiecare pe a lui. Încercaţi să vă imaginaţi că cineva ar schimba lunar sensurile unice de mers ale străzilor din cartierul dumneavoastră. În meseria mea sensurile unice încep să se schimbe în fiecare noapte. Aşa am înţeles eu că cel mai mare pericol pentru progresul tehnic a fost dintotdeauna şi începe să fie din ce în ce mai vizibil progresul tehnic.

duminică, 2 iulie 2017

Frânturile zilei (LXXXII)

Înainte să înceapă apocalipsa, Iisus Hristos credea că cel mai greu va fi să-i convingă pe oameni că e un eveniment pe bune şi nu un megaspectacol în aer liber cu efecte speciale oferit de guvernul global. E drept că în noianul de preocupări de regie care au precedat a doua venire îi scăpase din vedere pe români. Nu că ar fi fost cu desăvârşire uitaţi, în noianul de neamuri, nici gând. Dumnezeu nu uită pe nimeni. Doar că anumite mofturi, fiţe şi apucături care fac diferenţa dintre români şi vizigoţi, ca să dăm doar un exemplu, fuseseră tratate drept ceea ce sunt, şi nu drept chestiuni capitale, definitorii şi ţinând de sentimentul românesc al aflării în lume. Aşa că Iisus a fost uimit, atunci când le-a zis tuturor să se aşeze după religie, să audă dinspre grupul românilor prima obiecţie la adresa apocalipsei: “Cum aşa, simplu, creştinii şi gata? Adică amestecaţi, catolicii cu ortodocşii, luteranii cu martorii lui Iehova?”

 Da, sosi neîntârziat răspunsul celui care nu ştia să mintă. Nu trecură câteva cuvinte şi primi pe aceeaşi cale o sugestie: “N-ar fi mai bine să stăm noi, românii, departe de ruşi, care ne-au făcut atâta rău în istorie?” Iisus le atrase atenţia că problemele istoriei trebuie lăsate istoriei, care acum s-a terminat. Adică e istorie. “Dar n-ar fi mai bine să se decaleze apocalipsa creştinilor de apocalipsa musulmanilor? Nu de alta, dar e nedrept să fim judecaţi toţi otova, în condiţiile în care românii au stat de strajă Europei sute şi sute de ani. În plus, nici nu ne rugăm la acelaşi Dumnezeu.” Încercă să le explice că, deşi nu face parte din globalizarea oamenilor, apocalipsa este un eveniment global, care-i vizează pe toţi, fără excepţie, şi că măcar acuma, în ceasul al doisprezecelea şi un sfert, ar trebui să-l lase pe El să judece viii şi morţii înviaţi. Văzând că n-o scoate la capăt cu ei, Iisus îi pasă pe români unui înger cu faţă blândă şi răbdătoare, dispus să le asculte plângerile nesfârşite, ofurile şi aleanul, cum doar un înger surd o poate face. Şi uite aşa apocalipsa debută pentru unii dintre noi ca o continuare firească a unor frustrări mici, dar foarte iubite.

vineri, 30 iunie 2017

Frânturile zilei (LXXXI)

Dragul meu, eu am două popoare alese: evreii şi românii. Dacă vrei să mergi la evrei, să ştii că vei găsi acolo şi băieţi foarte deştepţi, şi foarte proşti. Cu primii ai să poţi face lucruri serioase, minuni chiar, vor consemna Evanghelia şi vor da naştere unei Biserici magnifice. Vezi bine că pentru toate astea ce-a de-a doua categorie are să te crucifice de-a binelea într-un moment de amok. Cu românii n-o să fie atât de rău, e un popor foarte de treabă şi cu tipi faini, dotaţi cu un simţ al umorului special, pe lângă care roiesc femei cum nu s-a văzut. Au o bucătărie grozavă, beau vin bun de Cotnari pe care-l diluează cu pălinkă ungurească din prună sau din tutti frutti. În general trăiesc mult prea bine ca să scrie cine ştie ce bazaconii şi să se complice cu idei, concepte şi utopii. Logosul păru că reflectează un pic şi pune o singură întrebare: “Simţul acela al umorului, se numeşte cumva băşcălie?” Da, oftă Tatăl în barba cea plină de ani. “Bine, dă-mă la evrei.”

Frânturile zilei (LXXX)

Din când în când sunt sigur că Dumnezeu îmi vorbeşte. Nu în mod direct, precum lui Moise pe Tabor, ci prin oameni. E o intuiţie în care am negreşit încredere, e dincolo de aparenţe şi de cei prin care se întâmplă. În glumă, un prieten ateu m-a certat în legătură cu unul din defectele mele într-o zi mai mult decât a făcut-o, dintr-o eleganţă peste care nu trece niciodată, părintele meu duhovnic. M-a uitat la prietenul meu, folosise un termen teologic cu care n-avea nimic în comun. Prin gura lui, fără să se ruşineze de vehiculul ales, vorbea Dumnezeu. Mi-am amintit de sura coranică Albina, care spune că Dumnezeu poate folosi cele mai umile dintre vietăţi pentru a Se dezvălui celor care pot să vadă.

Ieri, un prieten drag mi-a adus nişte cărţi. Printre ele, “Între iadul deznădejdii şi iadul smereniei”, a lui Siluan Athonitul. În bibliotecă mai am două exemplare, de la doi oameni la care ţin foarte mult. Am înţeles, Doamne, las totul şi citesc cartea asta. Nu te pot crede nerăbdător, Doamne, dar cred că ceva la mine presează, iar eu nu pricep.

miercuri, 28 iunie 2017

Frânturile zilei (LXXIX)

Proorocul Ioan, fiul rabinului Zaharia, striga la câţiva metri în spatele lecticii lui Irod: “Ai călcat Legea culcându-te cu soţia fratelui tău! Spurcăciunea asta atrage mânia lui Dumnezeu asupra întreg regatului! Purifică-te şi-ţi vei salva sufletul!” Irod dădu puţin perdeau deoparte, ascultă vorbele ce i se strigau şi apoi se lăsă să cadă pe pernele moi. Plictisită, dar dorind să facă puţină conversaţie, Irodiada îl întrebă între două fumuri de ţigară: “Cine era, dragă?” “Eh, un hater.” “Ce-i aia hater, dragă?” “Un frustrat.”

vineri, 23 iunie 2017

Frânturile zilei (LXXVIII)

“Perfectă era cunoaşterea celor din vechime. Cum aşa? La început oamenii nu ştiau deloc că există lucrurile (afară de Tao, Calea eternă). Aceasta este cunoaşterea cea mai desăvârşită, căreia nimic nu i se poate adăuga. Apoi, ştiură că erau lucrurile, dar nu făcură încă distincţii între ele. Mai apoi făcută distincţiile, dar nu formulară judecăţile. Atunci când judecăţile au fost formulate, Tao (sau cunoaşterea despre Tao) fu distrus.” (Yu-Lan-Fung)

Haideţi să traducem acest fragment pentru mintea creştinului: La început, pentru oameni totul era Dumnezeu, fără vreo discontinuitate. Când totul este Dumnezeu, totul este implicit perfect. Mai apoi, apărură discontinuităţile, frângerile şi fracturile, anumite lucruri părând a fi altceva decât ceea ce sunt ele. Dar chiar şi aşa, lucrurile continuară să fie divine, trimiţând negreşit la Dumnezeu. Aproape şi departe, Dumnezeu încă era peste tot. În cele din urmă, lucrurile se dezgoliră şi apărură drept lucruri în sine, fără vreo aluzie la un Dumnezeu izgonit undeva, nimeni nu mai ştie unde.

joi, 22 iunie 2017

Frânturile zilei (LXXVII)

Am auzit prea des, până la saţietate, afirmaţia făcută cu titlul de excelenţă că poporul român ar fi “născut creştin”. Bine, hai să luăm un pic la bani mărunţi creştinismul nostru. La începutul secolul XIX s-a născut în Franţa cel care, în calitate de preot catolic, avea să devină editorul celei mai impresionante colecţii de scriitori şi părinţi bisericeşti din istorie: abatele Jacques-Paul Migne. Colecţia pe care o va începe în timpul vieţii şi care va fi continuată postum cuprinde: 28 de volume de cursuri de teologie, 221 de volume scriitori de limbă latină, 85 de volume scriitori de limbă greacă, 165 de volume scriitori de limbă greacă traduşi în latină şi o enciclopedie teologică în 171 de volume. Nu vă străduiţi s-o căutaţi prin muzee şi biblioteci celebre, a fost digitalizată integral şi o puteţi descărca şi consulta de pe calculatorul personal fără să cheltuiţi niciun bănuţ.

Erudiţia abatelui Migne şi-a propus să acopere practic tot de ţine de creştinism: dicţionar al Bibliei (istoric, arheologic, filologic, cronologic, geografic şi literal), anecdote creştine, legende ale creştinismului, apocrife legate de vechiul şi noul testament, profeţii şi miracole, geografie sacră, epigrafie creştină, pelerinaje, paleografie, criptografie, dactilologie, hierologie şi stenografie, statistici religioase, mistere şi ceremonii creştine. Se apreciază că ceea ce azi se numeşte colecţia Migne cuprinde totalitatea scrierilor sfinţilor părinţi ai creştinismului, pentru că abatele nu şi-a propus să se limiteze la lumea catolică, iar după moartea lui s-au adăugat volume ale sfinţilor părinţi de limbă siriacă, aramaică, arabă şi slavonă.

Ei, şi acum să ne întrebăm care este contribuţia magnificului popor român, născut creştin şi botezat de primul chemat dintre apostoli, la această colecţie. Am să fiu scurt: niciuna. Adică nimic. Nici un om, niciun titlu, niciun rând. Zero. Nu e loc de menajamente, noi pur şi simplu nu suntem acolo. Din punctul de vedere elitist al scrierilor lăsate de sfinţii părinţi în antichitate şi evul mediu, faptul că neamul nostru este creştin n-a adus niciun rod. Dacă am fi fost cu toţii buddhişti, lăsam tot atâtea urme în colecţia Migne. Practic, am produs tot atâţia cărturari creştini de primă mărime cât laponii, indienii sioux şi samuraii japonezi. Să nu-mi spuneţi că ne-a împiedicat limba, am trăit secole ortodoxia în greacă şi slavonă, n-am avut limbă liturgică până recent, cu toate astea nu am dat niciun text în greacă sau slavonă vrednic să consacre un sfânt părinte român. Noi am devenit parohiali abia cu limba naţională, cu greaca am fost în universalitate până pe la Cuza. Înţeleg că am fost mult mai preocupaţi să nu-i lăsăm pe bulgari şi pe albanezi să ne-o ia înainte la transhumanţă, faza balcanică, dar chiar nimic timp de 1500 de ani?

Hai să vedem care este relaţia dintre colecţia Migne şi poporul român la începutul secolului XXI, perioadă de mare efervescenţă a informaţiei. Nu există niciun proiect de transpunere a acestui tezaur creştin în limba română, niciun colectiv de cărturari români care să-şi piardă viaţa în slujba acestui proiect intelectual. De fapt, care să-şi câştige viaţa prin colecţia Migne. Latinizantul şi grecizantul Cristian Bădiliţă, care ar putea gestiona o astfel de întreprindere culturală, a plecat trântind uşa la greco-catolici. Cineva mi-a zis ricanând că a plecat la catolici după burse. Deci ortodoxia românească n-a găsit banii să-l ţină pe Bădiliţă în ogradă la noi. Mă întreb dacă suntem pur şi simplu idioţi pentru că răutatea noastră perdantă nu mai e subiect de dileme. Dar ce-aţi fi vrut să facă Bădiliţă, să tragă în sapă ca să fie plătit cu ziua? Omul s-a dus de la creştini la creştini, cu observaţia că a plecat de la cei pentru care munca nu se face cu stiloul la cei care erau dispuşi să-i aprecieze efortul. În rest, pace şi voie bună, secţiile de limbi clasice de prin universităţi au mai mulţi profesori decât studenţi, dar pe noi nu ne îngrozeşte că neamul nostru a uitat cărarea spre rădăcinile lui creştine. O picătura din colecţia Migne este în Filocalia părintelui Stăniloae. După cum prea bine ştim, traducătorul Dumitru Stăniloae avea marele defect de a fi unul singur.

Realitatea e că ortodoxia e după faimoasa măsură românească: aşa şi-aşa. Suntem nişte supravieţuitori ai istoriei, fără îndoială, pe care am traversat-o la pas cu oile, fără cine ştie ce elite. Adică, avem şi din astea, doar că la noi şi elitele sunt aşa şi-aşa. Şi mai avem o amărăciune pe care o ducem cu noi de-a lungul istoriei în inima noastră: că nu sunt toţi ca noi, că nu sunt toţi ortodocşi. Avem vreo patru milioane de ortodocşi peste graniţă, patru milioane de apostoli ai religiei noastre. Dacă desantul ăsta spiritual ar fi fost la înălţimea misiunii sale, occidentul deja scria ode salvării spirituale venite de la Apostolul Andrei prin ortodoxia românească, aveam episcopie românească în fiecare provincie spaniolă şi-n fiecare land german iar Catedrala Mântuirii Neamului îşi schimba numele în Catedrala Mântuirii Europei.

Numai că putem vorbi şi acuma de ratare a unui moment istoric, se pare că nu prea cucerim suflete. Explicaţia este foarte simplă: nu suntem în măsură să-i impresionăm pe păgâni. Ne scapă faptul că o religie se împrăştie doar prin oamenii vrednici de ea. Religia e ca un măr de care ar trebui să ţi se facă poftă să muşti din el, dar ai nevoie de creştini copţi pentru asta. Declicul nu se produce pornind de la texte, ci de la virtutea aşezată bine pe chipul credinciosului. Textele sunt pentru mai târziu, sprijin pe calea spirituală. În loc să ne cutremurăm de cât de aşa şi aşa suntem, şi asta în condiţiile în care ni s-a spus clar că trebuie să fim ori aşa, ori aşa, şi că mai bine să fim aşa, dacă nu putem aşa, dar în niciun caz aşa şi aşa, spunem prosteşte că mesajul lui Iisus a ajuns în toată lumea şi că toţi au posibilitatea şi datoria de a alege religia noastră. Iar dacă cineva ne-ar lua la bani mărunţi, am spune că Evanghelia a ajuns peste tot datorită radioului, televizorului, internetului, de ca şi cum creştinismul ar fi propovăduit tehnologic, şi nu din om în om. Aşadar, ortodoxia românească a fost şi este cam cum suntem şi noi: ceva bărăgane şi nişte munţi în zare. Doar că munţii nu-s ai noştri.

miercuri, 21 iunie 2017

Frânturile zilei (LXXVI)

În dimineaţa aceea mi-a fost clar ca apa izvorului de munte c-am devenit sfânt. Dovada irefragabilă o simţeam subtilă în nări: parfumul sacru al cărnii mele. Eram pregătit pentru el, toată viaţa mă pregătisem pentru parfumul sfinţeniei, doar momentul m-a luat prin surprindere. După ştiinţa mea, nu făcusem niciodată cine ştie ce asceză, şi mi se părea nedrept să devin sfânt fără să fi postit şi eu măcar patruzeci de zile. Nici cine ştie ce rugător nu sunt, ba chiar pot spune că obişnuinţa rugăciunii e la mine ca-n ziua dintâi a creaţiei, un haos plină de speranţe. Dar aveam dovada, nările nu mă puteau înşela, miroseam a sfânt.

Iniţial m-am gândit c-am murit, caz în care totul ar fi fost cât se poate de clar. Doar că senzaţia de interioritate, de locuitor al unui corp a fost foarte uşor de probat: mi-am încordat nişte muşchi, şi muşchii au răspuns. Asta nu înseamnă că m-am mişcat, pentru cineva dinafară nu s-ar fi petrecut nimic vizibil. Eram acolo, eram viu, şi miroseam a sfânt. Începeam să înţeleg că mă aflu în cea mai inconfortabilă poziţie antropologică din câte experimentasem până atunci: un sfânt antum. Probabil că urma să fac şi minuni. Fără frivolitate, partea cea mai grea care mi se părea atunci era să-mi onorez noua condiţie din când în când cu o minune. În anumite condiţii restrictive, pe care urma să mi le setez după ce m-aş fi inspirat de la confraţii ale caror vieţi erau disponibile, atunci când împrejurările îşi dezvăluie caracterul irepresibil, de ce nu?

Nu mi-am imaginat că sfinţenia vine cu câteva nemulţumiri. Nu faptul de a fi fost eu, cu asta eram ok, ci faptul de a fi venit fără să fi fost vânată. O sfinţenie hătuită, pentru care să mă bat şi pe care să pun mâna ca pe-o roadă păzită de hesperide fioroase mi s-ar fi părut normală. O sfinţenie câştigată cu sabia, nu o pleaşcă necuvenită. Dar Duhul lui Dumnezeu suflă pe unde vrea, trebuia să mă supun şi să îndur la fel cum îndurasem până atunci păcatul. Împăcat cu mine, bănuiam că o să mă descurc. Mirosul propriei sfinţenii mă încuraja să nu mă dau bătut tocmai acum. Realizam, nu fără spaimă, că va fi imposibil să-l ascund, că va fi evident şi că toată lumea, ca şi mine, va înţelege.

În general eu miros a cafea. Pielea mea miroase a cafea, transpiraţia mea miroase a cafea. Vă spun eu că dacă merg pe drum şi sughiţul meu are un efect înviorător asupra celor pe care-i salut de bună dimineaţa. Încercaţi să beţi doi litri de cafea zilnic timp de mai mulţi ani şi veţi obţine acelaşi efect. Ei bine, în dimineaţa aceea mirosul de cafea dispăruse cu desăvârşire, ca şi cum nici n-ar fi existat vreodată. Sau se topise în mirosul cărnii sfinte, ceea ce revine la acelaşi lucru. Iar eu mă gândeam cu seriozitate cum să mă comport. Ca şi cum totul ar fi cum se poate mai obişnuit, e de la sine înţeles. Dar vorbim despre obişnuinţa cuiva peste care aripa Duhului s-a aşezat pentru totdeauna. Să merg cumva ca şi cum aş fi pe ape nesfârşite? Iar umerii, cum să-mi ţin umerii? Oare n-ar trebui să fiu cumva frânt de mijloc, să nu-i incomodez pe oameni cu darul meu? Oare sfinţenia sfidează?

S-a făcut ziuă. Fie ce-o fi, trebuie să mă trezesc de-a binelea, văd eu până la amiază cum mă descurc. Mă ridic în capul oaselor. Deschid ochii şi mă uit prin încăpere. În spatele meu, pe acelaşi covor pe care dormisem în timpul nopţii, la câţiva centimetri de locul unde se aflase până adineaori capul meu, Şerban se juca tăcut cu patru lumânări parfumate pe care le cumpărasem în ajun.