vineri, 31 martie 2017

Frânturile zilei (XXVII)

După ce epistemologia modernă a stabilit că adevărul nu poate fi decât cuantificabil, am alungat din câmpul realităţii tot ceea ce nu ar putea fi redat sub forma unui calcul. Prin această manevră isteaţă nu numai că nu ne-am apropiat mai mult de adevăr decât eram înainte, realitatea e că am întors spatele tuturor formelor de expresie a adevărului care nu conţin cifre. Ba, mai mult, se pare că ne-am procopsit cu un fetiş al numerelor mari care a legitimat, în ochii noştri, eroarea logică ad numerum. Pentru mintea noastră, o minciună care conţine numere se bucură de o puternică prezumţie de adevăr, şi nu poate fi răsturnată decât de alte numere.

De exemplu, teoria evoluţiei devine adevărată dacă o întindem pe câteva miliarde de ani. De ce nu se poate constata vreo urmă a evoluţiei în zilele noastre? Pentru că este un proces care are nevoie de miliarde de ani. Noi, dacă adunăm suficient de mulţi de zero, nu obţinem rezultatul zero, ci rezultatul ceva. Cam aşa funcţionează respectul pe care-l avem pentru numere foarte mari. Şi mai cunosc un exemplu: credinţa că există viaţă în universul vizibil, întemeiată pe estimarea numărului de galaxii la două-trei sute de miliarde. Estimarea probabilistică este mai degrabă poetico-mistică: nu se poate, dintr-un număr aşa mare, măcar vreo zece planete locuibile acolo tot trebuie să fie. Versuri albe.

Hai să facem un exerciţiu simplu: în partea din stânga punem o oaie fătată, o oaie cu miel, deci o oaie cu lapte. În dreapta punem zece mii de oi sterpe, oi care n-au fătat, care n-au miel, deci nici lapte. Ne uităm la oaia din stânga şi constatăm că are lapte, nu avem dubii. Ne uităm la turma imensă din dreapta şi ne întrebăm: oare niciuna să nu aibă lapte? Nu se poate, sunt zece mii, de zece mii de ori mai multe decât oaia cu lapte care stă singură lângă mine. Măcar douăzeci de oi cu lapte tot trebuie să se afle şi printre cele sterpe. Realitatea constatabilă experimentală ne va contrazice: oile sterpe rămân sterpe, indiferent cât de multe ar fi. Calitatea şi cantitatea nu se întâlnesc, o singură oaie cu lapte va da mai mult lapte decât zece mii de oi sterpe. Incomparabil de mult.

Ad numerum. Grecii ştiau că numărul nu constituie un argument, că invocarea lui într-o dispută de idei nu aduce nimic. Putem multiplica numărul de miliarde de ani până nu-l mai putem pronunţa, nu vom putea adăuga nicio valabilitate teoriei evoluţioniste. Putem multiplica numărul de galaxii ad nauseam, acest lucru în sine nu va aduce viaţa în univers. Fireşte, acest text nu se oferă să lămurească inanitatea darwinismului, nici caracterul de delir organizat al cosmologiei post-coperniciene. Acest text afirmă că doar numerele au o influenţă nefastă asupra ignoranţei noastre, printr-un exemplu accesibil oricărui ţăran care n-a pierdut legătura cu bunul simţ.

joi, 30 martie 2017

Frânturile zilei (XXVI)

În spatele multor acţiuni ale oamenilor se află sfidări metafizice. În limbaj teologic, este vorba despre luciferism, ca să înţeleagă mai mulţi despre ce este vorba. Sfidările metafizice sunt încercări de a contrazice principiile imuabile. Vane încercări, dar nici luciferismul n-a fost o întreprindere de succes. Ideea că ar exista planete locuibile este una dintre ele.

Ca să ne lămurim deplin în privinţa acestei imposibilităţi pure, începem prin a-i urmări rădăcinile. Primele relatări despre planete locuibile, cu iarbă roz şi cu oameni care au trei picioare, trăiesc cu aer şi sunt deplin fericiţi provin de la mesele de spiritism. Acolo, mediumurile care spuneau că intră în legătură cu spiritul lui Alexandru Macedon, al lui Napoleon şi al Cleopatrei, descriau cu lux de amănunte planeta Uranus şi alte planete pe care s-ar fi aflat marii oameni. Din motive imposibil de înţeles, nimeni nu intra în legătură cu spirite de iobagi, scutieri sau grăjdari, dar asta-i altă poveste.

Aceste relatări nu s-au pierdut, există jurnale întregi cu mesaje "de dincolo", care pot fi consultate. În treacăt fie spus, oamenii cu capacităţi de medium aveau un intelect foarte redus şi erau predispuşi isteriei. Vorbim despre personalităţi foarte sugestionabile şi permeabile unor influenţe despre care nu ştiau mare lucru. Sinceritatea lor nu conteaza, cât valorează sinceritatea celui lipsit de discernământ?

Ideea că ar exista mai multe lumi paralele nu s-a născut în literatura S.F. Toate religiile, dar toate, spun asta, în diferite forme mai mult sau mai puţin accesibile. Toate spun că accesul de la o lume la alta este imposibil pentru muritorii obişnuiţi, pentru că fiecare are condiţiile ei de existenţă care nu se repetă, unele imposibil de imaginat. Altfel spus, lumi în care spaţiul nu este o condiţie, în care timpul nu este o condiţie, în care culorile nu definesc nimic, dar sunt altele, inexistente în lumea noastră dar perfect legitime acolo. Raiul şi iadul teologic, cu cămărilor lor nenumarate, sunt ceea ce creştinismul spune despre lumile inaccesibile nouă in timpul vieţii.

În ce constă sfidarea metafizică? Să reduci toate lumile la a noastră, cu mici variaţiuni pe aceleaşi teme (schimbăm culorile, schimbăm raporturile temporale, schimbăm gravitaţia, dar în ansamblu lucrurile sunt fix aceleaşi, pentru că la condiţii nu se umblă), înseamnă să afirmi, în răspăr cu metafizica eternă, că Dumnezeu s-ar repeta. Altfel spus, ar fi legat de anumite lucruri mai puternice decât El, pe care ar trebui să le respecte, supunându-li-se. Dacă în toate lumile ar exista condiţia spaţiului, atunci Dumnezeu ar fi mai slab decât spaţiul. Dacă toate ar respecta timpul, atunci timpul ar fi deasupra lui Dumnezeu. Aceasta este sfidarea. În asta constă luciferismul.

Ne întrebăm, pe bună dreptate, de ce lumea ştiinţifică participă la mascarada asta. Întâi de toate pentru că acesta este nivelul ei. Un conclav de oameni de ştiinţă care îndrugă tâmpenii pe care se prefac că le înţeleg nu este cu nimic mai bun, în raport cu adevărata intelectualitate, decât o muiere isterică povestind măscări la o masă care se mişcă în funcţie de nişte întrebări derizorii. Aşa-zisele "planete locuibile" există doar în nişte telescoape care decodează anumite informaţii în funcţie de nişte criterii stabilite tot de oamenii de ştiinţă "dornici" să descopere concordanţele dintre propria imaginaţie şi dovezile produse de propria imaginaţie. Niciun om care cunoaşte principiile nu poate lua în serios acest gen de "dovezi".

luni, 27 martie 2017

Argumentele pro-avort demontate, curăţate şi apoi montate la loc

Marşul pentru viaţă a fost în bună măsură ignorat de presă. În oraşul meu a fost eclipsat de două meciuri din liga a patra de fotbal, în sensul că marşul nu a adus niciun articol, în vreme ce meciurile au avut fiecare articolul lor. Ca să nu existe confuzii. Însă marşul nu a fost ignorat de oameni, atât de cei pro cât şi de oponenţi. Nu fac niciun secret din faptul că nu găsesc nicio justificare morală avortului. Dar sunt curios care ar putea fi argumentele în favoarea acestei opţiuni. Le-am cules cu grijă şi de pe Adevărul, şi de pe Vice, şi de pe pagina mea de facebook unde toată lumea este binevenită, inclusiv cei răuveniţi. Sinteza şi comentariile în cele ce urmează:

01. BOR a organizat marşul ale cărui intenţii îşi pierd în acest fel ingenuitatea, pentru că BOR este o instituţie care caută prin orice mijloace să domine oamenii 

Acesta este argumentul ad hominem, atacul la persoană. Nici nu se mai oboseşte nimeni să-l ilustreze cumva: Biserica este malefică pentru că aşa spun ziariştii care ştiu prea bine cum stă treaba, şi acesta este un exemplu tipic de afirmaţie goală. Acest argument îl descalifică pe cel care-l foloseşte pentru că adevărul unei idei nu ţine de cel care o susţine, o minciună formulată de un om moral nu devine adevărată, după cum nici un adevăr aflat în gura unuia decăzut nu-şi pierde din relevanţă.

 Revenind la concret, marşul a fost susţinut şi de Alianţa Evanghelică, pentru că problema uciderii pruncilor nenăscuţi nu este una dogmatică ci pan-creştină. Şi aici se cam termină partea cu dominaţia BOR, pentru că marşul n-a fost lucrare de prozelitism pentru nimeni ci un exemplu de întâlnire ecumenică. Dacă la marş au participat şi membrii altor religii nu pot şti dar nu pot nici să exclud, pentru că nu există religie în lumea asta care să aducă o scuză cât de cât pentru avort.

duminică, 26 martie 2017

Avortul şi flagelul bunului plac

Străbunica a avut şapte copii din care a trăit numai unul. Pe ceilalţi şase i-a îngropat în timpul vieţii ei în nişte sicrie mici de lemn, iar le-a căpătâi le-a pus cruci mici de lemn pe care au fost scrise nume de creştini. A cunoscut comunismul întâi sub forma armatei sovietice care a alungat-o din Basarabia în Regat, apoi aceiaşi comunişti au venit cu tancurile şi la ea acasă să facă legea. Nimeni n-a auzit-o niciodată pe femeia mică şi descărnată, veşnic îmbrăcată în negru, că viaţa nu merită trăită în felul acela sau că s-ar lupta cu o depresie. A luat lucrurile aşa cum sunt, a împlinit întotdeauna rânduielile plângând dar fără să se plângă, pentru că găsea că alţii se fac mai vrednici de lacrimile ei decât ar putea fi ea însăşi. Pe litografia de pe crucea ei din cimitirul Eternitatea din Botoşani se vede chipul unei femei capabilă de o devastatoare mânie. A rămas proverbială în neamul mamei uşurinţa cu care punea mâna pe secure şi-o arunca spre cel care-o stârnea îndeajuns, iar dacă zidul Kremlinului a rămas intact până în zilele noastre, se datorează, negreşit, faptului că străbunica nu a avut niciodată răbdarea să înveţe cum ar trebui să se învârtă securea înainte de a-şi atinge ţinta.

Pe tanti Aglae am cunoscut-o în Iaşi, pe când eram student. Dacă Iisus a săturat oamenii cu peşti şi pâini, specialitatea ei era apa: tanti Aglae făcea nişte supe grozave, pe care le înmulţea la fel de miraculos ca vinul din Evanghelie. În lunile în care m-am săturat cu apa ei, mi-a povestit că a făcut multe avorturi. N-am ştiut niciodată câte, dar trebuie să fi fost peste zece. Îi vedea noaptea, sau vedea ceva ce se asocia în mintea ei cu pruncii nenăscuţi, apoi se trezea tehuie de cap şi-o urmăreau coşmarurile toată ziua. S-ar fi dus să-i plângă dar n-avea unde, ar fi dat de pomană dar n-aveau nume. Îmbătrânise, se făcuse bisericoasă, dar nu erau ritualuri pentru nefericirea ei. Era o femeie bună, mie cu siguranţă mi-a priit, dar suferea şi nu ştiam cum să-i alin suferinţă. O învăţase o babă să le dea nume: Ion-Ioana, Dumitru-Dumitriţa, Nicolae-Nicoleta... şi să dea de pomană aşa, fără botez şi mormânt. Noaptea veneau negreşit şi-i înconjurau patul, cerându-i ba să-i legene, ba să-i strângă la sân, ba să le cânte. Făcuse doi copii pe care-i crescuse, dar umbrele refuzau să crească, veneau şi scânceau mărunte în somnul femeii.

vineri, 24 martie 2017

Frânturile zilei (XXV)

Dom’le, pegadogia asta e o chestie foarte perversă. În sensul că tot ceea ce pare de bun simţ când vine vorba de pedagogie, se dovedeşte în timp de o prostie înfiorător de costisitoare. Pe la începutul secolului XX, încă se învăţau limbile clasice cu aplicaţie pe texte autentice. Am cumpărat de la un anticar o ediţie completă a operelor lui Vergiliu în latină care are însemnări cât se poate de şcolăreşti pe marginea filelor. Copilul era adus în lumea oamenilor mari şi pus s-o dezlege, să se străduiască şi să priceapă. Era maturizat încetişor dar sigur. Era evident pentru toată lumea că fără Homer şi Cato nu iese om din tine. Cizmar, poate, dar om sigur nu.

Eh, şi-au venit pedagogii de şcoală nouă şi-au zis: Vai de noi şi de bieţii copii, e prea greu, copiii nu sunt interesaţi de asta, îi chinuim, opriţi masacrul, daţi-le copilăria înapoi. Au apărut metode destinate vârstei de la cinci ani la cinci ani jumate, apoi metode de la aproape şapte ani la şapte ani trecute fix. Noul cuvânt de ordine a fost adecvarea. Dacă nu eşti adecvat ca pedagog, te-ai ars, nu te cobori suficient la nivelul elevului, eşecul e pe capul tău. Tuturor le-a intrat în cap că nu e bine să le fie copiilor prea greu şi că este formal interzis să le deschizi curiozitatea în privinţa lumii adulţilor.

Acum suntem la cules şi ne plângem că tinerii nu mai vor în lumea oamenilor mari, că generaţiile nu se mai înţeleg între ele. Avem izolări ermetice pe grupe de vârstă pe care niciodată istoria omenirii nu le-a cunoscut. Dramatic este că ireversibil lumea adulţilor se contractă şi este înlocuită cu proiecţia onirică a copilăriei aşa cum a fost ea imaginată şi comercializată de nişte adulţi inadaptaţi. Copiii care vin acum, chiar şi să vrea, nu vor mai avea o lume a adulţilor în care să intre pentru că nu va mai exista una. Ce a mai ramas este în curs de implozie. În locul ei, contra cost, le vom ofer spaţiul isteric al copiilor târzii unde poţi face tot ce-ţi permite cardul de credit cu condiţia să ai unul şi să mai ai credit pe el. Cum spuneam, pedagogia este o chestie perversă.

Frânturile zilei (XXIV)

Sunt un om făcut pentru un oraş mic. Există oameni pentru New York, există oameni făcuţi pentru Paris, se pare că există chiar şi bucureşteni. Eu sunt pentru oraşele mici. Pe primarul nostru îl cheamă Cristi. Probabil că îi mai zice şi altcumva, dar noi îi spunem Cristi. În 8 ani de când am permisul, cred c-am făcut parcarea laterală doar de trei ori. Ce rost are să te forţezi când întotdeauna găseşti un loc pentru trei maşini pe care să-ţi propteşti neglijent utilajul? La noi nimeni nu se isterizează când pietonii se trezesc mergând pe aceeaşi bandă cu tine, obligatoriu în aceeaşi direcţie. Nu-i claxonăm, şi aşa se sperie zdravăn când îşi ies din gânduri şi constată că o maşină toarce duios la doi metri în spatele lor. Pietonii noştri sunt oameni cu bun simţ şi numai sălbaticii i-ar claxona. Sau turiştii.

Farmecul nespus al oraşelor mici este că la noi nu se întâmplă, în general, nimic. Nu sunt de acord cu Sadoveanu, care blama târgurile de acest fel. Atunci când nu se întâmplă nimic poţi folosi timpul care ţi-a rămas pentru tot soiul de chestii grozave, cum ar fi de plidă să trăieşti. Pentru ziariştii noştri locali însă trebuie să fie foarte solicitant. Când Lidl angajează un casier, acesta e automat subiect de ştire. Însă cel mai des se întâmplă fotbal local, volei local şi handbal local. Dacă se îneacă cineva în Arieş sau măcar face o baie în extrasezon, putem vorbi despre asta o săptămână. În general, când vrem să vorbim despre Turda începem cu Salina Turda, ca să ştie lumea că există o anexă la salină, adică oraşul nostru.

Dar să ştiţi că zilele trecute tot s-a întâmplat şi-n Turda ceva: a murit miliardarul ăla american cu nume greu de pronunţat care începe cu R. Nu glumesc, am citit pe un site local, între o ştire cu străzile unde se va întrerupe alimentarea cu apă din cauza unor avarii şi o altă ştire despre ceva. Ei bine, miliardarul ăla american cu nume greu de pronunţat care începe cu R avea interese malefice inclusiv în Parcul Industrial Turda. De aceea, atunci când a murit miliardarul ăla american cu nume greu de pronunţat care începe cu R am avut o ştire locală formidabilă, pentru că era ceva foarte important pentru noi. Şi a fost şi o grea pierdere pentru economia locală, ca peste tot în lume de altfel.

Frânturile zilei (XXIII)

Maestru al Apelor şi al Pădurilor. Acesta este numele sinecurii pe care a primit-o Jean de La Fontaine de la regele Louis XIV. Obligaţiile erau foarte dure - să verifice dacă apa din lac n-a luat-o la vale, dacă mugurii copacilor sunt grăsuţi, dacă pădurea e fericită, dacă izvoarele izvorăsc. Beneficiile erau generoase, regele nu s-a zgârcit cu el, cum nu s-a zgârcit nici cu Boileau, nici cu Molière, nici cu Charles Perrault etc. Toată Academia franceză trăia din generozitatea casei regale, şi nu doar a casei regale. Jean de La Fontaine, dramaturg fără succes, a obţinut prima pensie de la Fouquet, ministrul de finanţe, după ce i-a dedicat nişte imnuri pe faţă. Fouquet l-a răsplătit cu generozitate, în schimbul reluării exerciţiului. La Fontaine nu s-a oprit nici măcar atunci când Fouquet a căzut în disgraţia regelui. De-a lungul timpului, a mai avut şi alţi protectori celebri cărora le-a procurat extazuri artistice cântându-le calităţile în ditirambi.

După criteriile epocii noastre moraliste, La Fontaine a fost un tip lipsit de tărie morală care s-a gudurat pe lângă cei mari. Numai că epoca lui nu judecat deloc aşa. Ca să faci artă nu ai timp să te preocupi nici de comerţ, nici de arme, nici de creşterea intensivă a porcilor în sistem industrial. Ca să faci artă ai nevoie de tot timpul din lume, iar mintea trebuie să fie a ta, dacă o corupi cu calcule o să iasă o chestie urâtă de tot. Nobilii aveau datoria morală de a sprijini arta, iar în plus le şi făcea o plăcere teribilă, aşa că era natural ca Jean, fiul unui maestru de vânătoare, să se adreseze celor care aveau şi posibilităţile, şi gustul de a sprijini ceva atât de inutil ca talentul literar.

Mitul poetului damnat, de care nu mai are nevoie nimeni şi care nu este apreciat de societate, este o creaţie recentă şi democratică. Îl ilustrează poeţii contemporani cu capitalismul, un Charles Baudelaire care este declarat incapabil şi i se retrage dreptul de a dispune de bunurile proprii, un Arthur Rimbaud care decide în plină glorie să nu mai scrie nicio poezie şi dispare pur şi simplu din istorie făcând trafic de arme în Africa de Nord. O dezbatere democratică pe tema utilităţii unei pensii penibile pentru Mihai Eminescu este întreruptă de vestea că ziaristul a murit. Care este utilitatea poeziei şi a artei în general într-o lume în care utilul este noul estetic?

Legenda spune că majordomul care a înaintat Regelui Soare propunerea de investitură a lui La Fontaine ar fi avut o obiecţie - Maiestate, îl facem Maestru al Apelor şi al Pădurilor sau îi dăm pe mână Editura Politică? Poate face şi el ceva util pe piaţa cărţii, un Humanitas de exemplu. Regele ar fi reflectat şi ar fi răspuns - Nici pomeneală, tipul ăsta trebuie să evolueze, într-o zi se va sătura de imnuri circumstanţiale şi piese de teatru proaste. Ar putea aspira spre ceva deosebit, de pildă nişte fabule. Trimite-l în pădure, nu-l ocupa cu economia de piaţă că-l pierdem şi-i sărăcie mare de talente pe aici.

joi, 23 martie 2017

Frânturile zilei (XXII)

Dom’le, ai voie să critici un popor? Adica să-l iubeşti atât de mult încât să-i arunci în faţă dezamăgirea? Să-i reproşezi că nu-i măreţ, că nu-i sublim, aşa cum ai vrea tu? Da, dar cu condiţia să nu fie poporul român. Poţi să-i critici pe americani, pe arabi, pe evrei, pe ruşi, pe francezi şi pe germani. Pe români, n-ai de ce. Ei sunt exact cum ai vrea tu să fie, şi încă ceva pe deasupra. Uneori mă gândesc că parabola femeii adultere, dacă Iisus ar fi venit în mijlocul poporului român, ar fi avut un sfârşit tragic. Păi noi o lapidam de voie, pentru că suntem toţi fără de păcat. Şi înainte s-o facem chisăliţă pe nefericita aia, ne-am fi bătut între noi care să arunce piatra primul.

Frânturile zilei (XXI)

"Rugaţi-vă călare" (Coranul). Aşa începea un roman franţuzesc scris de un autor şucar cunoscut sub pseudonimul San-Antonio. Romanul era porcos, comic, islamofob şi, ca toate producţiile lui San-Antonio, s-a vândut bine. Musulmanii erau vandabili, adică bărboşi, idioţi, misogini şi cu probleme erectile. Totul provenea de la cartea lor sfântă, care le spunea să se roage călare. Ce poate fi mai idiot decât un text cu pretenţii de sacralitate care-ţi impune ca instrumentar religios o şa?

Cam aşa acţionează decontextualizarea. Iei un text, nu te interesează care-i spiritul lui, şi decupezi cu precizie chirurgicală unde-ţi convine. Rezultatul este contrariul textului, dar cel puţin e pe măsura intenţiei tale, ceea ce nu-i puţin. Am căutat în Coran injoncţiunea şi am găsit-o: "Fiţi sârguincioşi în rugăciunile ritualice şi mai ales în rugăciunea din mijlocul zilei. Ţineţi-vă drepţi în faţa lui Dumnezeu, cu smerenie. Iar dacă vă temeţi de ceva, rugaţi-vă mergând sau rugaţi-vă călare. Iar când sunteţi în siguranţă, invocaţi-L pe Dumnezeu aşa cum aţi fost învăţaţi." (Al-Baqara, 238-239) Aşadar, musulmanii trebuie să respecte rugăciunile ritualice cu fidelitate, dar dacă viaţa le este ameninţată, trebuie să se roage oricum, dar să continue să se roage. Nu e chiar ce-a lăsat să se înţeleagă San-Antonio.

Decontextualizarea, decupajul, aici e capcana. I se reproşează constant lui Patapievici afirmaţia conform căreia Eminescu este cadavrul din debaraua culturii româneşti de care trebuie să scăpăm dacă vrem în U.E. Din citat ar reieşi că Patapievizi e în limbă după UE şi-i gata să-l vândă şi pe Eminescu. Este un extras dintr-unul dintre cele mai nostalgice şi corecte texte despre marele poet care au fost scrise în ultimii ani. Superficiali şi creduli, câţi dintre noi n-am contribuit la defăimarea lui Patapievici? Şi totuşi, cheia e simplă - înapoi la text. Unde a scris Patapievici textul incriminat? Care este tonul general al textului? Care este intenţia autorului? Cum se încadrează cuvintele din citat în ansamblu? Ştiu, e şcolăreşte. Se numeşte prudenţă.

miercuri, 22 martie 2017

Frânturile zilei (XX)

Să zicem că aveai norocul să trăieşti în Evul Mediu şi, trezindu-te dimineaţa, te întrebai cu ce-ai putea să-ţi umpli timpul. Simplu, căutai un intelectual care nu-ţi era la rânză. Veştile circulau lent, dar tot auzeai că în cutare catedrală este un tip care o arde apofatic, deci sigur e eretic. Nici vorbă să te apuci să vorbeşti ca un prost pe facebook, nu era epoca. O luai metodic, aveai toată dark age înainte, şi începeai cu lecturatul operelor. Lucru deloc facil pentru că nu apăruse încă formatul pdf. Deci urcai pe cal, dacă aveai tupeu, sau pe măgar ca să călătoreşti mai smerit, şi mergeai la ediţia princeps, care în principiu se afla în biblioteca unei mănăstiri cu care ordinul tău avea schimburi culturale.

După lectură, lucru care putea să-ţi ia câteva luni sau ani, pe baza notiţelor, te hotărai, dacă mai aveai chef, să porneşti o dezbatere. Formatul nu era cel al talk-show-urilor contemporane, în sensul că nu venea fiecare cu părerea lui, şi nici nu pleca toată lumea acasă cu aceleaşi opinii ferme cu care intrase în sală. La dezbatere participa un public avizat, oameni cu metafizică, dogmatică şi teologie grea în cap. La sfârşitul dezbaterii, care putea dura oricât şi nu era întreruptă de niciun moment publicitar, cel chemat să dea explicaţii fie era declarat eretic şi i se punea în vedere să retracteze şi să nu revină niciodată la opiniile anterioare, fie cel care chemase onorata adunare era făcut prost pe faţă.

Hai să vă dau şi un exemplu: Johannes Eckhart von Hochheim, cunoscut mai ales ca Meister Eckhart, a fost acuzat de erezie de către Papa Ioan XXII, pentru 28 dintre tezele sale. A avut doua dezbateri, prima la Cologne, în faţa unui conciliu format din prelaţi, a doua la Avignon, în direct cu Papa. Meister Eckhart nu a fost niciodată calificat ca eretic, nu a trebuit să-şi retracteze niciuna dintre afirmaţii. Papalitatea a scăldat episodul în epocă, beneficiind de moartea personajului la scurtă vreme, dar atunci când s-a cerut reabilitarea magistrului, în 1992, răspunsul a venit răspicat: Meister Eckhart nu poate fi reabilitat pentru că nu a fost niciodată condamnat, teologul fiind pe deplin ortodox.

Cam aşa se petreceau luptele de idei în epoca întunecată dinaintea Renaşterii. O imensă seriozitate, o implicare desăvârşită. Oameni care să te înţeleagă şi care să-ţi cântărească argumentele şi să le judece după un sistem de valori unanim recunoscut. Credinţa comună că ideile contează, că nu sunt nici păreri personale, nici opera hormonilor care-şi fac de cap. Gravitatea celor conştienţi că ideile mişcă lumea, şi că direcţia imprimată nu este indiferentă. Da, a existat o lume în care puteai fi şi papă, nu câştigai o dezbatere doar cu atâta lucru.

Frânturile zilei (XIX)

Românilor le plac exerciţiile de ură. Avem o apetenţă pentru ură pe care doar exerciţiul nostru o poate concura ca amplitudine. N-o să inventariez obiectele urii noastre, nici nu pot nici nu ma preocupă. Dar observ, printre altele, că ne urâm intelectualii. Şi nu oricum, ci din auzite. Pleşu, Liiceanu, Patapievici sunt perfecţi pentru ura noastră. Primul e prea obez, al doilea prea patron, al treilea prea filfizon. Nu-i citim, nici n-avem nevoie, îi cunoaştem noi prea bine ce le poate pielea. Boia e antiromân, Djuvara nu-i nici măcar istoric.

Cititul în sine, negreşit, nu garantează nimic. Poţi citi şi să nu pricepi, întâi pentru că-ţi lipsesc reperele, scara de valori pe care să proiectezi lectura. Poţi să nu înţelegi pentru că citeşti în cheia ta, personală, strâmbă, şi atunci vorbim despre o incapacitate congenitală sau dobândită care te face impropriu întâlnirii cu un mare om sau cu nişte idei care să-ţi pună mintea în efervescenţă. Dar, în oricare situaţie, a citi este superior absenţei lecturii, pentru că a verifica o afirmaţie este cel mai sigur semn de prudenţă într-o lume în care reclama o fac idioţii.

 N-am cunoscut pe nimeni dintre delatorii lui Boia care să-l fi citit. Toţi, fără excepţie, îi cunoşteau ideile din auzite. Cineva mi-a oferit un argument care m-a făcut praf: Boia a fost publicate la Humanitas, deci este îndrăgit de mainstream, deci este dăunător. Aceeaşi editură a publicat şi Filocalia. Suficienţa, ţâfna, teama de a fi scos din zona de confort, intoleranţa la critică, masificarea intelectuală şi dragostea deloc creştinească pentru bârfă aglutinează corul delatorilor noştri. Luaţi la bani mărunţi, sunt nişte inşi grăbiţi şi pe care nu-i bine să-i contrariezi. De aceea o şi fac, în măsura în care am timp pentru asta.

marți, 21 martie 2017

Frânturile zilei (XVIII)

Dacă stau şi mă gândesc bine, cei care m-au făcut mândru că sunt român sunt taman cei care mi-au arătat că românismul este o scară spre universalitate. Vasile Lovinescu, cel care mi-a dezvăluit prin hermeneutica basmului şi a folklorului conexiunile pe care cei din vechimea noastră le-au avut cu marile curente spirituale ale omenirii. În treacă fie spus, basmele lui Creangă n-au românesc în ele decât deliciosul stil al humuleşteanului, o versiune a Caprei... a fost culeasă în India, ca să dau doar un exemplu. Apoi Constantin Noica, cel care a demonstrat cu prisosinţă că rostirea românească este adecvată transmiterii universaliilor platoniciene. În cele din urmă Constantin Brâncuşi, sculptorul ideilor eterne, care e gorjean prin accident dar etern prin preocuparea pentru cele fără de început şi fără de sfârşit. Aceasta e triada care pentru mine a însemnat proiectarea neamului meu în nemurire prin purificarea de scoriile localismului. 

luni, 20 martie 2017

Frânturile zilei (XVII)

Un centurion roman vine la Iisus şi-l roagă să-i vindece robul bolnav. Atunci când Iisus se oferă să vină la el acasă, soldatul refuză delicat, spunând că nu este vrednic să-l primească.

Un maior nazist vine la Iisus şi-l roagă să-i vindece bucătăreasa bolnavă. Atunci când Iisus se oferă să vină la el acasă, nazistul refuză delicat, spunând că nu este vrednic să-l primească.

Un general KGB-ist vine la Iisus şi-l roagă să-i vindece colegul bolnav. Atunci când Iisus se oferă să vină la el acasă, sovieticul refuză delicat, spunând că nu este vrednic să-l primească.

Un asasin economic de la FMI vine la Iisus şi-l roagă să-i vindece bunicul bolnav. Atunci când Iisus se oferă să vină la el acasă, globalistul refuză delicat, spunând că nu este vrednic să-l primească.

Pe toţi Iisus îi trimite acasă cu cuvintele: “Du-te, fie ţie după cum ai crezut.” Există o tragedie a ocupantului care roade ca un vierme invizibil instrumentul oricărei forme de represiune. Iisus o vede şi, acolo unde există rugăciune, o uşurează. Suntem martorii unei nepăsări faţă de ocupaţia militară, economică ori culturală pe care Iisus, în ochii căruia jocurile noastre sunt meschine şi irelevante, n-o ţine secretă.

Caut în modelul antropologic fundamental al creştinismului, Iisus Hristos, o fărâmă cât de mică, o urmă cât de palidă de naţionalism. Şi peste tot mă izbesc de universal.

Frânturile zilei (XVI)

Nu e niciun stres. Stresul e când cade bomba peste blocul vecin, când mergi la şcoală şi ai de trecut trei baraje cu soldaţi care au glonte pe ţeavă, când tata e la război şi nu eşti sigur dacă ţi-ai luat cum se cuvine rămas bun de la el, că poate nu se mai întoarce, când mama pune o piatră în oala cu apă ca să te convingă că urmează să facă o supă şi din altceva decât din păpădie şi urzici. De fiecare dată când un adult foloseşte prosteşte cuvântul "stres" rezultatul este un copil lipsit de rezistenţă la provocările normale şi legitime ale vieţii.

sâmbătă, 18 martie 2017

Frânturile zilei (XV)

Doctrina catolică afirmă fără înconjur infailibilitatea Papei ca gardian al doctrinei creştine. Protestanţii au spus că aşa ceva este cu neputinţă, justificând prin aceea că natura umană este supusă inexorabil erorii, deci nici gând să fie infailibilă. Aveau dreptate, aşa este natura umană. Numai că afirmaţia doctrinei catolice rămâne în picioare, pentru că Papa este infailibil nu prin natura sa umană, ci ca gardian impersonal al doctrinei creştine. Papa se poate înşela atunci când comandă ouă moi în loc de ouă fierte, pentru că natura lui umană s-ar putea să aibă o preferinţă nesănătoasă. Însă Papa este infailibil atunci când spiritul lui este fidel doctrinei creştine, atunci când tratează lumea prin lentila creştină, atunci când prin venele lui curge sângele lui Iisus Hristos, sacerdotul suprem.

Ortodoxia s-a arătat la rândul ei cât se poate de mefientă în privinţa pretenţiilor de infailibilitate ale Episcopului de la Roma. Autoritatea sinodală a fost considerată superioară infailibilităţii unui singur om, fie el şi purtător al unei funcţii sacre. Unde-s mulţi, adevărul creşte, posibilităţile de a greşi tind spre zero. Pentru ortodocşi, infailibilitatea sinodală a fost preferată celei papale.  Într-o Biserică în care fiecare sfânt cărturar în parte şi-a redactat lucrările singur (nu avem lucrări colective în tradiţia Sfinţilor Părinţi), sfatul sinodal a fost preferat reflecţiei unui singur om.

După Sinodul Panortodox de la Creta, constatăm că există o a treia infailibilitate care le bate pe primele două: cea a cui şi-o arogă. Câte un popă întrerupe pomenirea episcopului, probabil trecându-şi biserica pe persoană fizică. Câte un teolog de pripas mătură cu toată ierarhia prin articole şi pe facebook. Înjurători de toată mâna îşi descoperă perfecţiunea suprasinodală şi n-o ţin ascunsa de nimeni. Papa e un antihrist, asta e dogma printre ortodocşi. Sfântul Sinod e şi el o cloacă demonică. Oricum o dai, autoritatea nu face nicio para în ochii nimănui. Iar infailibilii de ocazie proliferează pe acelaşi fond al contestării pe care a explodat şi protestantismul cândva. 

Frânturile zilei (XIV)

Am înţeles că Erdogan le-a cerut musulmanilor să facă fiecare câte cinci copii, ca să-i bată pe creştini. Europenii, când au auzit provocarea, s-au oferit să facă fiecare câte şase avorturi, ca să nu rămână nici ei mai prejos.

Frânturile zilei (XIII)

Eu cred că întotdeauna oamenii şi-au dorit să fie realişti, altfel spus adecvaţi realităţii. Dotaţi din naştere ori educaţie cu dorinţa de luciditate, adică de a privi printr-o lentilă care nu minte, nu înşală şi nu fură. Singurul lucru care s-a schimbat din când în când a fost definiţia realităţii. De exemplu mie, când mi-a zis mama să fac matematică (visa că voi deveni chiar profesor de matematică), opţiunea mi-a fost prezentată sub hainele realismului. Comunismul se construia cu ingineri şi specialişti de mare clasă, aproape nu exista formare profesională care să nu presupună studiul intensiv şi extensiv al ştiinţelor exacte. Iar exact însemna atunci şi înseamnă şi acum “realism”, pentru că realitatea trebuie transformată în cifre şi nu eludată cu epitete şi metafore. “Realismul” e totuna cu modul în care vrem noi să vedem realitatea, iar în raport cu această confuzie îngrozitoare schimbarea de regim din 1989 este doar un eveniment neimportant, pentru că manierele nu s-au clintit.

De aproape treizeci de ani, lumea s-a pus cu voluptate pe avortat. E voie, e libertate, iar cei care s-au născut ocrotiţi de legea comunistă s-au răzbunat pe propriii copii nenăscuţi pe care i-au aruncat la pubelă ca pe nişte tumori periculoase. Din realism, aşa se zice. Nu e timp, nu sunt case, nu e chef, deci nu e realist să te încurci cu un borac. Se avortează organizat, igienic, ştiinţific, la spital, unde femeile merg oarecum gravide şi de unde se întorc perfect sănătoase. Singura boală vindecabilă instant, cât ai prepara o cafea la automat, e sarcina nedorită. Practic, “realitatea” e cuvântul care înlocuieşte convenţiile sociale sau propriile idei despre petrecerea timpului liber.


Iar eu nu mă pot împiedica să mă gândesc că în toate religiile lumii Realitatea este unul dintre numele lui Dumnezeu, că este o stare de aşteptare în care Binele este lăsat să lucreze fără vreo pretenţie de a-l anticipa sau controla, că Răul are şi el loc tocmai pentru că în miezul lui stă cuibărit negreşit Binele, într-un mod care se revelează întotdeauna post factum, iar omul realist este cel care-şi asumă condiţia umană cu toate ale ei, fără s-o inginerizeze după bunul lui plac sau al altora, ba chiar căutând refugiu în inima Realităţii, care este chiar Dumnezeu.

vineri, 17 martie 2017

Frânturile zilei (XII)

Am cunoscut recent un tip care şi-a rezolvat cam toate problemele financiare. A muncit, a avut firmele lui, a dat faliment, a luat-o de la capăt de vreo două ori, a fost tras în piept, a tras ţepe, şi-a mâncat sănătatea, a fost cu moralul sus când alţii măturau podelele cu psihicul lor, acum a vândut tot, a cumpărat case şi apartamente pe care le-a închiriat şi stă lejer cu câteva mii bune de euro lunar. Acuma e bine, chiar foarte bine, se preocupă de cele spirituale, merge la biserică, un pic la yoga, cumpără obiecte rare, cu parfum, se interesează de artă, e bine, cum vă spuneam. În plus, omul e echilibrat, are o maşină decentă dar comună, dacă-l vezi treci pe lângă el pe trotuar fără să bănuieşti că face vreo o sută de mii de euro anual numărând stelele de pe cer.


Aş minţi să spun că sunt stresat, aaa, nu, stresul este pentru oameni sensibili şi implicaţi, eu sunt prea nesimţit să mă stresez. Dar tot m-am întrebat, ca de fiecare dată când mă întâlnesc cu cineva care-mi este superior într-o privinţă (adică toată lumea), cum ar fi oare să fiu în locul lui. Adică să nu trebuiască să merg la liceu, să nu fiu nevoit să traduc nimic pentru bani, să stau aşa toată ziulica şi să mă duc din când în când să încasez câte o chirie mănoasă? Ei, cum ar fi? Păi, aş citi de-ar pârâi cărţile. Aş scrie frenetic, până ar lua foile foc de la stilou. M-aş concentra pe proiectele mele de mare respiraţie, care cer documentare enormă. Bine, dar asta fac şi acum.

miercuri, 15 martie 2017

Frânturile zilei (XI)

Întotdeauna mi-am dorit să cunosc o limbă rară, adică să fiu printre puţinii fericiţi care au acces la o limbă străină anume. Să fiu un bengos, un barosan, o sculă supra basculă, un miez într-o ceva. Când ne-am apucat noi de traduceri, erau trei traducători autorizaţi pe daneză în toată România. Luau pe pagină cât voiau ei, şi voiau mult. Încercaţi să vă imaginaţi că cineva putea taxa vreo 300 de lei pentru un certificat de naştere prin 2007. Ştiu că nu puteţi, nu insist, am zis şi eu. Comparativ, noi taxam vreo 25 de lei. Timp de lucru: 15 minute. Fireşte, e ca-n povestea cu cuiul lui Pepelea, nu se plătea munca, se plătea faptul că ştii unde vine băgat cuiul.

Zilele trecute mă sună un procuror. Îi explic că eu sunt negrul care preia apelurile şi că Delia e ocupată într-o corporaţie. Omul nu vrea să se întină, e un rasist, nu-i plac negrii. Îi tai elanul cu interpretariatele, sunt foarte prost plătite pentru că o tutiţă din ministerul justiţiei a decis că e mai uşor să traduci oral decât scris, pe principiul că la scris obosesc şi mâinile. De aceea organul plăteşte 25 de lei pentru un ceas lângă infractor dar îţi dă 38 de lei pentru o pagină tradusă. La traduceri scrise în schimb parchetul plăteşte după lege, adică regeşte, doar pe piaţa internaţională prinzi preţuri mai bune. Nu-mi dă detalii, îmi promite că se va descurca el.

Adineaori mă sună, iar fraza introductivă e un cocktail unic de miere, nectar, ambrozie şi pălincă dublu distilată: “Am tot căutat un traducător de franceză.” Îl rog să repete. Repetă. Mai repet eu mental de vreo 10 ori, ca să-mi intre bine în cap. Deci, asemeni lui Făt-Frumos din poveste, procurorul nostru “a tot căutat un traducător de franceză”. Nu banii au fost problema, un dosar la care lucrezi lejer o lună îţi poate aduce 2000 de lei. Plata e perfectă. Nu s-a găsit om. Şi vorbim despre judeţul Cluj, nu despre oraşul Turda. Şi despre franceză într-o ţară latină, nu despre daneză, ori zulu, ori sanscrită.

Gata, s-a rezolvat cu limba rară, n-am căutat-o eu pe ea, m-a găsit ea pe mine. Anticipam cu un coleg prin 1998 c-ar fi mişto să cadă o atomică peste Paris şi să ne trezim amândoi francizanţi, după cum unii sunt grecizanţi sau latinizanţi. Să mergem aşa prin oraş îmbrăcaţi în aripi de înger şi să-i lăsam pe oameni să ne admire de la distanţă. Uite c-a mers şi fără atomică, a fost soluţie taoistă, să laşi lucrurile să se rezolve de la sine. Timpul, marele meu aliat, căruia i-am încredinţat toate problemele pe care am fost prea stupid sau prea leneş să le rezolv singur, a fost şi de data asta la apel.


P.S. De mâine certificatele de naştere pentru copiii pe care-i naşteţi la Paris sunt decât 300 de lei. Asta voiam să vă spun.

marți, 14 martie 2017

Frânturile zilei (X)

Se povesteşte că, atunci când negrul Bilal s-a ciondănit cu un arab dintre companionii Profetului, arabul  i-ar fi aruncat în faţă, cu intenţia de a-l jigni: “Negrule!” Profetul a tranşat conflictul cu o frază care ar trebui să figureze pe frontispiciul tuturor facultăţilor de litere din lumea noastră: “Cine învaţă arabă, este arab.” Nu studiem limbile străine pentru comunicare, nu-i nimic de comunicat. Studiem pentru a deveni aievea altcineva.

Învăţarea unei limbi străine nu este ca parcurgerea unui bilanţ contabil (admiţând că acesta din urmă ar îndeplini pretenţiile de “obiectivitate” pe care şi le arogă). Nu învăţăm cuvinte, ori sunete, ori categorii gramaticale. Învăţăm să gândim după alte coordonate: numărul dual din arabă, categoria aspectului verbal din engleză, frazele în răspăr din latină, sunetele vindecătoare din ebraică. Lucruri care în limba noastră sunt prea lesne trecute cu vederea, devin puncte nodale în limba celuilalt.

Orice parcurs lingvistic este o excursie în care alteritatea devine identitate şi identitatea devine alteritate.  Dacă, suprem privilegiu, îl ajuţi pe celălalt să înveţe limba ta, înveţi la rândul tău să-ţi priveşti vehiculul lingvistic matern ca pe ceva străin, ca şi cum într-o zi te-ai vedea în oglindă pentru prima dată, şi ai pune mâna pe frunte, ca să-i vezi convexitatea, ţi-ai pipăi cu curiozitate urechile, ţi-ai trece mâna prin păr temându-te să nu te tai în propriile fire. Eu am avut norocul ăsta, să-mi înţeleg întâi limba prin ochii mei, apoi prin ochii unui neamţ.

Tiara papală e nimic pe lângă puterea de a spune într-o zi: sunt latin. Evreii nu se jucau cu asta, fără limba sacră orice discuţie pe text era refuzată brutal. Coranul este arab sau nu este deloc. Din punctul acesta de vedere înalt, traducătorii nu sunt trădători, cum spune blând un celebru adagiu, ci asasini culturali.


Frânturile zilei (IX)

Mie-mi place explicaţia cu genetica. E magică. E imparabilă (à propos, când v-aţi căutat ultima data de gene?). Cu genetica în mână, poţi afirma orice, poţi explica totul, nimeni nu poate să te contrazică. Genetica este de fapt noul esoterism, iar geneticianul este un iniţiat în mistere pe care doar el le poate descifra. Restul sunt condamnaţi la tăcere şi admiraţie.

Într-o dispută pe probleme de genetică, n-ai decât o singură şansă: să tragi tu primul. Auzi, de exemplu, că cutare s-a îmbolnăvită de ceva scrofuloză. “E genetic”, zici atunci, apoi te retragi în turnul tău de fildeş cu termopane. Nici n-are rost să te uiţi în urmă, i-ai dat gata pe toţi. Tanţa nu se mai satură de Costel şi cei patruzeci de prieteni ai lui. “E genetic”. Poporul român este compus din hoţi. “E genetic”. N-ai cum greşi, pentru că întotdeauna un cromozom trebuie să dea seama de ceva.


Bolile pot fi explicate genetic. Nivelul de inteligenţă poate fi explicat genetic. Temperamentul poate fi explicat genetic. Genetica poate fi explicată genetic. Iar, dacă nu, măcar poate fi invocată ca o zeiţă antică. Ceea ce-i acelaşi lucru.

luni, 13 martie 2017

Frânturile zilei (VIII)

În 1990, unul din argumentele cu care cuplul Iliescu-Roman atrăgea investitorii străini a fost forţa de muncă bine pregătită. Concomitent, era imperios necesar să se reformeze învăţământul catastrofal din comunism, adică acel învăţământ care izbutise să pregătească bine forţa de muncă. Nimeni nu-şi punea problema de ce trebuia să reformăm un învăţământ ale cărui rezultate erau incontestabil bune.

Între timp, reforma a reuşit, în sensul că am închis toate şcolile profesionale, am înlocuit profilurile “tari” (matematică-fizică, bilingv, filologie) cu profiluri “moi” (ştiinţele naturii, ştiinţe sociale), notele au explodat, avem abandon şcolar nu doar printre cei care renunţă la şcoală, noi avem abandon şcolar şi printre cei care obţin diploma, pentru că renunţă să mai înveţe cu ani buni înainte de a-şi termina studiile. Avem probabil cea mai mare rată de abandon universitar din lume, ştiu multe specializări unde termină mai puţin de 50% dintre cei admişi, iar acolo unde se termina cu media 9 azi se termină cu 6, dar nimeni nu face caz de asta.

Eu zic să surprindem globalizarea seducându-i pe noii investitori străini cu forţa de noastră de muncă slab pregătită. Batem Bangladeshul la sigur. Am vrut să spun: la fund.

duminică, 12 martie 2017

Frânturile zilei (VII)

Autonomia Ţinutului Secuiesc. Aşa, si? Păi, ar trebui să aibă autonomie, dacă asta vor. Şi ar trebui ca această autonomie locală reală, nu declarativă, să existe în toate regiunile, nu doar în ţinutul secuiesc.

Nouă ne plac Germania şi Elveţia, dar uităm că în aceste ţări există exact autonomia pe care o cer secuii, în fiecare regiune. Sărim în aer când auzim de centralismul francez, dar exact asta avem, şi e cea mai păguboasă formă de guvernare, pentru că presupune o putere distanţată de popor, nu una aflată în contact cu poporul, ca în cazul autonomiei.

Nu ştiu multe despre ţinutul secuiesc. Ştiu doar că de oricâte ori am trecut pe acolo şi am avut nevoie de indicaţii rutiere, am vorbit româneşte şi etnicii maghiari mi-au răspuns româneşte. Am cunoscut cândva un român din Târgu Secuiesc care era încântat de oamenii pe care-i avea acasa. Oamenii, da? Maghiari, români, oameni.

Restul sunt poveşti de presă.

vineri, 10 martie 2017

Frânturile zilei (VI)

În Evul Mediu atât de hulit, dacă un om intra în casa altuia pentru că îi era foame, putea lua tot ceea ce avea nevoie să mănânce şi nu se considera furt. Asta atât în Apusul catolic cât şi în Răsăritul ortodox. Niciun om care se întorcea acasă şi vedea că a fost luată mâncare de pe masă nu blestema, pentru că prezumţia era că un înfometat şi-a umplut pântecul gol şi şi-a văzut de drum.

Atât în Rusia pravoslavnică, precum şi în lumea scolastică, se putea călători cu traista goală, pentru că şi porţile mănăstirilor, şi cele ale nobililor bogaţi, ba chiar şi bordeiele celor mai umili se deschideau în calea celui care n-avea pe nimeni, şi care era tratat ca un oaspete trimis de Dumnezeu. În vremurile acelea "intunecate", mâncarea era dar divin, iar ideea că cineva ar putea refuza altcuiva necunoscut un dar pentru care nu avea niciun merit era tratată ca o formă de viciu sufletesc grav.

A trebuit să vină modernitatea pentru ca Jean Valjean să intre la ocna zece ani pentru că a furat o pâine după două zile de foame atroce. Iar de la Victor Hugo încoace, hămesiţii tot hoţi au fost consideraţi. Se zice că dracul, când vrea să fie corect, este contabil. Trăiasca dreptatea contabilă, bre.

Atitudinea pe care trebuie s-o ai când începi învăţarea unei limbi străine

Să ştii că învăţarea unei limbi străine este o chestiune de metodă şi una de atitudine. În acest text o să lămurim atitudinea, urmând ca metoda să ţi-o descriu ulterior. Să nu ţi se pară inutile precizările care vor urma, e nevoie de atitudinea adecvată în toate întreprinderile noastre. Nu putem trage cu arcul fără să ne golim în prealabil mintea de gânduri, spune disciplina zen. Învăţarea unei limbi străine are nevoie de o concentrare specială, cu nimic inferioară tragerii cu arcul. Principiile acestui demers ţi le voi dezvălui în cele ce urmează. Fii pregătit să meditezi pe marginea lor şi să ţi le însuşeşti.

Dă-i ignore isteţului care ţi-a spus că singurul moment bun ca să începi studierea unei limbi străine este vârsta de trei ani. Este un neadevăr şi o scuză perfectă pentru eşec. Realitatea e că putem începe acest demers la orice vârstă, cu condiţia să avem atitudinea cea mai adecvată. Am cunoscut o bătrână doamnă al cărei nepoţel era născut şi crescut în Italia. În prima vară în care s-a dus să aibă grijă de el, atât odoraşul cât şi prietenii lui italieni au fost foarte uimiţi că cineva cu vârsta ei nu ştie să vorbească pe înţelesul lor. N-au ascuns faptul că o consideră proastă. Femeia a suferit şi oricare alta ar fi renunţat să mai meargă în peninsulă, dar ea s-a ambiţionat foarte tare. La 60 de ani a participat la un curs pentru adulţi şi a trecut prima toate testările, înaintea celor de 20-25 de ani. În a doua vară, cu baza de la curs şi ajutată de mediul lingvistic, a devenit o vorbitoare remarcabilă.

Ştii deja două limbi străine şi te gândeşti unde încape a treia. Păi, tot acolo. Realitatea e că mai ai destul până să-i ajungi pe asiatici şi pe africani, poligloţi înăscuţi. În Asia, orice om care acţionează o rikşa (vehicul cu tracţiune umană) vorbeşte tamila, bengali, chineza şi hindu. Tocmai ţi-am enumerat limbile care au cu multe zeci şi sute de milioane de vorbitori mai mulţi decât engleza. În Africa, unde statele au fost create de europeni şi nu au nimic în comun cu naţiunile locului, vorbitorii de patru-cinci limbi sunt dintotdeauna norma, nu excepţia. Un hamsa va învăţa şi folosi firesc limbile dogon, peul, bambara, pentru că acestea sunt neamurile cu care intră în contact tot timpul. De fapt, dacă până acum ştii o singură limbă străină, este pentru că eşti un euroamerican leneş. Învăţarea unei limbi străine nu este excepţională, ci firească, iar mintea umană nu este suprasolicitată dacă foloseşte 7-8 limbi diferite de cea maternă.

Te gândeşti că eşti poate mult prea prost şi te laşi păgubaş. Am o veste bună pentru tine: inteligenţa ta nu va fi prea solicitată în procesul învăţării unei limbi străine. Ceea ce va fi pus la încercare va fi tenacitatea, deci caracterul, aceasta este piesa de rezistenţă. O limbă străină nu este o redută pe care s-o iei cu asalt într-un week-end sau într-o lună, deşi se pot face progrese notabile pe termen scurt. E mai degrabă un viciu intelectual pe care trebuie să-l serveşti cu regularitate, câte puţin zilnic, dacă se poate. O construcţie la care adaugi câte o cărămidă o dată, dar des. Un drum potrivit de lung pe care să-l parcurgi cu paşi de furnică. N-am cunoscut încă un om atât de prost încât să nu poată învăţa o limbă străină. Dar am cunoscut o sumedenie de oameni inapţi să se organizeze, zăpăciţi, uituci, delăsători, incapabili de investiţii pe termen lung în ei înşişi, pândind orice pretext ca să abandoneze.

Învăţarea unei limbi străine îţi va solicita intens ceva ce toată lumea se preface că nu contează: memoria. Va trebui să ţii minte sunete noi, moduri noi de a gândi, structuri civilizaţionale străine, categorii gramaticale care în limba ta sunt trecute cu vederea. Vei învăţa, din principii şi detalii, că omul poate fi altfel decât ai crezut până acum, şi că acel altfel este la fel de legitim ca şi antropologia la care ai avut acces până acum. Vei trece, ca noi toţi, prin momente în care ţi se va părea că memoria ta s-a umplut şi nu mai poate primi nimic, şi vei simţi fericirea pe care ţi-o dă memoria 2.0, adică momentul acela când solicitarea se întâlneşte cu rezultatul ei bun, creşterea capacităţii intelectuale.

Frânturile zilei (V)

Vreau să-mi cumpăr un tricou. Nimic neobişnuit, mai trebuie să cumpărăm şi câte o hăinuţă din când în când. Doar că eu vreau să-mi cumpăr un tricou, şi dau de tricouri cu text. Cu ani în urmă am fost încântat să descopăr pe un tricou o caricatură cu un tip slăbănog în pericol să-l părăsească pantalonii prea largi, deasupra căruia scria: “La mulţi ani, ţuculos musculos!” Era un cadou premeditat pe care o tipă îl făcea soţului ei, un adevărat ţuculos. Fusese inscripţionat special pornind de la un tricou clasic, alb. Era unicat.

Astăzi, găsirea unui tricou alb este o adevărată provocare. Toate pe care le-am văzut vor să transmită ceva universului, în subsidiar că proprietarul burţii acoperite este haios, jmecher, sensibil, deştept dincolo de limita admisă de lege, eventual sexos mai ceva ca-n filme. Eu vreau doar un tricou, dacă se poate din ăla care să-mi acopere părul de pe piept. Dacă se poate. Dacă nu, măcar să nu zică nimic. Un tricou surdomut, fără intenţii de comunicare, fără istorie conversaţională. Unul care să nu întreţină mitul alfabetizării pe stradă.


Iar când am să am ceva de transmis cuiva, scriu un text. Unicat.

Frânturile zilei (IV)

E Postul Paştelui. Pentru a celebra momentul, ateii deschid manualul de religie de-a III-a. Sunt şocaţi să vadă că manualul nu este compus din steluţe, iarbă verde, zâne cu baghete magice şi pitici amabili. Huh, există un fragment traumatizant despre plagile pe care Dumnezeu le-a trimis asupra Egiptului. Ateii se revoltă îngreţoşaţi: păi stai aşa, religia nu e o chestie de spa şi relaxare? Furie ateisticoidală maximă. Găsesc şi fragmentul revoltător despre mirungerea de la Sfantul Maslu. Buei, păi stai aşea, cum adică? Despre antibiotice nimic? Păi ce fel de manual pentru secolul XXI este ăsta, fără relaxare şi terapii cu laser? Religia e un fel de buhuhu? Ateii strigă în cor: blasfemie. La adresa steluţelor, a ierbii, a zânelor şi a piticilor, fireşte. 

miercuri, 8 martie 2017

Multinaţionalele vin, dar mai şi pleacă

În 30 septembrie 2011, presa locală din Cluj, preluată rapid de presa naţională, făcea rating cu o ştire greţoasă - Nokia pleacă de la Jucu. Veniseră cu trei ani înainte, pe un covor roşu special conceput şi oferit de autorităţile române investitorilor străini salvatori - asfaltare, parc industrial amenajat, facilităţi fiscale cu dedicaţie, contract secretizat. Mâna de lucru aproape gratis creştea liber, aşteptând doar efortul de a fi sacrificată pentru o cauză bună. Nu, guvernul PDL de atunci nu mărise salariul minim pe economie. Nu, Nokia nu era la prima mişcare de acest gen, pentru a veni la Jucu plecase din Germania. Acum îşi făceau bagajele pentru Bangladesh, unde îi aştepta un alt covor roşu. În urmă, rămâneau 2200 de sclavi în căutare de un stăpân care să le dea cu generozitate firmiturile necesare vieţii.

Observăm un curent isteric în legătură cu plecarea firmei de textile Alison Hayes de la Urziceni. Dacă ar fi să ne luăm după gura presei, bieţii de ei se refugiază în China ca nu cumva să dea faliment din cauza celor câţiva creiţari în plus pe care trebuie să-l dea hămesitului proletar român. Vina e numai şi numai a corupţilor de la PSD care, la beţie, s-au gândit că muncitorul român ar avea dreptul la o suprafirmitură de la sistem sau de la patron. Iar acestor 350 de disponibilizaţi li se vor adăuga mii şi mii, o adevărată apocalipsă pe piaţa muncii, ca să nu mai vorbim de inflaţia care urmează să ne lase pe toţi cu buzele umflate.

Frânturile zilei (III)

Noi toţi, când vrem să exprimăm lucruri înalte, inefabile, sfârşim lamentabil în paradoxuri şi metafore. Nu cunosc mai mare literalism ca apofatismul:

Sf. Dionisie Areopagitul: “Dumnezeu nu există.”

Mansur al-Halaj: “În propriile mele straie nu se află decât Dumnezeu.”

Amândoi au dreptate, cuvânt cu cuvânt.

marți, 7 martie 2017

Frânturile zilei (II)

Încerc să-mi amintesc când anume în vremea lui Ceauşescu îndrăznea un ambasador străin să cârâie că nu-i place culoarea frunzelor de arţar sau direcţia în care curge apa prin România. Nu-mi amintesc. Dar cred că eram prea mic pe atunci.

Frânturile zilei (I)

Nu izbutesc să ţin minte ce visez noaptea. Ma culc pe la zece, ca o găină tardivă, şi mă trezesc pe la trei dimineaţa, uneori chiar pe la unu. Citesc, scriu ori învăţ în răstimpul în care toată casa doarme, apoi mă culc din nou la şase pentru un ceas sau măcar jumate, timp în care am parte negreşit de un coşmar. Nu pun preţ pe ele, somnul dinainte de crăpatul zorilor e pentru monştri ori vise profetice, iar eu nu mă pot lăuda cu cele din urmă.

luni, 6 martie 2017

John Chrysostom Médaille, Spre o piaţă cu adevărat liberă (recenzie)



Motto: “Trei specialişti, un chimist, un fizician şi un economist, naufragiază pe o insulă pustie. Au la ei doar o conservă de carne. Fizicianul: “Eu propun să ne urcăm pe faleza aceasta abruptă şi să izbim conserva de o stâncă.” Chimistul spune: “Eu propun să lăsăm conserva să se corodeze timp de câteva decenii în apa mării.” Economistul spune: “Eu am o teorie...”

 Cartea profesorului John Chrysostom Médaille de la Universitatea din Dallas este despre lucrurile esenţiale pe care teoriile economice moderne le trec întotdeauna sub tăcere. Este o încercare coerentă de a corecta nişte erori peste care trecem, în absenţa reflecţiei adecvate, prea uşor cu vederea. Ca restaurare intelectuală, este sinonimă cu lipirea braţelor lui Venus din Milo. Este o reîntregire a unei discipline ştiinţifice văduvită de cele mai importante capitole. Este o însufleţire a unui mecanism care se învârte de prea mult timp în gol. Iar argumentul este simplu: ştiinţa economică actuală nu poate descrie adecvat economia, nu-i poate prevedea nici cursul, iar regulile trasate de ea sunt de natură să agraveze problemele. Este o lectură despre ceea ce teoria economică omite, şi e de departe mai important decât tot ceea ce pretinde că înţelege.

Un banc bun spune că, la începutul unei crize economice (nu reţin care, au fost prea multe), doi economişti ar fi purtat următorul dialog: “Te rog frumos, poţi să mă faci să înţeleg ce se petrece acum cu bursa de valori?”, ar fi întrebat primul. “Cum să nu, îţi explic imediat”, ar fi zis al doilea. “Nu, te rog frumos, şi eu pot să explic. Ceea ce vreau este să mă faci să înţeleg.” Din dorinţa de a epata, în secolul XX ştiinţa umanistă numită economie s-a străduit să dea impresia că este o ştiinţă exactă, folosind modele matematice aşa cum au făcut ştiinţele naturii. Evacuarea eticii din economie şi înlocuirea ei cu câteva modele facile a fost corolarul acestei tendinţe spre “matematizare”. Este una dintre situaţiile în care o ştiinţă s-a adaptat la imperativul veacului de a exprima adevărul în cifre, cu preţul pierderii adevărului.