Frânturile zilei (CXCV)

Spune Scriptura: “Şi postind El patruzeci de zile şi patruzeci de nopţi, în cele din urmă a flămânzit.” Nimic mai complet şi mai explicit decât acest verset de la Matei. Iisus n-a postit ziua şi a mâncat noaptea, ci a postit neîntrerupt. N-a postit de apă, ci de mâncare, pentru că la urmă a flămânzit, dar n-a însetat, şi a fost ispitit cu pâine, nu cu apă. În ciuda a ceea ce auzim prea des de la amvon, Iisus a băut apă în timpul postului, şi confuzia aceasta nu-i lipsită de importanţă. În treacăt fie spus, în pustie nu lipseşte apa. Iar foamea n-a simţit-o în post, tocmai pentru că nu-i unul şi acelaşi lucru (de fapt, foamea şi postul se exclud reciproc, pentru că intenţia schimbă natura faptului de a nu mânca) ci abia “în cele din urmă”, adică la capătul celor patruzeci de zile de stat în pustie. Este drept să ne întrebăm cu cine s-a luptat Iisus înainte ca Ispititorul să vină să-l tenteze? Cu natura sa umană, cu frigul şi căldura pustiei, cu plictiseala. Abia după ce le-a înfrânt pe acestea a catadicsit să vină şi Satana, care a aşteptat răbdător ceasul suprem al foamei.

Frânturile zilei (CXCIV)

Dacă vreodată un povestitor cu har se va apleca asupra vremurilor noastre, personajul clasic pe care-l va transpune direct din cratiţa realităţii curente în text va fi consumatorul, acest monstru alintat şi greţos. După cum îl arată şi numele, consumatorul consumă, operaţiune în urma căreia nu chiar totul se pierde, ceva se restituie universului sub formă de dejecţii buboase: mofturi absurde, pretenţii nelalocul lor, fiţe insuportabile. Dacă Iisus ar fi avut în timpul miracolului înmulţirii peştilor şi a pâinilor de-a face cu câţiva consumatori, aceştia s-ar fi grupat într-un loc şi-ar fi spus: e o bătaie de joc, cine-a mai pomenit aşa ceva?, e inadmisibil. Din fericire, Evanghelia ne lasă să înţelegem că cei de faţă erau ca la cinci mii de bărbaţi.

Debut: Insuportabila vecinătate a sufletului, Editura Alexandria Publishing

Disponibilă pe site-ul Editurii Alexandria, cu miros de hârtie şi tipar, “Insuportabila vecinătate...” îşi începe drumul ei în lume. Va avea cititorii pe care îi merită. Pe unii îi va creşte, pe alţii îi va lăsa neschimbaţi. Pentru cei care o vreţi cu autograf şi nu mai aveţi răbdare până la lansarea din timpul Festivalului Internaţional de Teatru de la Turda, mă contactaţi în privat şi rezolvăm cumva.

Mulţumiri domnului Teodoru Ghiondea, primul lector şi semnatarul prefeţei, legătura mea vie cu genealogia spirituală a celor de la care ştiu tot ceea ce ştiu.

Mulţumiri domnului Marius Romila, care s-a pregătit timp de treizeci de ani pentru a face într-o după-amiază coperta acestei cărţi.

Mulţumiri lui Silviu Man şi lui Mihai Marinescu, prietenii mei cu care am vânat leii pe care i-am zăvorât în paginile acestei cărţi.

Pentru editorul meu, Dan Alexandrescu, am o recunoştinţă imposibil de exprimat în convenţii retorice. Nici nu încerc. Aş vrea să cred că Alina Stredie se va felicita într-o zi pentru răbdarea pe care a avut-o cu mine. Ziua aceea nu a venit încă.

Această lucrare, cu care îmi fac intrarea în lumea cărţilor tipărite, poate fi găsită doar în Librăriile Alexandria. Verificaţi dacă în oraşul vostru se află o astfel de librărie. A doua posibilitate este să o achiziţionaţi on-line de aici.

Dacă doriţi un exemplar cu dedicaţie din partea autorului, mă contactaţi la adresa de e-mail: riliescu2000 at yahoo dot com.

Frânturile zilei (CXCIII)

Şi o mică bârfă locală: Catedrala Schimbarea la Faţă din Cluj-Napoca, Bulevardul Eroilor, numărul 10, a fost ridicată la sfârşitul secolului XVIII de către ordinul romano-catolic al Fraţilor Minoriţi Conventuali (o ramură a franciscanilor). Se pare că banii necesari lucrărilor ar proveni în cea mai mare parte dintr-o donaţie a împărătesei Maria Tereza. În 1924 Papa Pius al XI-lea a decis să doneze lăcaşul de cult Bisericii Române Unite cu Roma, care o va folosi de acum încolo drept catedrală a Episcopiei Greco-Catolice de Cluj-Gherla.

În anul 1948, când comuniştii au scos Biserica Unită în afara legii, clădirea a fost dată în folosinţă Bisericii Ortodoxe Române. După 1989 Episcopia Greco-Catolică a cerut să i se recunoască dreptul de proprietate asupra lăcaşului de cult, fiind tratată cu multă tăcere de BOR. A fost nevoie de un proces care a durat 8 ani între Episcopia Greco-Catolică de Cluj-Gherla şi Arhiepiscopia Ortodoxă a Vadului, Feleacului şi Clujului, proces mutat la mai multe instanţe din ţară pentru ca nu cumva în compoziţia completului de judecată să se afle cineva cu afinităţi greco-catolice, până când Curtea de Apel Ploieşti a dispus restituirea imobilului. Pe 13 martie 1998, BOR a făcut o ultimă încercare de a ignora sentinţa rămasă definitivă: credincioşii ortodocşi au încercat să blocheze accesul greco-catolicilor în biserică, fiind nevoie de intervenţia forţelor de ordine şi a unui executor judecătoresc pentru punerea în posesie a proprietarului de drept. În treacăt fie spus, nerespectarea unei sentinţe rămase definitive este o infracţiune în sine.

Frânturile zilei (CXCII)

Lev Tolstoi, în Război şi pace: nu oamenii mari fac Istoria, nu geniile. Adică nici Napoleon n-a condus valul popoarelor dinspre Apus spre Răsărit, după cum nici ţarul Alexandru nu le-a mânat dinspre Răsărit spre Apus. Războaiele nu sunt decizia unui singur om, chiar dacă ochii tuturor sunt aţintiţi asupra lui şi-l înconjură cu urale de fiecare dată când apare, şi i se supun şi sunt gata să moară pentru un zâmbet de aprobare venit de la el. De fapt, războaiele sunt opera a milioane şi milioane de voinţe care merg toate în aceeaşi direcţie.

Nimeni nu este forţat să respecte ordinele, toţi de respectă pentru că ordinele coincid, cel puţin ca principiu, cu voinţa lor. Oamenii cred sincer că în război crima, jaful şi violul sunt permise, iar dacă n-ar crede că legile morale se suspendă atunci n-ar face nimic din toate acestea. Ai totdeauna dreptul să alegi şi nu te vei putea prezenta la judecata lui Dumnezeu spunând că ai fost obligat să faci cutare sau cutare fărădelege. Faptul de a face parte dintr-un sistem convenţional (naţiune, armată, biserică etc.) nu ne suspendă nicio clipă deplina stăpânire asupra sufletului nostru şi nu ne răpeşte imperativul şi posibilităţile de a fi virtuoşi.

Frânturile zilei (CXCI)

Naţionalismul ar trebui să fie o ancorare în concretul etnic, conştientizarea unei moşteniri la care au lucrat nesfârşit de mulţi oameni dinaintea noastră. Suntem români ne începem drumul spre universalitate ca atare. Pornim în viaţă de la o certitudine frumoasă dar pe care, pentru a ne realiza spiritual trebuie s-o depăşim. Un sfânt român este un nonsens, pentru că restaurarea stării adamice presupune depăşirea multor condiţionări, adică inclusiv a etnicităţii. Ca să nu mai discutăm că îndumnezeirea presupune depăşirea condiţionărilor umane, de aceea sfântul aparţine tuturor, fiind cu adevărat universal.

Frânturile zilei (CXC)

Se spune că un papă si un patriarh (nu contează care), au murit concomitent şi s-au prezentat la judecata personală. Fiind vorba despre două persoane care au jucat un rol deosebit pe pământ, în ierarhia bisericească proprie, însuşi Domnul Iisus a coborât să-i judece, neputându-se lăsa ceva atât de delicat în seama unui înger.

Frânturile zilei (CLXXXIX)

Galii se temeau că cerul ar putea să le cadă în cap, dovedind prin asta că ştiu mai bine ce este firmamentul decât toate teoriile moderne despre cosmos. Creştinii ortodocşi se tem că religiile s-ar putea amesteca, făcându-ne să rătăcim astfel drumul mântuirii. Pentru cei din urmă am un îndemn spre relaxare: pe de o parte, acest lucru s-a produs; pe de alta, nu se întâmpla niciodată. Deşi pare paradoxal, nu este aşa, pentru că realitatea e organizată pe planuri diferite de coexistenţă care nu se opun unul altuia pentru că nu se intersectează. Iar noi, bine mersi, cu ale noastre, ne-am putea concentra pe lucrurile care chiar contează, dacă am şti de ce să ne fie frică şi de ce nu.

În haosul spiritual al secolului XX şi-a făcut loc o “mişcare” (spunem aşa luând în calcul aspectul ei dinamic, deşi i-am putea spune la fel de bine “adunătură”, sau chiar “cloacă”, după alte criterii) numită New Age, un melanj format din mai multe doctrine spirituale legitime la ele acasă şi în deplinătatea lor, dar preluate în răspăr, agreabile pentru că au fost selectate şi amputate în funcţie de bunul plac, presărate în câteva puncte cu credinţe moderne pentru a face totul mai uşor de acceptat (îndeosebi credinţa în progres, căutarea fericirii şi a libertăţii, individualism şi relativism). Această salată spiritualistă conţine referiri la “energii”, droguri, sex liber (toţi aparţin tuturor, familia este o instituţie burgheză), credinţa că tehnologia va aduce prosperitatea (sau, dimpotrivă, că renunţarea la tehnologie va aduce libertatea), reîncarnarea pe pământ în diferite forme de viaţă în funcţie de karma anterioară etc. Un pic de hinduism (rău şi prost), Iisus este un maestru (dar nu Fiul lui Dumnezeu), cuvinte de la musulmanul Rumi (dar nu at-tasawwuf ori sharia), ceva anecdote cu Buddha (mai puţin partea cu asceza), şamanism (aici intră ceva magie, inclusiv spiritism, lucru pe care şamanii nu l-au făcut niciodată).