miercuri, 30 noiembrie 2016

Michel Odent, Cezariana (recenzie)



Probabil că textele pe care ar trebui să le citim mai întâi, mai presus de altele şi de mai multe ori, sunt cele despre lucrurile pe care le considerăm implicite. Aş vrea într-o zi să citesc o carte, sau măcar un eseu suculent, despre gestul pe care îl facem când aprindem un bec. Îl facem de câteva ori pe zi, în fiecare zi, de când ne ştim, de aceea credem că este de la sine înţeles. Nu e. Istoric vorbind, are mai puţin de 100 de ani. Dacă un om medieval, sau un grec din Atena lui Pericle, sau un tibetan din secolul XIX ne-ar fi văzut, ar fi crezut toţi că este magic. Şi ştiţi de ce? Pentru că asta şi este iar cei dinainte chiar ştiau să recunoasă magia atunci când o întâlneau. Doar orbirea noastră specială ne face să nu mai vedem dimensiunea magică a celor mai multe dintre acţiunile noastre. Nu-mi spuneţi că aveţi explicaţii pentru ele. Sper că nu credeţi că magia este o ladă în care strămoşii îngrămădeau tot ceea ce nu-şi puteau explica.

Cartea lui Michel Odent este despre o procedură care a intrat şi ea în reflexele lumii noastre: naşterea prin cezariană. Astăzi mai bine de jumătate dintre femeile lumii nasc prin cezariană, cu notabile diferenţe de la o arie culturală la alta, şi chiar în interiorul aceleeaşi arii culturale. La succesul cezarienei au contribuit: progresul anesteziei, introducerea antibioticelor, posibilitatea transfuziei de sânge, apariţia tubulaturii din plastic pentru perfuzii. Naşterea prin cezariană, mai nou şi sub versiunea “electivă”, adică programată de doctor în absenţa travaliului, este mai mult decât o modă, e o tehnologie. În forma ei actuală, este un obiect al industrializării pure care transformă maternităţile în fabrici de copii. Orice pliant al unei clinici private ne asigură că e modern, fără dureri şi foarte sigur.

Şi chiar aşa şi este, reclamele nu mint. Numai că nu ne spun totul, nici măcar tot ce ar trebui să ne intereseze. Cezariana ne vorbeşte despre preţul acestei tehnologii. Nu despre cel ficţional, exprimat în bani, rod al arbitrarului omenesc, ci despre preţul real, care nu mai depinde de noi. Despre ceea ce plătim fără să ştim, irevocabil. Noi, copiii care vin pe lume prin cezariană, civilizaţia noastră ai cărei oameni se nasc într-un mod original, diferit de restul mamiferelor. Michel Odent ia o procedură medicală şi o proiectează în câmpul istoriei mentalităţilor, adică acolo unde se văd pe termen lung costurile autentice.

duminică, 27 noiembrie 2016

Puterea este un crocodil

Probabil că cea mai bună introducere la acest textuleţ este un banc. Ştiţi voi, bancurile sunt texele acelea orale la care râdem, dar putem şi să reflectăm. Eu am strâns deja o colecţie de bancuri fundamentale, adică răscruci capabile să explice existenţa, fără să elimine umorul. Uneori, atunci când mi se pare potrivit, le amintesc celor apropiaţi mie întreg bancul în două cuvinte. Faceţi încercarea, o să vedeţi, se poate. Aşadar vă spun, înainte de a intra în miezul problemei, un astfel de banc fundamental.

Cică un student plin de nelămuriri s-ar fi dus la profesor cu nişte întrebări: “Sistemele politice îi îndepărtează pe oameni de natură, de familie, de comunitate, condamnându-i la disperarea singurătăţii citadine?” Profesorul ar fi răspuns: “Socialismul, da.” “Dar capitalismul?” “Şi capitalismul.” Studentul ar fi continuat: “Sistemele politice concentrează deciziile în mâna câtorva oameni organizaţi într-o castă care se autojustifică, exploatându-i în mod injust pe cei mulţi?” “Socialismul, da.” “Dar capitalismul?” “Şi capitalismul.” În cele din urmă, studentul ar fi continuat: “Sistemele politice sunt bazate pe ideologii care mimează religiile, oferind ca şi acestea criterii pentru recunoaşterea binelui şi a răului, promisiunea unei mântuiri aduse de un salvator cu puteri tehnologice, adică divine?” Neobosit, profesorul l-ar fi asigurat:“Socialismul, da.” “Dar capitalismul?” “Şi capitalismul.”

Probabil că unora le-am adus aminte de ciobanul ale cărui oi albe făceau câte un miel în fiecare an. Şi cele negre. Iar oile albe aveau multă lână. Şi cele negre. Iar oile albe dădeau mult lapte. Şi cele negre. Acesta este bancul fundamental al deosebirilor irelevante, şi aşa îi va rămâne numele. Ar trebui să reflectăm, pornind de la acest banc, cât de multă prostie antrenăm atunci când luăm partea Tandei în războiul ei cu Manda. Tanda, care e mult mai, spre deosebire de Manda, care e şi ea mult mai. Tanda, care niciodată, faţă de Manda, care nici ea niciodată. În sfârşit, argument zdrobitor, Tanda care, versus Manda care.

joi, 17 noiembrie 2016

Probabil lucrul care ar trebui să ne îngrijoreze cel mai mult în România zilelor noastre

În urmă cu vreo patru ani Ştefan al meu a rupt o pereche de ochelari. Ai mei. De fapt, a scos şi a pierdut şurubul care prindea unul din braţele ochelarilor. M-am dus cu scula la firma de unde-i cumpărasem, să pună un şurub nou. Experta sexy a luat cele două bucăţi, le-a îmbucat de probă în aer şi mi-a explicat: nu se poate. Păi, de ce, zic eu?, că e doar un şurub. Da, dar nu avem aşa ceva, pentru că rama nu se mai fabrică, trebuie altă ramă. Pentru un şurub? Pentru un şurub, îmi răspunde experta sexy. Bun, zic comutând pe strategia de minimizare a dezastrului, cel puţin păstrăm lentilele. Nu se poate, zice. Păi, de ce? nu-s bune? zic. Ba da, răspunde experta sexy, dar nu se potrivesc, sunt făcute special pentru rama veche.

Peste vreo două săptămâni, Ştefan al meu, avea patru ani pe vremea aceea, mai rupe o ramă de ochelari. Ai Deliei. Tot şurubul. Tot: nu se poate repara, nu se pot recupera lentilele. Experta sexy dixit. Era prin preajma Crăciunului, când Ilieştii întreprind migraţia de iarnă spre Moldova mamă. Şi tată. La impresionantul spectacol al maşinii pline cu arme şi bagaje se adaugă o pereche de ochelari de damă nefuncţionali. Colindăm centrul vechi al Botoşaniului, pe care eu îl văd cum este dar îl ştiu şi cum a fost, iar într-un magazin vechi comunist dăm de o dugheană pe care scrie: REPARAŢII OCHELARI. Decor comunist, din anii ’70, proaspăt renovat cu nişte postere din anii ’80, populat cu un moşulică ochelarist la rândul lui, tot ce poate fi mai şleampăt şi mai antediluvian.

Se poate repara rama asta? Se uită, o întoarce pe toate părţile, apoi spune: Da. Mă ia cu palpitaţii, moşulică cel nesexy şi expirat sigur nu s-a prins că-i vorba despre o capcană. Când să vin să-i iau, adaug cu o voce albă ca hârtia de imprimantă, 80 grame pe metrul pătrat. Staţi acolo jos, şi-mi indică o canapea, în cinci minute vă dau ochelarii înapoi. Undeva trebuie să fie un truc, îmi spun, sigur mă cocoşează la bani. Mă mângâi gândindu-mă că oricum o ramă cu tot cu lentile costă măcar 6-700 lei, tot ies în câştig. După vreo câteva minute ne cheamă. E bine, totul e cum a fost. Cât ne face? 10 lei, zice. Avem timp. Are timp. Povestim o jumătate bună de ceas.

miercuri, 2 noiembrie 2016

Evgheni Zamiatin, Noi (recenzie)



Motto: “De atunci totul a fost doar o problemă de tehnologie.” (Evgheni Zamiatin)

Apărut în 1920, romanul Noi este una din treptele literaturii distopice pe care oricine vrea să ajungă nicăieri trebuie s-o parcurgă măcar o dată. Dincolo de puternica senzaţie de stranietate pe care o degajă din primele pagini, se află o fabulă puternică, cu nimic inferioară celor din Minunata lume nouă (Aldous Huxley) şi 1984 (George Orwell), pe care le anticipează şi a căror lectură o completează. O scriitură aspră, fără menajamente, toată numai unghiuri ascuţite, care-l proiectează pe cititor într-un coşmar insuportabil.

Noi este despre victoria parodicului asupra realului, a matematicii asupra poeziei, a masei asupra individului şi a Statului asupra lui Dumnezeu. Noi este în egală măsură o prefigurare a omului nou dorit cu ardoare de la revoluţia franceză din 1789 de toţi puii ei famelici: comunismul, nazismul şi democraţia. Un paraom spectral, care face sex fără să iubească, dedicat unei comunităţi abstracte în absenţa unor legături concrete cu oamenii vii. Un lego uman numai muchii care se potriveşte cu alte piese în alcătuirea unui ansamblu mecanizat, căruia nu-i percepe nici sensul, nici absenţa sensului.