sâmbătă, 30 decembrie 2017

Frânturile zilei (CLXV)

Despre necesitatea oralităƫii în predania sacră şi despre reaua utilizarea a cuvântului scris, în fond, despre superioritatea unei culturi orale în raport cu cultura scrisă, Moise Maimonide are un fragment adânc lămuritor: „Tu ştii că chiar Legea tradiƫională nu era altădată deloc redactată în scris, din cauza acestui dicton atât de răspândit în poporul nostru: „Cuvintele pe care ƫi le-am spus prin viu grai, nu-ƫi este permis să le transmiƫi prin scris” (Guittin 60b). Şi aceasta era o prevedere extrem de înƫeleaptă cu privire la lege; căci se evitau astfel inconvenientele în care s-a căzut mai târziu, fracƫionarea opiniilor, obscurităƫile care se aflau în exprimarea scriitorului, eroarea în care cădea acesta, neunirea dintre oameni, care se divizau în secte, şi în cele din urmă incertitudinile legate de practică.”

Aşadar, predania se făcea oral pentru ca maestrul să-l poată urmări pe ucenic, să vadă semnele priceperii şi să gradueze învăƫătura în funcƫie de posibilităƫile intelectuale şi spirituale ale aspirantului. Pe de altă parte, ucenicul avea posibilitatea să vadă mai mult decât transmiterea unui mesaj, el vedea chiar transmiƫătorul, iar virtutea avea un suport uman vrednic de imitat. Nicio carte, oricât de bine scrisă, nu poate înlocui această relaƫie. Şi nicio carte, oricât de bine scrisă, nu poate suplini achiziƫiile anterioare pe care le presupune înƫelegerea ei şi pe care, probabil, cititorul le ignoră.

Ceea ce am obƫinut prin abandonarea culturii orale este, într-o măsură mult mai mare decât ne-am putea imagina, haos şi dezordine.

Frânturile zilei (CLXIV)

Philosophia perennis: Nu există decât un singur Dumnezeu, care s-a revelat în tradiƫii diferite, în moduri accesibile oamenilor cu mentalităƫi profund diferite. Dacă vrei să-L înƫelegi pe Dumnezeu din altă tradiƫie, trebuie să decodezi câmpul mentalităƫilor mai întâi. Apoi totul devine accesibil. Nu simplu, ci accesibil, a nu se confunda.

Nu există decât o singură religie, nepieritoare, de la începutul timpurilor şi până la sfârşitul veacurilor. Doar culorile ei sunt locale. Nu există decât un singur text sacru, în diferite forme şi limbi. Cel care înƫelege temeinic unul dintre ele, le înƫelege pe toate şi fără să le fi deschis. Asta înseamnă că suntem toƫi, indiferent de rasă şi tradiƫie, fraƫi. Fiecare om este într-o relaƫie de identitate profundă nu doar cu aproapele său, ci şi cu departele său.

Există un număr finit de idei corecte, care alcătuiesc tezaurul imuabil al omenirii. Originale şi indefinit de multe sunt doar contrafacerile acestora. Înƫelegerea ideilor autentice înlătură minciuna, care nu este decât un voal ce maschează dar şi aderă la adevăr, în absenƫa căruia nicio minciună n-ar putea supravieƫui. Ideile autentice sunt atât de puternice încât realizarea lor interioară este suficientă pentru a ne scoate de sub vârtejul iluziei. Să trăieşti întreaga viaƫă pentru împlinirea uneia dintre ele este mai mult decât simpla mântuire, este descoperirea împărăƫiei lui Dumnezeu aici pe pământ.

Nu-i nimic propriu-zis de făcut, nimic de corectat, nimeni de îndreptat. Tot ceea ce ar trebui să ne preocupe este efortul spiritual centrat pe propria persoană. Acesta este cel mai dezinteresat şi cel mai eficient altruism: cel ce se sfinƫeşte pe sine, sfinƫeşte toată lumea, tot universul şi tot ceea ce este dincolo de el. Dacă vrei o lume mai bună, începe cu tine, continuă cu tine, sfârşeşte cu tine.

Acesta este pragul philosophiei perennis. De aici se merge spre evreul Moise Maimonide, musulmanul Ibn Arabi, catolicul Meister Eckhardt, ortodoxul Dionisie Areopagitul, păgânul Plotin, buddhistul Nagarjuna, hindusul Shanckaracharya. Spre fiecare pe rând, dacă se poate. Sau numai spre unul, dar bine. Ei sunt stăpânii cheilor.

vineri, 29 decembrie 2017

Frânturile zilei (CLXIII)

Şi totusi, repet, chiar nu vreƫi să vedeƫi că în România mai mult de jumătate din salariaƫi muncesc pe salariul minim? Felicitări dacă puteƫi vedea situaƫia la nivel macroeconomic, ca nişte zei ai economiei, am cea mai sinceră admiraƫie pentru cei care domină neîncetat situaƫia de undeva din spaƫiul cosmic. Spaƫiul cosmic al României, e de la sine inteles.. Dar, domnilor zei, n-aƫi putea coborâ cu hârzobul din cer până la bugetul viermilor care trăiesc pe aceste meleaguri cu salariul minim? Aveƫi idee cam ce copilărie are fiul unui cuplu care traieşte în mizeria asta organizată pe care o numim cu ipocrizie salariul minim pe economie?

În fapt, e o existenƫă sub pragul european al sărăciei, că despre asta vorbim, despre oameni care muncesc şi continuă să rămână săraci. Despre oameni care aleg între a plăti încălzirea sau un pic de mancare. Nu vă înfioară statisticile despre săracia care s-a aşternut peste ƫară de când bugetul ne este facut de FMI? Nu vă vine să urlaƫi când auziƫi că peste 50% din copiii acestei ƫări sunt în situaƫie de excludere socială din cauza sărăciei extreme? Ştiƫi că există copii la oraş care nu au parte niciodată de fructe? Aƫi avut vreodată în faƫă un elev care leşină de foame? Şi voi sunteƫi cuprinşi de supercalifragilisme ideologice în legatură cu uşurarea mizeriei acestor nefericiƫi?

În Germania secolului XIX s-au dat legi care au facut protecƫie socială. Nu le-au dat socialiştii, nu le-a dat patronatul, nu le-a obƫinut lupta sindicală. Le-a dat un batran conservator ale carui aere dictatoriale au intrat în manualul de istorie: Otto von Bismark. Deci politicul, nu fantasma pieƫei libere. Nu văd de ce acuma ar fi diferit. O companie ca amazon.com, cel mai mare retailer din lume, şi-a mutat serviciile de relaƫii cu publicul în Romania. Au concediat occidentali care lucrau cu 2000 de euro şi cărora le ofereau toata aparatura, pentru a angaja români buni vorbitori de limbi străine, cu calculatoare şi linii de internet proprii. Salarizarea? Sub 25% faƫă de occidentali. A scăzut exigenƫa angajatorului? Nici cât o unghie. A scăzut productivitatea angajatilor? S-au impus standarde şi mai exigente. A crescut însă un lucru: profitul. Afara de lege nimic nu ne va apăra de lacomia profitului.

Eu aş fi supraîncântat ca aceste creşteri ale salariului minim să fie făcute de virtuƫile creştine ale patronilor. Adică aceştia, pioşi, să inƫeleagă că nu pot avea colaboratori fericiƫi dacă abia au cu ce să-şi plăteasca facturile, dacă se îmbracă prost, mănâncă prost şi-şi cresc în sărăcie copiii. Aş vrea ca patronii să priceapă că politica lor salarială a depopulat România şi este una dintre cauzele majore ale crizei de resurse umane. Aş vrea, dacă se poate, să realizeze că toată bogăƫia nu te face nici să mănânci cu două guri, nici să bei cu două gâtlejuri, nici să simƫi o plăcere care să nu fie accesibilă oricăruia dintre muritori. Aş vrea ca fiecare patron să descopere că va părăsi lumea asta în patru scanduri, ca şi portarul, femeia de serviciu şi căcănarul marii lor afaceri. Dacă se poate. Dacă nu, atunci să crească salariul minim prin decret, periodic. De pedepsele pentru prostie, lăcomie şi exploatare se ocupă Altcineva.

joi, 28 decembrie 2017

Frânturile zilei (CLXII)

Astăzi am fost pe punctul de a comite o grozăvie, lucru pe care-l regret, deşi nu s-a concretizat. Şi-mi pare rău cu atât mai mult cu cât nu-mi pot explica ce anume m-a împins spre nesăbuinƫa de a plănui cumpărarea a două perechi de pijamale. În carouri. Dintr-un material plăcut la pipăit al cărui nume oribil l-am izgonit pentru totdeauna din memoria mea. Pe când le vizualizam şi mă pregăteam să le plătesc, ipostaza mea de viitor burghez de interior, cu tabieturi fixe şi mici manii de animal care-şi ƫine mizantrop propria companie m-a scurtcircuitat greƫos, cu aceeaşi senzaƫie de refuz cosmic pe care ƫi-o dă contactul temporar cu o emisiune de ştiri televizate fără împământare. Am fugit, am fugit ca şi cum aş fi fost în pericol să contractez fără clauze un amestec letal de scleroză, demenƫă şi rugine, iar în cele din urmă mi-am găsit liniştea într-o pereche de pantaloni de interior, nedogmatici, lăsând nelămurită problematica bluzei, în acord cu starea tranzitorie pe care trebuie s-o conştientizeze fiecare om pe lumea aceasta.

duminică, 17 decembrie 2017

Frânturile zilei (CLXI)

Când era tânăr, într-o vreme, era atât de sărac încât n-avea decât cărţile din raniţă şi hainele de pe el. Nu-l deranjau aceste lucruri, ori mai bine zis absenţa lucrurilor, nici puţina mâncare, cât absenţa unui “acasă” conceptual pe care să-l poată ataşa unui loc în jurul căruia să graviteze concentric elementele din care îi era compusă viaţa. Şi atunci a luat decizia de a numi “acasă” un metru în jurul corpului lui, nemaifiind astfel nicăieri străin ori departe.

Când şi-a luat prima casă, s-a gândit că pentru copilul lor e mai bine să aibă un reper, să nu trăiască traumele mutărilor succesive din chirie în chirie. El şi-a scos cărţile din raniţă, erau deja extraordinar de multe cărţi în raniţa aceea, multe dintre ele acolo unde nu te-ai fi aşteptat să le găseşti, pe un suport magnetic. I-a plăcut casa aceea ca un liman pe care-l găseşti frumos şi bun chiar dacă-i noroios, ori te tai în scoici, ori trebuie să te fereşti de stânci. Şi chiar era frumos şi bun: nu există nimic mai bun decât o casă pentru a fixa în planul fizic conceptul de “acasă”.

Când şi-a luat pământul de la ţară, mai mult şi mai bun decât tot pământul pe care nu l-a avut şi nu l-a iubit neamul lui de orăşeni, s-a minunat ani la rândul de hectarele acelea de cer pe care le primise cadou pe lângă cele de ţărână, nevenindu-i să creadă că “acasă” ar putea fi deschis vântului şi zăpezilor, caniculei şi noroaielor. În fiecare fir de iarbă, pe creanga fiecărui copac, în furtună şi-n ger, el s-a găsit în ale lui, deschizându-şi uşa “acasei” lui conceptuale şi căprioarelor, şi iepurilor, şi vulpilor, şi ţărcilor, şi stăncuţelor, şi şerpilor.

Acum, că şi-a luat casa cea nouă şi mare de la oraş, ca să fie în lărgime familia numeroasă, şi cărţile puse în două rânduri în bibliotecă, ori adunate în teacuri direct pe parchet, s-a poticnit. Unde e acasă? În casa veche, în casa nouă, ori pe pământul de la ţară? Acolo unde a locuit în ultimii zece ani, acolo unde va locui de acum înainte, sau acolo unde evadează din oraş? Prea multe case sunt ca nicio casă: un metru în jurul corpului lui va fi de acum încolo “acasă”. Cum a fost când era sărac şi fericit, la fel trebuie să fie şi acum, când este bogat şi fericit.

vineri, 15 decembrie 2017

Frânturile zilei (CLX)

Haideţi să vă spun cum a fost când s-a întâlnit Tradiţia cu Modernitatea. Periodic se întâlnesc, dar asta o ştiu eu, cred c-am văzut-o, sau am auzit-o, asta n-aş putea spune cu precizie, a trecut destul de mult timp de atunci încât să scot amintirea asta de la murături, acrişoară şi plină de vitamine, ca orice poveste adâncă. Trebuşoara s-a petrecut într-o biserică, loc unde Tradiţia îşi găsise refugiu şi se cuibărise straşnic, gândind că poate supravieţui, drămuindu-şi fiecare răsuflare, până la sfârşitul lumii, printre ritualuri şi odăjdii, vegheată de ochi de sfinţi cu retina flotantă. Modernitatea a venit sub forma unei mămici cu un copilaş mic, spre împărtăşănie din sângele şi carnea Avatarului. Modernitatea are copita despicată, coarne răsucite şi coadă cu pămătuf pe care vai şi-amar dacă ţi-o trece în glumă pe la nas, că te ţine strănutul o săptămână şi încă o noapte întreagă, de te lasă cu creierii zmuciţi în cap şi ochii dincolo de orbite. Dar poate, dacă împrejurările o cer, să ia şi chipul unei mămici cu carte de identitate şi cenepeu în regulă, cu fustă mai jos de genunchi şi batic pe cap, în braţe cu un copil căruia îi curg mucii din nara stângă.

În faţa preotului, Modernitatea a scos o linguriţă de plastic. Probabil vă imaginaţi că armele sunt doar ceea ce ştiţi voi despre arme, că trebuie să aibă o margine tăioasă ori să scuipe gloanţe sau să otrăvească aerul. Lucrurile pot fi, atunci când împrejurările o cer, cu mult mai subtile: în duelul acesta, arma a fost o linguriţă de plastic de unică folosinţă, una din acelea cu care nici n-are rost să-ţi foloseşti privirea ca s-o frângi, ajung două degete. Modernitatea s-a uitat în ochii Tradiţiei şi a argumentat că aşa e mai igienic, că nu-i normal să fie folosită o singură linguriţă la atâţia oameni, timp de ani şi ani, că microbii nu ţin cont de locul sfânt. O linguriţă de plastic inofensivă împotriva uneia din argint. O preasmerită linguriţă din plastic, gata să se jerfească după împlinirea misiunii prin aruncarea la pubelă, împotriva unei trufaşe piese din metal preţios, negreşit purtătoare de germeni şi bacili periculoşi.

Troglodirea Sa a refuzat. Nu. Tradiţia îşi impune troglodirea, ea vine din grota platoniciană şi trebuie să ne reamintească faptul acesta simplu, că electricitatea n-a schimbat cu nimic povestea iniţială, suntem într-o grotă şi confundăm realitatea cu umbrele proiectate pe pereţi de urechile noastre prea lungi. Nu. Fără argumente, fără dezbateri, fără explicaţii, fără negocieri. Nu. Modernitatea a plecat bombănind, considerând că împărtăşania e prea riscantă şi nu se merită. Cerul s-a cutremurat din temelii în timpul acestui război cosmic care nu a luat pentru martorii atenţi mai mult de treizeci de secunde, măsurate în timpul nostru terestru. Dar acolo, sus, unde lucrurile au greutatea, şi culorile, şi savoarea lor nepieritoare, firmamentul s-a fisurat urât de tot pe la toarte şi de-a lungul curcubeului. Iar dacă, în zilele, lunile, anii sau secolele ce urmează, n-o să ne cadă la niciunul tăria cerului în cap, pentru cutezanţa linguriţei de plastic care a cutezat să-şi măsoare forţele de unică folosinţă cu o linguriţă de argint care toată viaţa ei a cărat de la potir spre însetate şi înflămânzite guri Trupul şi Sângele Lui, este pentru că un popă erou a ştiut să rezume toată dogmatica şi toate vieţile sfinţilor în cea mai scurtă punere la punct pe care a primit-o vreodată Modernitate: NU.

duminică, 10 decembrie 2017

Frânturile zilei (CLIX)

În momentul de faţă, civilizaţia noastră dispune de o singură oglindă pe care nu ne-am construit-o noi înşine: imigraţia din afara Europei. Ca maştera cu sufletul otrăvit din basmul Fraţilor Grimm, întrebăm şi noi: “Oglindă-oglinjoară, cine-i cea mai frumoasă din univers?” Şi de fiecare dată ne astupăm repede urechile pentru că, în sinea noastră, ştim dinainte răspunsul. Nu-i adevărat, nu suntem rasişti, nu într-un sens iraţional, inexplicabil. Singurul lucru care ne-a mai rămas este uzul deplin al raţiunii, în numele căruia am sacrificat demult misterele Tradiţiei. Asemeni curvelor bătrâne care se vor seducătoare, vrem ca noii-veniţi să se topească de admiraţie în faţa noastră, să-şi lepede pieile lor islamice şi să devină totuna cu gazdele. Iubirea noastră nu se mai poate exprima decât sub forma devorării celuilalt. Neîncrederea lor, rezistenţa lor, încăpăţânarea lor ne scrijeleşte sufletul, ne preschimbă fardurile în noroaie şi părul rar în cioturi de pădure arsă. Dacă ar fi cu putinţă am sparge oglinda pe care imigranţii ne-o întind cu fiecare privire pe care ne-o aruncă, oglinda din ochii lor. De undeva, din hăul mărunt al concentrării noastre decrepite, se zbate bănuiala că imigranţii sunt răzbunarea amară a sufletului nostru minţit în secole de vagabondaj spiritual.

joi, 7 decembrie 2017

Frânturile zilei (CLVIII)

- Bilanţul momentului e destul de tâmpit: ai luat de bun ce-a zis Eva, te-ai lansat în industria modei, dar cel mai dramatic e faptul că mintea-ţi dospeşte de păreri personale. E cazul să-ţi faci bagajul şi să te cari din rai. Nu uita să-ţi iei şi jarteaua înainte să pun heruvimii să tragă zăvorul.
- Dar, Doamne, a fost o ispită teribilă.
- Nu, dragă, a fost un test de inteligenţă. Nici măcar nu erai atent când te-am avertizat în privinţa părerilor personale. Hai, cară-te că închid. Dar să ştii că mila Mea nu se termină aici, după o vreme am să vă trimit ca sa va îndulcească dorul...
- Logosul?
- Nu, tembelule. Logosul a fost, este şi va fi veşnic cu voi, pentru că e doar unul din modurile în care apar Eu, cel fără de început şi fără de sfârşit, ai uitat? Va îmbrăca aspectul unui om doar atunci când vei fi atât de prost încât să nu-L mai poţi percepe decât aşa, ba chiar nici aşa. Dar numai pentru treizeci şi trei de ani, un fel de clipă. Mă refeream la Chopin. Şi acuma du-te că-ţi expiră viza.

marți, 5 decembrie 2017

Frânturile zilei (CLVII)

În 1989 aveam 17 ani, eram deci suficient de mare încât să pricep binişor ce se petrece. Ţin minte cum au fost Coposu şi Raţiu scoşi cu TAB-ul din ghearele unor manifestanţi care, fără multe menajamente, i-ar fi tras pe roata de la BMW. Dacă spuneai ceva bun despre Coposu, te mâncau mămăile pe stradă, te băteau tătăicii că n-ai mâncat salam cu soia. Ehehe, şi apoi a murit Coposu, Senioru-n sus, Senioru-n jos, ce ne-a mai învăţat el democraţia, cum ne-a mai adus libertatea mărunţită-n cioc, ce mai emoţii şi suspine de te tăia greaţa de la stomac.

Îmi amintesc ce manevre a trebuit să suporte Casa Regală de la cuplul malefic Iliescu & Roman. Valuri de calomnii, invitaţii la fentă în ţară, întoarceri la aeroport pentru “probleme cu documentele”, etc. Un referendum pripit pentru alegerea formei de guvernare, mă rog, toată isteria galbenă a unei Puteri uzurpatoare în căutare de legitimitate juridică. Ce-ar fi fost dacă am fi restaurat monarhia? Lăsând deoparte beneficiul deloc neglijabil de a nu fi fost nevoiţi să suportăm pletora de uzurpatori ce şi-au zis preşedinţi, probabil că nimic. Cu sau fără Rege, noi am fi fost tot noi, şi e suficient să arunci un ochi în perioada interbelică, zodie a corupţiei care n-a cruţat nici măcar pregătirile României pentru război, ca să-ţi dai seama că nebunia ar fi fost a noastră.

Acuma, cu voia voastră, aştept moartea lui Patapievici. Şi-a lui Pleşu. Şi-a lui Liiceanu. Sigur, cu toţii ne vom umple timpul până atunci, nu chibiţăm, aşteptăm deznodământul firesc al vieţii oricărui om. Vreau să vă văd pe toţi cum vă răsuciţi la 180 de grade, cum începeţi să-i apreciaţi, să-i iubiţi şi să-i regretaţi. Cum au dus ei, săracii, cultura română pe umeri. Ce lumini formidabile, ce exemple, ce nemuritori a avut şansa acest popor să adăpostească în sânul lor. Ce cărţi profunde, ce conştiinţe, ce dăruire. Şi cum au fost înconjuraţi de adversităţi, cu câtă eleganţă au ştiut să le facă faţă, ce papion, ce burtică jovială, ce filosofie filosofardă.

Pentru că poporul ăsta e patibular din fire, ştim cu toţii, dar până la sentiment, atunci borăşte şi cămaşa de pe tine.

duminică, 3 decembrie 2017

Frânturile zilei (CLVI)

Pericopa evanghelică de astăzi, rescrisă pentru uzul unei anumite categorii de oameni. Pe când se apropia Iisus de centrul oraşului, un nărod şedea în bibliotecă şi buchisea la cărţi. Toată viaţa fusese cu cartea în mână, aşa că lesne trecea acum drept cărturar printre ceilalţi nerozi. Dar el se uita la toată ştiinţa lui ca la un sac cu cioburi de sticlă: în multe se putea vedea ceva din lume, ceva din lumină, ceva din stele, dar de fiecare dată când încerca să pună ciob lângă ciob se tăia la mână, şi construcţia ieşea în ansamblu şuie, ca un puzzle necăjit şi asimetric.

Când a auzit norodul trecând, a întrebat ce este. I-au spus: “Trece Iisus din Nazaret”. Şi el a strigat: “Iisuse, din casta războinicilor, ai milă de mine!” Cei ce mergeau înainte nu dădeau doi bani pe cărţile lui, de aceea îl certau să tacă, dar el ţipa de parcă ar fi fost singur în bibliotecă: “Fiule de rege, ai milă de mine!” Iisus s-a oprit şi a poruncit să-l aducă la El şi, după ce s-a apropiat, l-a întrebat: “Ce vrei să-ţi fac?” Nărodul îşi petrecuse toată viaţa între cărţi, şi doar de cărţi ştia, dar cărţi avea din plin. Nu voia pământ pentru că n-ar fi ştiut ce să facă cu el, nu voia aur pentru că n-ar fi ştiut pe ce să-l dea ori cum să se împodobească, nu voia să fie slujit pentru că se slujea dintotdeauna singur. Însă toată viaţa adunase înţelesuri, fără să fi ajuns la capătul înţelesului.

“Vreau să pricep, Doamne.” Şi Iisus i-a spus: “Atunci pricepe. Credinţa ta te-a desăvârşit.” Numaidecât cioburile din coş se ridicară aievea şi se lipiră singure unele de altele, iar lipiturile se vindecară în cea mai frumoasă oglindă pe care lumile au văzut-o vreodată, limpede şi curată încât îngerii au început să se pogoare din ceruri ca să se scalde în oglinda aceea, ieşind mai curaţi decât curăţenia pe care o aveau când intraseră. Iar nărodul începu să oglindească începutul şi sfârşitul, alfa şi omega, şi a mers după Iisus, slăvind pe Dumnezeu.

vineri, 1 decembrie 2017

Frânturile zilei (CLV)

Pârnaiele sunt un test pentru tăria de caracter cum doar războiul şi viaţa de familie ar mai putea fi. Cred că avem toate motivele să fim impresionaţi de modul în care oamenii s-au raportat la religie în închisorile comuniste. Florin Pavlovici evocă în acest sens câteva destine. Cutare ţăran moldovean stilist (ortodox care nu a acceptat schimbarea calendarului făcută în timpul patriarhului Miron Cristea) îşi calculează singur, după mâna Sfântului Ioan Damaschin, iar de sărbători şi în zilele de duminică (altele decât cele după calendarul nou), omul refuză să muncească şi ia bătaie cât încape. Când vine ceasul eliberării, se uită la hârtii şi le aruncă, refuzând să acorde respect unor documente care poartă steaua roşie a satanei. După două zile, administraţia lagărului se vede nevoită să-l arunce în şuturi din lagăr. Omul lasă în urmă actele demonice şi-şi vede de drum liber, aşa cum a fost şi până atunci.

Un evreu din Botoşani ia decizia să nu mănânce nimic din ce nu este kosher. Acceptă doar felia de pâine şi calupul de mămăligă, meniu insuficient cantitativ pentru a-şi ţine viaţa. Creştinii îi dau din pâinea şi mămăliga lor, dar mai ales mămăligarul lagărului îi culege cojile de pe fundul ceaunului şi i le duce în poală. Evreul le primeşte absent şi rămâne cufundat în rugăciuni pe care doar el şi Dumnezeu le înţelege. Creştinii se uită la el ca la Iov, sămânţa evlaviei, păstrătorul credinţei, slujitor iubit al lui Dumnezeu. Evreul se usucă precum hârtia, doar voinţa lui rămâne neclintită.

În lagărul de la Strâmba, Paştele a fost sărbătoarea tuturor, unindu-i şi pe ortodocşi, şi pe greco-catolici, şi pe catolici. Preoţii celor trei culte au slujit împreună, iar deţinuţii şi-au acordat iertarea fără să ţină cont de diferenţele dogmatice. Artizanii acestei slujbe au fost I.D. Sîrbu, călugărul ortodox Mina Dobzeu, cel care-l botezase pe Nicu Steinhardt într-o cană cu apă de băut, şi preotul greco-catolic Raţiu, închis încă din 1948, al cărui prenume autorul l-a uitat. Caraliii au asistat la slujbă şi drept pedeapsă au hotărât că baraca va rămâne zăvorâtă timp de zece zile. Nimeni dintre sutele de închişi n-a avut posibilitatea să ajungă la tinetă în acest răstimp.

În universul concentraţionar, religia trăită cum se cuvine se dovedeşte o alinare pentru cei care se împărtăşesc de la ea şi o sfidare la adresa locului şi a torţionarilor. Iar sfidarea constă tocmai în atitudinea celui care refuză să invoce împrejurările excepţionale pentru a se abate de la ritualuri şi sensuri. Ca să fiu mai explicit, fiecare religie dă practicantului posibilitatea de a se plasa, în mod justificat şi pe termen limitat, într-o excepţie care-i dă dreptul de a încălca nişte interdicţii. Exemplul clasic este acela în care profetul David mănâncă pâinea punerii înainte, deşi aceasta era rezervată ritualurilor din templu. Cel care, în ciuda traumelor la care este supus, consideră că regulile religiei nu trebuie puse în paranteză, se ridică deasupra tuturor constrângerilor, călcându-le în picioare. El spune cu toate deciziile lui, cu toate gesturile, cu toate replicile: “Nimic din ceea ce se întâmplă nu este anormal, nimic nu e nefiresc, totul îşi are locul lui in Valea Plângerii. Nu sunt dator să mă tem de nimic, nu sunt dator să respect nicio ameninţare, singurele datorii pe care le am sunt cele legate de religie, adică exact cele pe care voi nu le puteţi nicidecum controla.”

Frânturile zilei (CLIV)

Am simţit dintotdeauna că ceva nu-i în regulă cu “oamenii simpli”. Mai ales când aceştia, cu moace ipocrite, îşi proclamau superioritatea faţă de ceilalţi, complecşii, întortocheaţii, sinuoşii, labirinticii, complicaţii, spiralaţii, subtilicioşii. Adică ei trebuie crezuţi pe cuvânt că nu se pot răsuci, răscrăcăra, craca ori crăci, ei sunt “simpli” şi viaţa trebuie să se coboare la nivelul lor sub forma unei banane gata mestecate, stropită cu suc gastric şi pe jumătate digerată. Iar ceilalţi sunt nişte saltimbanci care fac salturi acolo unde se poate merge pe jos, care se dau huţa prin concepte inutile, ori manevrează bolnav gânduri care obosesc aiurea capul. De hătârul lor, trebuie renunţat şi la nuanţe, şi la raţionamente, şi la demonstraţii, totul trebuie să devină rentabil, eficient şi clar, altfel suntem nişte aroganţi şi nişte înfumuraţi. Dacă nu, fac hâc!, se îneacă şi mor şi-o să vedem noi ce greu e fără oamenii simpli. În slavonă există un termen, “prastoi”, care a dat românescul “prost”. La origine, termenul însemna “simplu”.