duminică, 28 mai 2017

Frânturile zilei (LXII)

Mi-a ieşit pe ochi de câte ori am văzut pe reţeaua de socializare poze cu parlamentari dormind şi sfânta mânie cu care lumea se simte datoare să înfiereze comportamentul. Un fotoliu lărguţ, cu un parlamentar lărguţ tălănit între braţele lui care te îmbrăţişează fără să te strângă, iar capul catifelat al parlamentarului, legat de trunchi printr-un gât, se odihneşte pe speteaza catifelată – aceasta este noua imagine a sfidării naţionale pe care am văzut-o în nenumărate ipostaze care sugerează că nu-i vorba de nişte excepţii, ci de normă. Eu merg pe principiul că şi parlamentarul este om, deşi nu-l ajută faţa, iar dacă e din aceeaşi specie cu cei mai mulţi dintre noi poate fi şi înţeles, deci să ne dăm silinţa.

Excepţie situaţia în care a avut o noapte scurtă şi agitată, omul adoarme de plictiseală. Cască el ce cască şi, dacă overdoza de oxigen nu-l ajută, parlamentar adorme şi parlamentar se trezeşte, afară doar dacă n-are norocul porcesc să moară în somn, caz în care se petrece o metamorfoză ce nu ne priveşte pe noi acuma. Sigur, noi ne ofuscăm romantic când vedem că omul pe care l-am votat (poate voi, că eu nu), în loc să participe la dezbateri, se plictiseşte, dar eu vă întreb acum: care dezbateri? Pentru o dezbatere cât de cât ai nevoie de câteva chestii inevitabile: de oameni care să ştie ce vorbesc, de oameni care să înţeleagă ce vorbesc cei care ştiu, de oameni care să vadă erorile de argumentare şi de oameni care să-şi asume la nivel de conştiinţă votarea legilor. N-ar fi rău ca oamenii ăştia să fie tot aceiaşi, adică mulţimea celor care ştiu ce vorbesc să coincidă cu cea a celor care-şi asumă votul, şi credeţi-mă că nu-i singura suprapunere care-mi vine în minte.

Or, realitatea e că asta nu mai e demult, admiţând c-a fost vreodată. Astăzi mecanismul parlamentar funcţionează uns, nu se mai poticneşte în contradicţii de idei. Întâi de toate, oamenii nu prea ştiu ce vorbesc, deci o dau la pace uşor, în sensul că nu prea mai vorbesc. Ceilalţi nu înţeleg, dar e bine, cum să nu fie, că oricum nu-i nimic de înţeles. Despre erori de argumentare deci ştiinţa logicii nu mai are sens să pierdem vremea: “e logic” ceea ce-mi convine mie. Restul “nu-i logic”. Iar votul îl asumă şefu, el le spune parlamentarilor ce şi cum. Dacă vi se pare că am despre parlamentari opinia că sunt idioţi, să ştiţi că nu-i cred mai idioţi ca toţi cei care au încredere în circul ăsta. Şi spuneam că nici n-a fost vreodată, în perioadele lui de glorie, mai răsărit ca acuma. Şi asta pentru că între oameni funcţionează o chestie foarte faină în comunităţile mici dar toxică într-o aglutinare nenaturală ca parlamentul: încrederea. Dacă n-ar exista încrederea, nicio încercare de manipulare nu ar avea rost. Iar oamenii au implicit încredere în alţi oameni.

În primul parlament al modernităţii europene, cel constituit în timpul revoluţiei franceze de la 1789, libertatea practică era îngrozitor de redusă. Desigur, se spuneau discursuri formidabile, pentru că epoca era a posibilităţilor retorice (în comparaţie cu un Danton sau un Robespierre, ai noştri grohăie ca porcii când le pui sârma-n rât). Dar exista şi atunci, ca şi acuma, un aer al timpului pe care nu puteai să-l contrazici dacă ţineai la gâtul tău. Liderii de opinie făceau cu binişorul ceea ce astăzi face şeful cu binişorul. Iar parlamentarul avea încredere, adică decoda în funcţie de anumite semne ştiute de el opinia în privinţa căreia credea că este adevărul. Fireşte, atunci ca şi acum, probabilitatea ca omul să fie nepriceput era imensă, iar rezultatul deciziei libere a prostului este întotdeauna tragic. Realitatea pură este că mecanismul democratic simbolizat de parlamentarism nu-i mai viu ca mumia lui Lenin. Şi nici nu arată mai puţin natural. Singurul lucru netrucat care se petrece în parlament e răbufnirea fiziologică a câte unui tip care începe să sforăie. Un parlamentar care adoarme în imensa butaforie a democraţiei e ca un vierme în cimitir – e autentic, e firesc, e viu.

sâmbătă, 27 mai 2017

Frânturile zilei (LXI)

Oamenii pricep cel mai greu că niciunul dintre noi, nici măcar tu, nu suntem OMUL. Ştiu, cade greu să-i spui omului verde în faţă că e doar o ipostază, o faţetă îngustă a imensei bogăţii antropologice de care a fost capabilă umanitatea. Nici măcar reprezentativ. Periferic. Cei mai mulţi oameni sunt nişte fundături antropologice, nişte cururi-de-sac, cum zic francezii. Predictibili pentru că foarte simpli. Iar suprema prostie este să reducem umanitatea la gesturile, mobilurile şi înţelesurile noastre. E timpul de alt banc fundamental, o povestioară revanşardă care circulă printre creştini şi care se vrea o ofensă adusă Profetului Muhammad.

Cică un musulman ar fi murit şi-ar fi ţinut neapărat să vadă care este locul lui Muhammad printre profeţi. În primul cer dă de Seyydina Musa, profetul evreilor, şi-l întreabă, după salamalecurile de rigoare, de problema lui. Mai sus, mai sus, face semn profetul cu faţa severă. Un cer mai sus dă de Seyydina Idriss, apoi de Seyydina Ibrahim apoi de Seyydina... cine mai ştie care? Din cer în cer, din profet în profet, ajunge la Seyydina Issa, profetul creştin cu faţa iubitoare. Spre uimirea musulmanului nostru, acesta îi indică un cer mai sus, iar musulmanul îşi continuă ascensiunea.

In ultimul cer, dreptcredinciosul se întâlneşte barbă în barbă cu Dumnezeu însuşi. Salamalecuri, scuze de deranj şi întrebarea dacă n-a greşit, dacă nu i-a scăpat vreun cotlon de cer, vreun norişor impermeabil. Dumnezeu e tacticos şi se întinde pe-un chaise longue, invitându-l pe muritorul ajuns la poarta nemuririi să facă la fel. Între ei, o masă. E aici Seyydina Muhammad, e aici, cum să nu, stai să-l chem. Un pocnet uşor din palme: Muhammad, două cafele, te rog!

De fiecare dată când am spus bancul ăsta într-un cerc creştin, toată lumea s-a prăpădit de râs. Prost a mai fost şi impostorul ăsta, slugă a ajuns pe lumea cealaltă, bine i-a mai făcut. Şi iar râsete, halal profet. Într-o zi am spus poanta într-un cerc de musulmani. Li s-au umezit ochii de emoţie. Mi-am cerut scuze pentru blasfemie. Nici pomeneală, ce blasfemie? Păi, slugă, zic. Da, mi se răspunde, dar sluga lui Dumnezeu, în proximitatea lui, cu picioarele goale în izvorul sfinţeniei. Nu suntem toţi, fără excepţie, că ştim sau nu, slugile lui? Dar Seyddina Muhammad s-a învrednicit de apropiere.

Am fost de atunci foarte atent la bancurile care trec drept blasfemii. Am descoperit în toate, deghizate sub straturi de neobişnuite aparenţe, adevăruri metafizice care aşteaptă fără să clipească să fie privite în ochi. E nevoie doar de omul potrivit. De ipostaza educată a Omului.

Frânturile zilei (LX)

Dumnezeu al lumilor, Doamne al milei şi Împărat al rigorii,

Ascultă-mi, Doamne, ruga, şi preţuieşte greutatea cu care mă plec Ţie ca pe unica jertfă de care sunt în stare, neavutul de mine! Uită-te la asceza mea de-a pururea, căci nu de la carne şi vin mă ţin, ci de la ceea ce iubesc cel mai mult, de la Tine mă abţin, pe Tine te ocolesc, Ţie spatele Ţi-l întorc, dragul meu peste o lume anostă.

De neascultare nu mă bănui, pentru că voia Ta o fac, Doamne, negăsindu-se alta în univers. Pleacă-ţi spre munca mea binecuvântarea şi vezi că pe toţi spre Tine îi mân ca un câine oile spre strungă, când cu lătratul, când cu muşcătura, iar nebunele care căpiază şi se aruncă în prăpastie nu le pune în cârca mea.

Mântuitor al oamenilor fără de odihnă alături de Fiul Tău numeşte-mă, nu ca fiu ci ca slugă ori căpetenie ori prinţ. Iar în ceasul cel din urmă trece-mă în rândul postitorilor, al veghetorilor, al ascultătorilor şi-al îngerilor tăi fără de pată.

Acum te rog să mă ierţi, Doamne, că m-am luat cu rugăciunea şi-am scăpat din vedere datoria. Fug, lumea pe care mi-ai dat-o în grijă mă aşteaptă. Pe nevolnicii ăştia nu-i poţi lăsa o clipă de capul lor, noroc de mine şi grija veşnică ce le-o port...

Diavolul se ridică, îşi scutură hainele de praf şi apoi, dintr-o neglijenţă impardonabilă la o fiinţă a cărei calitate principală era meticulozitatea, uită să-şi facă semnul crucii pe dos, cum îi era cinul şi starea. Şi parcă mai era o vorbă, într-o limbă nedesluşită, pe care de la o vreme o ignora şi pe aia, semn că-i era apocalipsa aproape.

Frânturile zilei (LIX)

Haideţi să vă spun un banc fundamental. Toţi prietenii mei îl ştiu. Atunci când preţuiesc un om, neapărat adaug istoriei noastre conversaţională acest banc, o să vedeţi de ce. Cică unui tip care fusese în Africa i s-a făcut penisul albastru. Adică i s-a colorat, dar din interior, deci exclus să fie de la blugi sau de la jeg. Omul se duce la medic, unde altundeva?

- E togo, spune primul hiperspecializat în penisologie. Adică? întreabă beneficiarul. Se taie! explică doctorul.

Omul e un necredincios, vrea o a doua opinie. – E togo, spune challangerul. Adică? bănuieşte deja răspunsul omul nostru. Se taie! Şi uite aşa lumea medicală ajunge la un consens pe care-l confundă cu adevărul.

Dar omul nostru nu se lasă, vrea şi o a treia opinie. Penisul, tot albastru, fireşte. – E togo, spune şi doctorul doctorilor, crăiasa zânelor, minunea minunilor. – Ştiu, se taie, simte nevoia să contribuie cu erudiţia câştigată consumatorul de servicii medicale. – Nu, cade singur.

Togo e un cuvânt scurt, provenit probabil din swahili, sau peu, sau bambara, sau zulu sau undeva pe-acolo. Iar semnificaţia este incredibil de complexă: poţi să te agiţi sau poţi să nu faci nimic, rezultatul e acelaşi, catastrofă. Vedeţi de ce e musai să vă introduceţi în vocabular acest neologism provenit dintr-o civilizaţie superioara? E mult mai uşor să spui togo decât să explici că poţi să te dai cu capul de pereţi până-ţi pocneşte occipitalul sau poţi să tragi liniştit din pipă, oricum te mănâncă ursul.

Ante-scriptum: acest text a fost inspirat de un prieten care, văzând că-l citez pe Mihai Maci despre catastrofa pedagogică, a sugerat că soluţia pe care vrea el sau eu s-o băgăm pe gât omenirii este să privatizăm şcoala românească. Eu n-am întâlnit această idee la universitarul Mihai Maci şi cu certitudine în mintea mea nu există această soluţie. Teamă mi-e că nu mai există nicio soluţie. Adică şcoala românească este, succint vorbind, togo.

joi, 25 mai 2017

Frânturile zilei (LVIII)

Probabil cea mai greu de înghiţit dintre ideile lui Joseph de Maistre este aceea că războiul are un aport benefic pentru formarea caracterelor. Am citit-o în “Serile de la Sankt Petersburg” lui şi m-am blocat, mi-au puşcat sinapsele, pentru că de-a lungul întregii şcolarităţi mi s-a explicat că războiul este una din formele răului absolut. De aceea n-am scris niciodată despre acest subiect, şi mi-a luat ani să pricep că are dreptate, şi cum anume are dreptate, şi de ce gândurile lui nu mai au sens în lumea noastră. Marea problemă este că avem acelaşi nume pentru realităţi care nu mai au multe în comun unele cu altele, de aici confuzia şi rescrierea trecutului în lumina prezentului.

Dialectica războiului eroic la care face referire aristocratul presupunea confruntarea directă cu consecinţele faptelor de arme. Scoţi sabia, te ciocneşti cu duşmanul, i-o bagi prin ficaţi, o scoţi cu sânge şi lucrătura intestinelor pe lamă. Îl auzi horcăind, îi mai dai una de milă ca să-i scurtezi chinul, dacă ai vreme, dacă nu eşti ocupat cu urmator. Te lupţi un ceas, nouă ceasuri, seacă şi adrenalina aia odată, te vlăguieşti şi brusc comuţi pe rezervoare inexplicabile de energie. De la o vreme nu mai simţi nimic, dai ca prostul cu securea, pentru că între timp sabia s-a rupt, scutul e ferfeniţă şi cui îi mai pasă de ele? Eşti ud la picioare pentru că noroiul special format din sânge şi pământ trece îţi încleiază cizma şi ajunge inexplicabil la piele. Tot timpul la doi metri de inamic, curajul are o energie formidabilă care te precede şi care se ciocneşte de energia celuilalt, războiul este o formă de sexualitate supraomenească rezervată celor care îl duc pe umeri, de aici imperativul abstinenţei căruia i se supuneau cavalerii medievali şi pe care în lumea modernă trebuie să-l respecte doar sportivii în timpul competiţiilor.

Arcaşul trebuia şi el să se confrunte cu consecinţele faptelor lui, pentru că adesea trebuia să recupereze săgeata, să se ducă la cel căzut şi s-o scoată din piept folosind un pumnal. Săgeţile erau reciclabile, greu de făcut, deci trebuiau cruţate. Abia glonţul a schimbat raportul, cu glonţul s-a trecut la abatorizare, la abstractizarea războiului prin îndepărtarea agresorului de victimă. În perioada de tranziţie care începe cu muscheta şi se termină în al doilea război mondial, încă asistăm al o formă neghioabă de eroism care presupune că un rând de soldaţi se deplasează spre inamic cu pieptul deschis în vreme ce acesta trage cu mitraliera. Principiul are ceva contramatematic: nu pot ei trage cât putem noi muri. Primii care înţeleg nebunia războaielor cu praf de puşcă sunt trupele de guerilla, miliţiile care organizează ambuscade şi apoi se retrag în fugă pentru a lovi în alt moment prielnic. Fără să vrea, îşi aduc şi ei aportul la abstractizarea războiului.

Tot traseul de la războiul medieval la războiul tehnologic are o singură constantă: îndepărtarea agresorului de victimă, reducerea acesteia din urmă la o cifră într-un bilanţ contabil. Atunci când Dan Halutz, şeful armatei Israeliene şi luptător din avion, a fost întrebat ce simte atunci când aruncă o bombă peste civilii din Palestina, răspunsul este epocal: “Nu. Aceasta nu este o întrebare legitimă şi nu este formulată. Dar dacă totuşi vreţi să ştiţi ce simt atunci când dau drumul unei bombe, am să vă spun: simt ca o mică zgâlţâitură (little bump) în avion ca rezultat al căderii bombei. O secundă mai târziu, s-a terminat, şi asta-i tot. Asta simt.” Soldatul postmodern Dan Halutz merge la bombardat ca tractoristul la semănat. Probabil că, atunci când se întoarce acasă, îşi sărută nevasta şi-i spune c-a avut o zi bună, ca de obicei. În cabina cu aer condiţionat n-a avut cum să transpire iar deodorantul pe care l-a folosit înainte de a merge la muncă şi-a păstrat în bună măsură prospeţimea. Soldatul modern care ascultă metal în tanc duce un război perfect septic, cu nimic diferit de un joc video violent.

Teroristul de unică folosinţă vrea să închidă bucla dar ajunge aiurea. El nu se confruntă cu consecinţele faptelor lui, el este chiar una dintre consecinţe. Înainte de a se detona are răgazul să se uite pe feţele victimelor, să le audă respiraţia calmă şi râsetele. Dacă nu-i drogat, are timp să priceapă că nepăsătorii care-l înconjoară sunt oameni vii, cu vieţi şi destine. Terorismul ar fi o întoarcere la războiul om la om dacă n-ar fi o parodie: cei omorâţi sunt sacrificaţi ca nişte animale neştiutoare, nu au nici privirea, nici răsuflarea, nici mirosul celui care ştie că luptă. Nici şansa eroică a unei riposte, nici şansa dezertării. Şi aici, între teroristul în uniformă Dan Halutz şi teroristul anonim diferenţa se estompează pentru că şi acesta din urmă, când apasă pe buton, simte o mică zgâlţâitură iar o secundă mai târziu s-a terminat, şi asta-i tot.

Frânturile zile (LVII)

Războiul industrial şi terorismul de unică folosinţă sunt speciile aceluiaşi gen. În spatele lor se află aceeaşi forţă, tehnologia, şi acelaşi suflu, eficienţa. Fără progres tehnic nu am avea războaie la scara celor actuale, fără democratizarea tehnologiei nu am avea terorism. Nici terorismul la scară mare, nici ruda lui mai mică nu sunt opera unor nebuni, nu în sens clinic. Ele par mai degrabă întreprinderi managerizate, cu target, buget şi balanţă contabilă. Terorismul postmodern este ca o campanie de vânzări: se adresează unui anumit segment de populaţie şi urmăreşte crearea unor “nevoi” şi satisfacerea lor explozivă.

Cea mai mare păcăleală despre actele de terorism comise pe teritoriul european este pretenţia că ar fi absurde. Adică fără cauză. Dacă ar fi aşa, atunci am avea detonări în pădure, în biblioteci publice şi în mine dezafectate. Dovada cea mai sigură a caracterului lor raţional este faptul că, asemenea războiului industrial, terorismul este o operaţiune în spiritul abatoarelor hipermecanizate. Teroristul de unică folosinţă trebuie să rezolve, înainte de a apăsa pe comutator, trăgaci sau buton, problema eficienţei spectaculoase a gestului său. De aceea se detonează pe un stadion, sau într-un metrou, ori la o manifestaţie. Iar această alegere mărturiseşte un plan şi dorinţa de a investi cu maximă eficienţă tehnologia morţii.

Pentru noi, războiul este o întreprindere economică la fel de legitimă ca oricare alta. Războiul este bun pentru PIB, la fel cum poluarea este bună pentru PIB şi bolile sunt bune pentru PIB. Iar PIB-ul este tot ce ne interesează pe noi, ca adoratori ai economiei. De aceea războiul nu ne sperie, cu condiţia să fie în televizor, lucru care ne-a reuşit de minune din a doua jumătate a secolului XX încoace, semn că suntem civilizaţi. Războiul nostru preferat este sub forma efectelor speciale din buletinele de ştiri: “Şi acum, imagini din luptele teribile date pentru eliberarea oraşului Fallujah, ultimul bastion al extremismului...”. Actele de terorism, pe de altă parte, nu le suportăm decât dacă le asimilăm accidentului. Teroristul este şoferul cu care ne lovim pe contrasens, numai aşa putem să pretindem până la capăt nevinovăţia victimelor, adică absenţa oricărei conexiuni între viaţa şi devastatorul lor sfârşit.

Atentatul terorist sfâşie trama universului, este act gratuit, fără cauză şi fără conexiune, deci absurd. La baza acestei credinţe se află contrazicerea vechiului adagiu metafizic: “împreună ne ţinem”, adică totul are legătură cu totul, universul este un continuum care uneşte bătaia de aripi a unui fluture cu un uragan desfăşurat o sută de ani mai târziu. Absurdul, dimpotrivă, are la bază supoziţia unor “pungi cu vid”, a unor spaţii ale nimicului care permit apariţia inexplicabilă a unor evenimente suspendate în afara lumii curente. Din punct de vedere tradiţional, singurul lucru absurd este ideea că absurdul ar putea exista, că şi-ar putea face loc într-un univers coerent, chiar dacă uneori incomprehensibil. Pentru cineva care experimentează însă disconectivitatea de-a lungul vieţii (camera mea, maşina mea, cariera mea...), absurdul este singura formă de consolare pentru că-i permite evadarea de sub opresiunea Cauzei Primordiale.

marți, 23 mai 2017

Frânturile zilei (LVI)

Fiecare moment cu vorbele lui fără noimă. Acum e vremea “pământului Brâncovenilor”, un fel de icoană 3D peste care urmează să se aştearnă ceva de neconceput. Pământul e al cui l-a făcut şi ni l-a dat spre gospodărire temporară, adică al lui Dumnezeu. Neamurile sunt pedeapsa lui Dumnezeu după Turnul Babel, când s-au amestecat limbile şi-au izvorât neamurile, adică nu s-au mai înţeles unii cu alţii şi-au început să se împungă de la neînţelegeri. Când Dumnezeu l-a făcut pe Adam, om l-a făcut, nu român, sau evreu, sau american. Doar după blestem a devenit omul român, sau ţigan, sau indian.

Graniţele sunt făcătura oamenilor, şi legile naţionale parte din făcătura asta sunt. Dumnezeu a făcut munţii şi apele şi câmpiile, dracul a făcut gardurile şi oamenii au bătut din palmă bucuroşi că pământul LOR e la adăpost de CEILALŢI. Dumnezeu l-a lăsat pe om să meargă nestingherit dintr-o parte în alta a lumii, iar până recent niciunui om cu mintea limpede nu i s-a părut că ar trebui să-l oprească pe semenul lui lângă un gard şi să-l pună să aştepte acolo până i se înmoaie inima stăpânului. Dacă credeţi că vă aparţine pământul, cercetaţi în sicrie cât duceţi cu voi dincolo şi să ştiţi că aia e partea voastră.

În mintea omului restaurat, a sfântului, nu există neamuri, nici garduri, nici proprietăţi. Nici judecată, nici religie, nici dogmă. Omul deplin a ajuns la starea adamică, unde toţi suntem fraţi şi toate condiţionările omeneşti apar drept ceea ce sunt: fum şi trufie. Dacă o să vedeţi un om pe care îl ţineţi drept sfânt făcând spume la gură împotriva celor care nu sunt de aceeaşi religie cu el, acela nu e sfânt, e idolatru, pentru că face confuzie între ceea ce i s-a dat şi Dătătorul, iar pe oameni îi aţâţă unii împotriva altora. Există ispite şi pentru cei care sunt foarte aproape de perfecţiune, iar adorarea religiei este o ispită aleasă, pentru cei care-l aduc la disperare pe ucigă-l toaca. Fericiţi făcătorii de pace, ne-a lăsat vorbă Iisus Hristos. Despre făcătorii de identităţi naţionale sau religioase pure, nicio vorbă.

luni, 22 mai 2017

Frânturile zilei (LV)

În India există patru religii locale - hinduismul, buddhismul, jainismul şi sikhismul. La acestea se adaugă două religii dinafară - islamul şi creştinismul. Cei mai numeroşi sunt hinduşii, aproape 80%, care au o religie etnică, în care este foarte greu să intri şi oricum nu ar avea rost s-o faci dacă brahmanii nu te-ar identifica cu vreuna dintre primele trei caste, cele care furnizează ritualurile de iniţiere, în urma cărora devii dwarpa, adică născut a doua oară. Castele inferioare nu sunt atractive, poţi să fii shudra sau paria şi la tine acasă bine mersi.

Din punct de vedere al hinduşilor, buddhiştii sunt o erezie pur şi simplu. E cam ca relaţia dintre evrei şi creştini. Iar buddhiştii se uită la hinduşi ca la nişte arieraţi depăşiţi complet de istorie. De istoria sacră, pe care asiaticii o pot percepe, dar care nu-şi găseşte locul în manualele euroamericane. Oricum, buddhiştii nu sunt prea numeroşi în India, ei fiind o revărsare a hinduismului în restul Asiei, un fel de hinduism pentru neamuri. Cei mai numeroşi sunt musulmanii, aproape 15 din populaţia ţării.

Coexistenţa i-a făcut pe aceştia să nu se atingă de carnea de vacă, de exemplu, pentru că hinduşii consideră că vacile sunt animale sacre. În general, atunci când două sau mai multe religii coexistă în acelaşi spaţiu anumite reguli de coabitare tind să devină comune. Desigur, din punct de vedere islamic, hinduşii sunt nişte închinători la idoli (şi nu doar hinduşii, şi buddhiştii, şi creştii, şi cam toţi cei care au asemănări sacre din lemn, piatră sau aur). Pentru exuberanţii hinduşi, islamul este de o austeritate spirituală pe care nu ar suporta-o nici măcar cinci minute - o religie care numeşte sărbătoare o lună de post negru pe de la răsăritul soarelui până la apusul lui este tot ce poate fi mai puţin hindus în univers. Cu toate acestea, India este statul cu cea mai mare minoritate musulmană din lume, mai mulţi decât în toate ţările arabe la un loc.

Jainismul este categoric o sectă hindusă, heterodocşi până în măduva oaselor. Fondatorul lor, Mahavira, a fost în rebeliune directă faţă de sacerdoţii hinduşi. Despre Sikh se poate spune cam acelaşi lucru, e o îmbinare între hinduism şi islam dintre cele mai nepotrivite. Nu-i iubesc nici unii, nici alţii. Creştinismul n-a făcut mare brânză nici când a ajuns Apostolul Toma acolo, şi cu atât mai puţin când l-a adus în cală Compania Indiilor de Vest. Practic, creştinismul nu este interesant în India pentru că cei care l-au încarnat şi cu care indienii au intrat în contact au picat la proba practică. Mai puţin de 1% dintre indieni se declară creştini. O fracţie şi mai redusă sunt evrei şi se adună în sinagogi.

Singurele conflicte cu coloratură religioasă din India sunt cele instrumentate de coloniştii englezi după ruperea Indiei în două - musulmanii în Pakistan (care e preponderent India islamică) iar hinduşii în India (care are, după cum spuneam, cea mai mare minoritate de musulmani din lume). Şi astăzi există hinduşi în Pakistan, precum şi buddhişti şi alte religii. Orientalii sunt cu toţii convinşi că se află în cea mai bună tradiţie spirituală din univers, pe care n-o negociază cu nimeni, dar pe care n-o bagă pe gât nimănui. Orientalul clasic îşi vede de treaba lui şi nu crede că tradiţia lui ar avea de câştigat dacă celelalte ar dispărea sau dacă toţi oamenii ar ajunge la aceleaşi concluzii ca şi el. Aceasta nu este indiferenţă, nici pe departe, orientalii fiind cât se poate de absorbiţi de cele spirituale, aceasta este o elegantă detaşare.

În România urmează să se construiască o moscheie. Nu este prima, mai sunt destul de multe, cel mai adesea sub forma unor clădiri anoste în care au loc rugăciuni şi masa comună din timpul Ramadanului. Numai că aceasta va fi în buricul capitalei şi după regulile clasice ale arhitecturii tradiţionale. Ortodocşii români, care nu protestează niciodată împotriva cametei, a culturii proaste care le parodiază folclorul autentic, în curs de galopantă occidentalizare, obosiţi de milioane de avorturi şi fără să vadă vreo contradicţie între ideologiile moderne şi modul de viaţă creştinesc, simt că această clădire le pune în pericol identitatea.

duminică, 21 mai 2017

Cum am devenit antivaxer (2)

Motto: “Tehnocraţii medicinei tind să promoveze 
mai degrabă interesele ştiinţei 
decât cele ale societăţii.” (Ivan Illich, 
Nemesis medicina, Exproprierea sănătăţii

Înţelegând aşadar din nişte exemple practice că există probleme în legătură cu vaccinurile, m-am întors la teorie, pentru că practica ne omoară dacă nu înţelegem teoria. Primul lucru care m-a interesat este explicaţia oficială, nu că n-aş fi ştiut-o deja bine din anii de şcoală. Agenţii patogeni ai bolilor contagioase sunt introduşi sub formă atenuată în organism în speranţa că s-ar produce o formă uşoară a bolii, ceva nesemnificativ, în urma căreia ar rezulta efectul de imunitate. Cum acesta este doar temporar, procedura trebuie repetată sub forma rapelurilor (adică a reamintirii). Pentru ca efectul să fie şi mai sigur, se cere ca toată turma umană (herd nu înseamnă "populaţie" decât într-o traducere eufemistică) să fie vaccinată, pentru ca agentul patogen să fie izgonit pe pustii, asemenea lui ucigă-l-toaca. Aceasta este naraţiunea pe care orice elev o găseşte în manualele de biologie, capitolul boli contagioase şi prevenţia lor.

Da, aţi citit bine, aceasta este naraţiunea. Ştiu că i se mai spune, rigid-festiv, teorie ştiinţifică. Doar că teoriile ştiinţifice sunt ficţiunile civilizaţiei noastre, care adunate alcătuiesc mitologia epocii. Pare şocant ceea ce spun, dar modelul atomic Bohr, teoria relativităţii a lui Einstein şi clasificarea speciilor întreprinsă de Linné sunt simple tentative de explicare a realităţii cărora, din când în când, realitatea li se sustrage sarcastic. Singura diferenţă dintre mitologia modernă şi mitologia greacă sau hindusă, de exemplu, este că cele din vechime se poziţionau ca puncte de pornire întru găsirea adevărului, în vreme ce noi credem ingenuu că ficţiunile noastre sunt un capăt de linie, adică reprezintă chiar adevărul literal. Iar povestea sănătăţii dobândite prin vaccinuri este, dacă ne uităm cu atenţie, o colecţie şchioapă de miteme însăilate ilogic, plină de contradicţii, dacă nu de falsuri intelectuale vădite.

sâmbătă, 20 mai 2017

Frânturile zilei (LXIV)

Eu nu cunosc oameni mai credincioşi decât medicii: de fiecare dată când un pacient se vindecă în pofida ştiinţei medicale, practicienii spun că este o minune. Ei sunt chiar mai credincioşi decât credincioşii, pentru că aceştia din urmă normalizează extraordinarul punândul în relaţie cu Absolutul. Medicii sunt capabili de cea mai surprinzătoare dintre toate credinţele: aceea că minunile nu au cauză sau scop. Altfel îl disecau de mult pe Dumnezeu şi-l băgau în tratatele de medicină, îl ambalau şi-l vindeau pilulă cu pilulă.

Frânturile zilei (LXIII)

Nouă nu ne place îndoctrinarea, deşi problema constă în doctrinele proaste. Creştinismul este şi el o doctrină, una salvatoare. Nouă nu ne place totalitarismul, deşi problema constă în totalitarismele proaste. Metafizica este totalitarism pur, René Guénon spune că metafizica este indiscutabilă, indisputabilă, nenegociabilă. Pe măsură ce o înţelegi, pas cu pas, realizezi că nu-i nimic de comentat. Concomitent, dacă ai obiecţii, n-ai înţeles.

În cea mai bună carte proastă pe care am citit-o vreodată, Louis Pauwels şi Jacques Bergier afirmă că manifestările cele mai aproape de absolut ale binelui şi ale răului sunt foarte aproape unele de celelalte: credeţi că Apostolul Pavel era un tip “de treabă”, cu care “să vă înţelegeţi”? Autorii pariază că era, în măreţia lui, foarte greu suportabil.

miercuri, 17 mai 2017

Frânturile zilei (LXII)

Ivan Illich, preot catolic, face în “Medical Nemesis” observaţia următoare: lumea modernă a pierdut cunoaşterea şi praxisul suferinţei. Adică înainte exista o mitologie a durerilor, o galerie a îndureraţilor de la care să înveţi cum să coabitezi cu natura umană: Buddha, eroul, mucenicul, văduva, orfanul. Hristos este un maestru al durerii de la care avem ce învăţa perpetuu. Împăcarea cu suferinţa era printre virtuţi, şi doar în aceste condiţii putea fi premisa spiritualizării, pentru că nu suferinţa în sine înalţă, ci modul în care-o primim.

Ei bine, medicina modernă a transformat durerea într-o problemă chimică ale cărei soluţii trebuie să fie tot de natură chimică. Un calmant, un analgezic, o perfuzie cu morfină şi evadăm din condiţia umană, devenim zei. Prima pierdere este compasiunea, ce rost are să fii empatic cu un om care are nevoie urgentă de o pastilă? Dar mai e ceva, şi aici Ivan Illich e tulburător: odată cu durerea a dispărut capacitatea noastră de a ne bucura de lucrurile simple. Preţul durerii este savoarea clipelor bune, după cum, o viaţă căreie i se refuză exerciţiul suferinţei este ca un fruct frumos dar fără gust şi parfum.

Dacă durerea pleacă, atunci pierdem plăcerile cele mai la îndemână. Dacă pierdem ceea ce ne este accesibil, începe goana după superlative, nimic numai este suficient de bun pentru noi. Existenţa însăşi alunecă o octavă în sus, pierdem nişte sunete, căpătăm altele. Doar că nicio compensaţie nu poate fi menţinută, e ca şi cum fructele ar fi tot în pom, doar că dincolo de raza mâinii noastre. Le vedem, din când în când le atingem, mai dăm câte unul jos. Locul pe care durerea l-a lăsat în urma ei s-a umplut cu nefericirea.

Frânturile zilei (LXI)

Întrebat cum va fi în vremurile lui ad-Dajjal (Antihristul), Profetul Muhammad a răspuns: va fi un timp în care se va spune oamenilor că aici e foc, iar acolo e apă. Şi toată lumea va crede că acolo unde ad-Dajjal spune că e foc, este foc, iar unde spune ad-Dajjal că este apă, este apă. Dar credincioşii să se arunce fără preget în foc, pentru că acolo este apă, şi să se ţină departe de apă, pentru că acolo este foc.

Literal, în arabă ad-Dajjal este Escrocul, iar modul lui de operare e minciuna. El promite fantasmagorii îmbietoare şi ia în schimbul lor lucruri concrete, fără de care existenţa îşi pierde rostul. Chiar dacă se crede îndeobşte că Antihristul este un personaj, el e mai mult decât atât, e o mentalitate care determină o epocă. Într-o lume a discernământului, un escroc n-ar putea să-i rătăcească pe atât de mulţi oameni, de aceea ambivalenţa om-vremuri nu este exclusă.

 Discernământul începe atunci când te uiţi la foc şi pricepi că de fapt e apă, bagi liniştit mâinile în flacără, duci la gură şi-ţi trece setea. Absenţa discernământului e atunci când cineva vede şi încearcă să stingă flăcările care nu sunt pe tine.

luni, 15 mai 2017

Frânturile zilei (LX)

Am o veste rea şi-o veste bună. Cu ce să încep? Cu o bârfă calda: adineaori o profesoară a vrut să afle ce cadou îi fac elevii ei din clasa terminală (nu mai avea răbdare, bănuiesc). Când a aflat că este vorba de o carte, a întrebat dezamăgită: “Dar cine mai citeşte în ziua de azi?”

Să aştepţi ca sistemul să se reformeze presupune să te situezi într-o zonă paradoxală, pentru că revine la a crede că oamenii care au dus sistemul în fundătura în care se află şi perpetuează această stare ar avea mijloacele intelectuale şi volitive să rezolve problema. E ca şi cum ai vrea ca bancherii să se ocupe de eliminarea cametei, ca showbusiness-ul să educe oamenii în direcţia pudorii, a bunului simţ şi a valorilor, ca medicii ginecologi să-i descurajeze pe avorţionişti. Nu se poate. Banalizarea răului este prea uşor echivalată în zilele noastre cu confortul.

Aceasta este vestea rea. Vestea bună este că sistemele contraintuitive implodează.

sâmbătă, 13 mai 2017

Frânturile zilei (LIX)

Se duce un ţăran bătrân la doctor. Îl durea o măsea. Nu-l duruse toată viaţa, avea dinţii perfecţi, dar uite că sosise şi vremea asta. Aşa că merge la dinţar, care e tot un fel de doctor. În vocabularul lui nu exista cuvântul “stomatolog”, cum nu exista nici “oftalmolog”, nici “dermato-venerolog”. Pentru el, toţi erau, fără excepţie, doctori.

Intră în cabinet, face coada de rigoare, îi vine rândul pe scaunul acela hipercomod, vede dinţarul problema şi decide: se scoate. Acuma, ori anestezia n-a prea lucrat, ori dinţarul s-a grăbit, dar cert e că pe ţăran l-a durut de i-au ieşit lacrimile. Când a fost gata, l-a întrebat pe doctor:

- Dom’ doctor, nu te doare?
- Nu, ce să mă doară?
- Dom’ doctor, eşti un câine!

vineri, 12 mai 2017

Cum am devenit antivaxer (1)

Motto: “Orice om sănătos 
este un bolnav care se ignoră.” 
(Jules Romain, 
Knock sau triumful medicinei) 

Nu m-aş fi înhămat la textul acesta dacă tabăra vaccinistă n-ar fi propagat prea des, la adresa noastră, a celor care suntem pentru dreptul de a alege (antivaxerii moderaţi) sau chiar împotriva vaccinurilor (antivaxerii radicali), ideea conform căreia am ignora tezele oficiale despre binefacerile prevenţiei prin vaccinare. Adică am fi, după spusele lor, nişte ignoranţi care cred în vraci şi magicieni, contestatari panicarzi ai binefacerilor medicinei moderne. Cu o falsă condescendenţă, Ministerul Sănătăţii se oferă să ne informeze, clamând un monopol al cunoaşterii la care nimeni nu mai are dreptul să viseze în epoca internetului. Convivial, pe reţelele de socializare ni se spune că trăim în Evul mediu, sau chiar în grote neanderthaliene, iar diverşi binevoitori ne avertizează că suntem pe un drum la capătul căruia se află epidemiile de ciumă şi holeră. Rândurile care urmează se vor o lămurire generală şi, chiar dacă sunt scrise la persoana întâi, consider că sunt incărcate cu o anumită exemplaritate în absenţa căreia asigur cititorul că aş fi preferat să mă abţin.

Vor fi trei episoade: 1) evenimentul declanşator – pentru că nimeni nu devine antivaxer de fiţe, sau din exotism, a fi antivaxer nu-i totuna cu a fi fan Madonna sau cititor de cărţi cu vampiri; 2) tezele antivaxerilor – ce-am citit, ce-am văzut, ce-am priceput; 3) imaginea de ansamblu – pentru că vaccinurile sunt doar o piesă dintr-un amplu puzzle, de regulă cei care le resping au foarte multe idei şi preocupări înrudite, dintre care mă voi strădui să prezint măcar câteva. Aşadar, primul episod va fi foarte practic, pornind de la două lucruri personale, care m-au atins, următoarele două teoretice, ajungem neapărat la idei şi la modul în care ne raportăm noi la ele. Aşadar, dragi iubitori ai vaccinurilor, şi noi, ca şi voi, am învăţat când eram mici şi uşor de dresat că vaccinurile au eradicat boli necruţătoare, ni s-a spus în şcoala generală, ni s-a repetat în liceu, am memorat, am repetat cu fidelitate după doamna şi am luat nota zece. Apoi ceva nepotrivit cu mitologia inoculată în şcoală s-a petrecut şi imaginea de ansamblu s-a clătinat sau chiar s-a năruit, iar noi am început să ne punem întrebări. Aşa începe întotdeauna ceea ce se numeşte gândirea critică.

marți, 9 mai 2017

Frânturile zilei (LVIII)

O poveste care mie mi-e foarte dragă, şi pe care o spun ori de câte ori am ocazia, adică foarte rar, pentru că împrejurările nu se pretează, spune că un evreu s-ar fi dus la rabbi şi i-ar fi cerut să-l înveţe Gemara. Adică hermeneutica textului sacru, pe scurt.

Primul răspuns a fost negativ, rabbinul considerând că aspirantul nu este potrivit şi nefăcând niciun efort să-şi ascundă opinia. Nu se poate, rabbi, pune-mă la încercare. Bine, i-a răspuns bătrânul, într-un camion se află doi oameni, unul murdar şi unul curat, care dintre ei se spală? Păi, cel murdar. Ei, nu-i aşa. Cel curat se uită la cel murdar, trage şi el concluzia că e murdar şi se va spăla. Cel murdar se uită la cel curat, se gândeşte că şi el este curat şi nu se va spăla. Hai, du-te acasă, ţi-am zis că nu eşti bun pentru Gemara.

Nu, rabbi, te rog, mai pune-mă o dată la încercare. Bătrânul a oftat şi i-a pus următoarea întrebare: într-un camion se află doi oameni, unul murdar şi unul curat, care dintre ei se spală? Ah, e simplu, a râs aspirantul: cel curat se uită la cel murdar, trage şi el concluzia că e murdar şi se va spăla. Cel murdar se uită la cel curat, se gândeşte că şi el este curat şi nu se va spăla. Rabbinul l-a ascultat şi i-a spus: Nu-i aşa. Cel curat se uită la sine, îşi dă seama că e curat şi nu se spală. Cel murdar se uită la sine, îşi dă seama că e murdar şi se spală. Du-te, omule, n-ai nici în clin nici în mânecă cu Gemara.

Rabbi, te rog din suflet, din copilărie mi-am dorit să ajung să interpretez textele sacre, mai pune-mă odată la încercare, ai să vezi că n-am să te dezamăgesc. Ca să n-o mai lungească, rabbinul l-a întrebat: într-un camion se află doi oameni, unul murdar şi unul curat, care dintre ei se spală? Foarte simplu, i-a răspuns aspirantul: dacă cel curat se uită la sine, vede că e curat şi nu se mai spală, dacă însă se uită la cel murdar, va ajunge la concluzia că şi el e murdar şi se spală. Dacă cel murdar se uită la sine, se va spăla, dar dacă se uită la cel curat va crede ca şi el e curat, şi nu se spală.

Nu, nu-i aşa, a răspuns rabbinul. În camion se află o oglindă: cel curat se uită în oglindă şi se spală, cel murdar se uită în oglindă şi se spală. Păi, rabbi, de ce n-ai zis că există o oglindă în camion? a întrebat tânărul evreu. Întotdeauna există o oglindă într-un camion, i-a răspuns, pentru ultima dată, rabbinul.

Şi aici începe viforul concluziilor, nu neapărat în ordinea asta. Să nu permiţi prostului să se apropie de textul sacru mai mult decât este nevoie ca să se mântuiască. Cândva, cea mai bună protecţie era chiar limba textului, şi continuă să fie limba sacră în religiile care cunosc aşa ceva. Să nu pierzi vremea cu prostul. Nici vremea ta, nici vremea lui, pentru că fiecare poate face mai mult decât să se irosească într-o neputinţă. Ba chiar să-l descurajezi prin toate mijloacele, în primul rând întorcându-i spatele. E o atitudine la fel de brutală, de realistă şi de necesară ca şi înţărcarea la sugar. Pe prost îl cunoşti după dezinvoltura pe care o are în prezenţa stranietăţii: prostul nu sesizează neobişnuitul, nu are coardă pentru enigmatic. E gospodăros şi bolovănos, departe şi de poezie, şi de filosofie. E concret ca un zid de beton, eficient ca o bandă de montaj şi rentabil ca o investiţie care aduce profit.

Prostul nu are creativitate, el poate cel mult s-o scrintească. Prostul “bun” învaţă şi reproduce textele, făcând confuzie între texte şi cunoaştere. Pentru prost, cunoaşterea nu-i un drum, e o perdea dincolo de care nu poate vedea nimic. E ca un bou cu coarnele înfipte într-un gard care crede, sărmanul, c-a dat de capătul universului. Cunoaşterea lui e cărnoasă, nu cumva să-i spui că-i diafană pentru că ori îl nărui, ori ţi se înfinge în beregată şi te sufocă. N-ai ce face cu el în zona textului sacru decât dacă vrei, cel mult să afli lucrurile spuse deja de alţii, pe care cu mult zel ţi le repetă.

Nu cunosc decât două religii în care pregătirea pentru hermeneutica sacră să înceapă din copilărie şi să dureze toată viaţa: iudaismul şi hinduismul. Nu spun că nu există şi în celelalte, afirm doar că nu cunosc. Însă în acestea două priceperea se construieşte o viaţă întreagă şi se speră că va da roade undeva spre final, după 60-70 de ani. Evreii consideră că fără 40 de ani de studii pregătitoare consecvente nu se poate face nimic. Hinduşii au codat totul, inclusiv înspre ce punct cardinal trebuie să se afle uşa casei aspirantului la înţelegerea Vedelor. Reperele celei mai înalte seriozităţi sunt fantastice.

luni, 8 mai 2017

Frânturile zilei (LVII)

Se povesteşte că Profetul Muhammad s-ar fi aflat undeva în deşert, aşezat cu picioarele sub el cufundat în chemarea Numelui când, de după o dună, ar fi apărut un om epuizat de caniculă şi alergare, cu privirea disperată a celui hăituit. Era un fugar pe care-l urmăreau nişte oameni să-l omoare, şi l-a implorat pe bărbatul care se ruga singur să nu-l dea pe mâna celorlalţi. Profetul l-a asigurat să nu-şi facă griji şi apoi ridicat din locul unde şedea, s-a întors cu spatele şi s-a aşezat doi metri mai încolo. N-a trecut mult şi urmăritorii şi-au făcut şi ei apariţia. N-ai văzut cumva un om fugind, un om gonit, un om hăituit? Privindu-i drept în ochi, Profetul ar fi răspuns: “De când stau aici, n-am văzut pe nimeni.”

Pe lângă condimentul oriental, povestea are câteva lucruri să ne spună. Primul e acela că minciuna nu este niciodată justificată, nici măcar atunci când ar fi, neîndoielnic, în slujba binelui. Dacă nu este permis să minţi nici pentru a salva libertatea ori viaţa unui om, atunci nu este permis să minţi şi pace. Al doilea lucru este că încercările inteligenţei vin pe neaşteptate şi se poate să nu dureze prea mult. Al treilea lucru este că se poate să cauţi liniştea, dar locul despre care ai crezut că e perfect pentru asta devine dintr-o dată foarte animat. Acest din urmă fapt nefiind, fireşte, vreo scuză pentru ceva. Al patrulea lucru este că în anumite situaţii trebuie să iei apărarea cuiva fără să te întrebi cine are dreptate, însă neapărat în numele unui principiu care este în mod ineluctabil drept, pentru că dreptatea oamenilor păleşte în faţa dreptăţii principiale.

marți, 2 mai 2017

Frânturile zilei (LVI)

Într-o zi, unui copil i s-a făcut Sindromul Guillaume Barre cu un vaccin. Spun că i s-a făcut pentru că această tulburare neuronală nu-i o boală, este rezultatul unei agresiuni medicale considerată ca fiind preţul pe care-l plătim pentru că alţi copii să nu facă bolile uşoare ale copilăriei. Pentru cei care nu ştiu, cel mai simplu lucru pe care-l pot spune este că şi-a petrecut restul vieţii într-un scaun cu rotile. 

Părinţii lui au fost însă foarte fericiţi, aveau confirmarea că au un copil foarte rar, medicii spun că unul la un milion. Ba chiar părinţii ziceau tuturor că, statistic vorbind, copilul lor nu are nimic.

Frânturile zilei (LV)

În pană. Începe pana. România intră în pană de oameni. După ce ne-am bucurat că pleacă şi mai trimit un ban să aibă din ce supravieţui supermarketurile străine pe la noi, acum le simţim lipsa. Criza de resurse umane e şi cantitativă, şi calitativă. Nu numai că nu mai avem, dar ne-au rămas meşterii care văruiesc pe pereţi cu uşa cu tot, mecanici care schimbă piese aiurea şi corporatista ţâfnoasă care nu ştie să atingă cu cursorul trei puncte pe monitor dar are pretenţii de trebuie să le pună robinet.

În opinia mea, sunt trei soluţii: să-i înviem pe cei pe care i-am avortat, dar selectiv, doar pe cei mai competitivi, ar fi prima dintre ele. Dacă Sfântul Ilie şi Iisus Hristos au putut, atunci şi ştiinţa poate, pentru că ştiinţa merge pe certitudini, de aceea bate religia la orice oră. A doua posibilitate care s-ar putea şi ea este să ridicăm români verzi, calitatea a mai prima, patrioţi şi conştiincioşi ca meşterul Manole, care să se jertfească pe altarul locului de muncă spre propăşirea generală. Şi asta se poate, sunt o mulţime de mituri conexacte la mitul potopului, de aceea propun să facem apel tot la ştiinţa modernă, care e mitul cel mai tare.

A treia posibilitate este posibilitatea care nu se poate: să aducem forţă de muncă de acolo unde este din belşug. Sunt musulmani, ceea ce n-ar fi o problemă, sunt mai închişi la ten, ceea ce n-ar fi o problemă, diluează specificul naţional, ceea ce n-ar fi o problemă, singura problemă este că în secunda în care-i aducem aici încep să plângă şi pleacă spunând că ei credeau că merg în Germania. Aici soluţia este să operăm nişte modificări la pagina cu titlul “România” de pe Wikipedia. Altfel nu văd cum, ştiinţa modernă nu are soluţii atunci când săracii săracilor şi refugiaţii de război găsesc că ţara ta nu are mare lucru să le promită. Că de oferit ştim şi noi că n-are.

Ce se întâmplă în situaţia în care nu izbutim să ne concetrăm pe primele două posibilităţi, cele mai realiste, şi să producem ACUM milioanele de români de care e nevoie? Subliniez: acum, şi nu peste treizeci de ani? Ei bine, generaţia mea, adică cei peste patruzeci de ani, vor avea cu greu o pensie suficient de mare încât să întreţină o cutie de carton în care să trăiască la talpa blocului. Pentru că de apartamente şi case nici nu se va pune problema. Ca să parafrazez un banc bun: putem începe să ne panicăm.

luni, 1 mai 2017

Frânturile zilei (LIV)

În România există ceea ce se poate numi o cultură a furtului. M-am săturat să-mi întreb elevii creştini dacă i-au spus părintelui la spovedanie despre exerciţiile lor de fraudare la lucrările de control. Lucrul de care nu m-am săturat este expresia lor uimită când le explic că şi acesta este furt. Nimeni nu mă crede.

Zilele trecute, în sala de relaxare a unei multinaţionale, cafeaua la discreţie dată de firmă a fost înlocuită cu un automat care funcţionează cu bancnote de 1 leu. După furtul câtorva pungi de cafea de 1 kg, administraţia s-a resemnat. Nu, n-are rost să ne supărăm pe politicienii români, ei sunt cel mai bun produs al culturii româneşti a furtului.