Frânturile zilei (CXCV)

Spune Scriptura: “Şi postind El patruzeci de zile şi patruzeci de nopţi, în cele din urmă a flămânzit.” Nimic mai complet şi mai explicit decât acest verset de la Matei. Iisus n-a postit ziua şi a mâncat noaptea, ci a postit neîntrerupt. N-a postit de apă, ci de mâncare, pentru că la urmă a flămânzit, dar n-a însetat, şi a fost ispitit cu pâine, nu cu apă. În ciuda a ceea ce auzim prea des de la amvon, Iisus a băut apă în timpul postului, şi confuzia aceasta nu-i lipsită de importanţă. În treacăt fie spus, în pustie nu lipseşte apa. Iar foamea n-a simţit-o în post, tocmai pentru că nu-i unul şi acelaşi lucru (de fapt, foamea şi postul se exclud reciproc, pentru că intenţia schimbă natura faptului de a nu mânca) ci abia “în cele din urmă”, adică la capătul celor patruzeci de zile de stat în pustie. Este drept să ne întrebăm cu cine s-a luptat Iisus înainte ca Ispititorul să vină să-l tenteze? Cu natura sa umană, cu frigul şi căldura pustiei, cu plictiseala. Abia după ce le-a înfrânt pe acestea a catadicsit să vină şi Satana, care a aşteptat răbdător ceasul suprem al foamei.

Frânturile zilei (CXCIV)

Dacă vreodată un povestitor cu har se va apleca asupra vremurilor noastre, personajul clasic pe care-l va transpune direct din cratiţa realităţii curente în text va fi consumatorul, acest monstru alintat şi greţos. După cum îl arată şi numele, consumatorul consumă, operaţiune în urma căreia nu chiar totul se pierde, ceva se restituie universului sub formă de dejecţii buboase: mofturi absurde, pretenţii nelalocul lor, fiţe insuportabile. Dacă Iisus ar fi avut în timpul miracolului înmulţirii peştilor şi a pâinilor de-a face cu câţiva consumatori, aceştia s-ar fi grupat într-un loc şi-ar fi spus: e o bătaie de joc, cine-a mai pomenit aşa ceva?, e inadmisibil. Din fericire, Evanghelia ne lasă să înţelegem că cei de faţă erau ca la cinci mii de bărbaţi.

Frânturile zilei (CXCIII)

Şi o mică bârfă locală: Catedrala Schimbarea la Faţă din Cluj-Napoca, Bulevardul Eroilor, numărul 10, a fost ridicată la sfârşitul secolului XVIII de către ordinul romano-catolic al Fraţilor Minoriţi Conventuali (o ramură a franciscanilor). Se pare că banii necesari lucrărilor ar proveni în cea mai mare parte dintr-o donaţie a împărătesei Maria Tereza. În 1924 Papa Pius al XI-lea a decis să doneze lăcaşul de cult Bisericii Române Unite cu Roma, care o va folosi de acum încolo drept catedrală a Episcopiei Greco-Catolice de Cluj-Gherla.

În anul 1948, când comuniştii au scos Biserica Unită în afara legii, clădirea a fost dată în folosinţă Bisericii Ortodoxe Române. După 1989 Episcopia Greco-Catolică a cerut să i se recunoască dreptul de proprietate asupra lăcaşului de cult, fiind tratată cu multă tăcere de BOR. A fost nevoie de un proces care a durat 8 ani între Episcopia Greco-Catolică de Cluj-Gherla şi Arhiepiscopia Ortodoxă a Vadului, Feleacului şi Clujului, proces mutat la mai multe instanţe din ţară pentru ca nu cumva în compoziţia completului de judecată să se afle cineva cu afinităţi greco-catolice, până când Curtea de Apel Ploieşti a dispus restituirea imobilului. Pe 13 martie 1998, BOR a făcut o ultimă încercare de a ignora sentinţa rămasă definitivă: credincioşii ortodocşi au încercat să blocheze accesul greco-catolicilor în biserică, fiind nevoie de intervenţia forţelor de ordine şi a unui executor judecătoresc pentru punerea în posesie a proprietarului de drept. În treacăt fie spus, nerespectarea unei sentinţe rămase definitive este o infracţiune în sine.

Frânturile zilei (CXCII)

Lev Tolstoi, în Război şi pace: nu oamenii mari fac Istoria, nu geniile. Adică nici Napoleon n-a condus valul popoarelor dinspre Apus spre Răsărit, după cum nici ţarul Alexandru nu le-a mânat dinspre Răsărit spre Apus. Războaiele nu sunt decizia unui singur om, chiar dacă ochii tuturor sunt aţintiţi asupra lui şi-l înconjură cu urale de fiecare dată când apare, şi i se supun şi sunt gata să moară pentru un zâmbet de aprobare venit de la el. De fapt, războaiele sunt opera a milioane şi milioane de voinţe care merg toate în aceeaşi direcţie.

Nimeni nu este forţat să respecte ordinele, toţi de respectă pentru că ordinele coincid, cel puţin ca principiu, cu voinţa lor. Oamenii cred sincer că în război crima, jaful şi violul sunt permise, iar dacă n-ar crede că legile morale se suspendă atunci n-ar face nimic din toate acestea. Ai totdeauna dreptul să alegi şi nu te vei putea prezenta la judecata lui Dumnezeu spunând că ai fost obligat să faci cutare sau cutare fărădelege. Faptul de a face parte dintr-un sistem convenţional (naţiune, armată, biserică etc.) nu ne suspendă nicio clipă deplina stăpânire asupra sufletului nostru şi nu ne răpeşte imperativul şi posibilităţile de a fi virtuoşi.

Frânturile zilei (CXCI)

Naţionalismul ar trebui să fie o ancorare în concretul etnic, conştientizarea unei moşteniri la care au lucrat nesfârşit de mulţi oameni dinaintea noastră. Suntem români ne începem drumul spre universalitate ca atare. Pornim în viaţă de la o certitudine frumoasă dar pe care, pentru a ne realiza spiritual trebuie s-o depăşim. Un sfânt român este un nonsens, pentru că restaurarea stării adamice presupune depăşirea multor condiţionări, adică inclusiv a etnicităţii. Ca să nu mai discutăm că îndumnezeirea presupune depăşirea condiţionărilor umane, de aceea sfântul aparţine tuturor, fiind cu adevărat universal.

Frânturile zilei (CXC)

Se spune că un papă si un patriarh (nu contează care), au murit concomitent şi s-au prezentat la judecata personală. Fiind vorba despre două persoane care au jucat un rol deosebit pe pământ, în ierarhia bisericească proprie, însuşi Domnul Iisus a coborât să-i judece, neputându-se lăsa ceva atât de delicat în seama unui înger.

Frânturile zilei (CLXXXIX)

Galii se temeau că cerul ar putea să le cadă în cap, dovedind prin asta că ştiu mai bine ce este firmamentul decât toate teoriile moderne despre cosmos. Creştinii ortodocşi se tem că religiile s-ar putea amesteca, făcându-ne să rătăcim astfel drumul mântuirii. Pentru cei din urmă am un îndemn spre relaxare: pe de o parte, acest lucru s-a produs; pe de alta, nu se întâmpla niciodată. Deşi pare paradoxal, nu este aşa, pentru că realitatea e organizată pe planuri diferite de coexistenţă care nu se opun unul altuia pentru că nu se intersectează. Iar noi, bine mersi, cu ale noastre, ne-am putea concentra pe lucrurile care chiar contează, dacă am şti de ce să ne fie frică şi de ce nu.

În haosul spiritual al secolului XX şi-a făcut loc o “mişcare” (spunem aşa luând în calcul aspectul ei dinamic, deşi i-am putea spune la fel de bine “adunătură”, sau chiar “cloacă”, după alte criterii) numită New Age, un melanj format din mai multe doctrine spirituale legitime la ele acasă şi în deplinătatea lor, dar preluate în răspăr, agreabile pentru că au fost selectate şi amputate în funcţie de bunul plac, presărate în câteva puncte cu credinţe moderne pentru a face totul mai uşor de acceptat (îndeosebi credinţa în progres, căutarea fericirii şi a libertăţii, individualism şi relativism). Această salată spiritualistă conţine referiri la “energii”, droguri, sex liber (toţi aparţin tuturor, familia este o instituţie burgheză), credinţa că tehnologia va aduce prosperitatea (sau, dimpotrivă, că renunţarea la tehnologie va aduce libertatea), reîncarnarea pe pământ în diferite forme de viaţă în funcţie de karma anterioară etc. Un pic de hinduism (rău şi prost), Iisus este un maestru (dar nu Fiul lui Dumnezeu), cuvinte de la musulmanul Rumi (dar nu at-tasawwuf ori sharia), ceva anecdote cu Buddha (mai puţin partea cu asceza), şamanism (aici intră ceva magie, inclusiv spiritism, lucru pe care şamanii nu l-au făcut niciodată).

Frânturile zilei (CLXXXVIII)

Periodic aud, de la diverse cunoştinţe, că soluţia pentru democraţia noastră disfuncţională, problemele endemice ale familiei, absenţa spiritului întreprinzător şi orice problemă mai vreţi voi (circulaţia haotică, alcoolismul cronic, corupţia generalizată) ar fi una singură: EDUCAŢIA. Panaceu dincolo de îndoială, mama şi fiica tuturor problemelor noastre mici şi mari, toate speranţele, reproşurile şi emoţiile o vizează. Românul simte în fiece clipă a vieţii sale că trebuie lucrat la educaţie, că nu avem suficientă educaţie, că un plus de educaţie ar schimba fantastic şi diametral lucrurile.

Iar acest panaceu ar trebui să fie distribuit în cadru organizat (românii sunt mari iubitori de ordine, cu condiţia să fie închisă în spaţii cu care ei nu se mai intersectează, de exemplu şcoala), în cadenţa programelor şcolare ideale, de către profesionişti geniali şi dedicaţi. O şcoală performantă, adusă de renii Moşului tocmai din Finlanda şi implantată organic în tradiţiile seculare ale poporului nostru, bună ca o maşină de formula 1 dar ieftină şi multă ca braga turcească, care să scoată români verzi competitivi la export dar dependenţi de ţară şi incapabili să se despartă de ea cum nu se dă pruncul dus de lângă biberonul cu milupa.

Frânturile zilei (CLXXXVII)

Moş Crăciun este regele oriental care, văzând Steaua între stele a lăsat totul şi a plecat, convins că la capătul drumului se află un avatar al Logosului. Mulţi au văzut steaua în zilele acelea, dar numai cei cu ştiinţa care să explice steaua au pornit la drum. În Israel nu s-a clintit nimeni, şi nu pentru că n-ar fi văzut Steaua, ci pentru că a lipsit ştiinţa care să-i scoată din casă. Cei care n-au ştiut, au rămas cu văzutul. Dacă israelienii ar fi avut ştiinţa regelui oriental, erau toţi în pelerinaj la grajdul naşterii din prima zi. Regele moştenise doctrina Logosului, ştia că din vreme în vreme coboară pe pământ, într-o formă neaşteptată, de aceea n-a avut nicio tresărire înainte să intre în staulul din Betleem şi să i se închine. Era rege, pe pământ nimeni nu era mai mare ca el, nu era nevoit să se plece în faţa nimănui din lumea asta, dar avea doctrina care să-l facă să priceapă că gâlmoaza din paie, dintre un bou şi-un măgar, este una din manifestările lui Dumnezeu, este chiar Dumnezeu. În faţa Pruncului a îngenuncheat şi a pus fruntea pe pământ. Nu ca unui egal, ci ca unuia mai mare ca el i-a adus aur, smirnă şi tămâie, cu bucurie regele cunoscător a plătit tribut lui Dumnezeu făcut om. Apoi s-a întors în ţara lui şi a pus cronicarii să consemneze că undeva, peste munţi şi mări, într-un loc al ignoranţei care ardea de dorul Logosului, nisipul a început să strălucească.

Frânturile zilei (CLXXXVI)

Mi se reproşează prea des că sunt din cale afară de sensibil în problema refugiaţilor. Şi cum ar putea fi altfel? Străbunicii mei materni s-au refugiat din Basarabia în Regat atunci când românii au cedat-o fără să tragă un foc de armă. Străbunicii mei au pierdut pe drumuri, de la mizerie şi frig, şase copii din şapte. Strămoaşa mea maternă a îngropat, ca refugiat, şase sicrie mici. Părinţii mei s-au născut ca refugiaţi la câteva sute de kilometri de casă, în 1948, anul în care moldovenii şi-au luat familia în căruţă şi au părăsit Moldova cea bogată ca să lucreze cu ziua în Dobrogea şi Ardeal pentru un blid de mâncare. Născuţi din mame care au străbătut ţara cu piciorul când erau borţoase, ai mei au trăit o viaţă fără să se simtă vreundeva acasă.

Duc exilul şi refugiul alor mei în carnea mea, deşi sunt tot ce poate fi mai casnic şi mai stabil. Ca răzbunare pentru drumurile lor, m-a făcut Dumnezeu în stare să nu plec nicăieri, să n-am nevoie de nicio schimbare de peisaj, să detest visceral turismul, fie şi în formele lui “nobile”. Drumurile moşilor şi strămoşilor au ajuns acasă în mine, le-a pus Dumnezeu hotar în şobolanul care sunt eu. Să nu-mi spuneţi că refugiaţii mei aveau drepturi, iar cei veniţi din Africa şi Asia n-au. Că ai mei nu tulburau fantastica identitate românească, în vreme ce ăştia o tulbură. Eu cred că poporul ăsta de hoţi şi de slugi, de creştini căldicei care-şi avortează pruncii şi vor să trăiască precum cei din televizor are nevoie strigentă să se întâlnească cu alte culturi, în care oamenii îşi respectă principiile religioase oricât le-ar fi de greu, care ştiu să facă negoţ şi care n-au pierdut antrenamentul vieţii fără patron.

Frânturile zilei (CLXXXV)

Rostul ghicitorilor de altădată era să-l pregătească intelectual pe om pentru întâlnirea cu diavolul. Matricea acestei întâlniri ne-au lăsat-o vechii greci: un monstru stă pe drum şi-ţi spune o enigmă. Dacă o dezlegi - treci mai departe, dacă nu – ţi se întâmplă grozăvii. Pe demon nu-l birui decât dacă-ţi funcţionează intuiţia intelectuală (dacă “ghiceşti”), nu te ajută nici exerciţiul analitic al deducţiei şi cu atâta mai puţin repetarea papagalicească a unor fraze construite de alţii. Discernământul e fratele intelectual al cernutului ţărănesc, doar că e pe dos: boabele mari trec, boabele mici rămân.

Frânturile zilei (CLXXXIV)

Într-un basm indonezian, Daud (forma arabizată a lui David), miluieşte un cerşetor cu un kepeng (bănuţ), iar acesta îi dă o săgeată spunându-i că-i va prinde bine cândva. Câteva zile mai târziu, aflat cu un arc în mână în confruntarea cu un rakşas (duh rău), aude din gura dihaniei că numai o singură săgeată îl poate ucide, dar că nu se teme de ea, pentru că e în mâna unui cerşetor aflat în pe o insulă la mare depărtare de ei. Rakşasul îşi cunoaşte destinul şi se crede protejat de spaţiul geografic.

Ne aflăm în faţa unei conexiuni tainice, incomparabil mai subtilă decât puntea logică de la cauză la efect. Ce legătură poate fi între miluirea unui cerşetor cu a suta parte din banii primiţi de la tatăl care-l alungă pe erou în lume şi unica săgeată cu care poate fi salvată viaţa fiicei rajahului? Cum se pot condiţiona reciproc două evenimente din clase atât de diferite? Care este punctul de coincidenţă, sudura imposibil de sesizat între ele şi ce s-ar fi petrecut dacă, neglijent, eroul ar fi trecut pe lângă cerşetor (fără îndoială unul dintre mulţii oficianţi ai acestui ritual atât de hulit în zilele noastre) gândindu-se că viaţa lui este şi aşa suficient de nenorocită încât să nu bage de seamă nenorocirea altuia.

Frânturile zilei (CLXXXIII)

Dacă aţi citit într-o carte de economie de adormit adulţii că productivitatea duce la creşterea salariului, în mod sigur pierdeţi vremea cu lecturi proaste. Hai să vă dăm cu puţină viaţă pe aici, poate dezinfectăm atmosfera.

Aşadar, conform inepţiilor cu care aţi pierdut vremea, productivitatea duce la eliminarea muncii umane (scumpe, că aşa scria acolo), şi cei care rămân să supravegheze roboţii, automatizările şi celelalte miracole care ca belşugul cu putinţă, pot primi salarii mai mari. Ca să citez un băiat de mare succes, dacă ai 15 angajaţi şi rămâne doar unul, şi normal că cel rămas poate primi salariu mai mare, pentru că s-au realizat economii formidabile.

Cartea are dreptate, cel rămas POATE primi salariu mai mare. Doar că NU VA PRIMI. Ba chiar va lua mult mai puţin decât înainte. Este simplu şi în viaţă aşa se petrec lucrurile. Lăsaţi deoparte matematica aplicată în economie, e foarte bună să aducă nişte bani unor profesori care-i fraieresc pe studenţi.

Frânturile zilei (CLXXXII)

Realitatea este că între epoci sau civilizaţii diferite contemporane există o barieră a mentalităţilor pe care n-o poţi trece, poţi fi oricât de deştept, dacă nu te ia cineva de mânuţă să-ţi explice cum se face. Mai ales la început de drum, când eşti atât de plin de civilizaţia şi epoca ta încât stai şi tu şi te întreb ca prostul din secolulul XVIII: “Cum poate fi cineva persan?”

Haideţi să ne jucăm puţin, ca să vedeţi mai bine cum dăm cu capul de bariera mentalităţilor şi dacă suntem proşti nici măcar nu doare. În secolele IX-XIII, şi probabil că ceva mai înainte de asta, exista un obicei numit prima noctes (prima noapte), legat indisolubil de căsătorie.
Este vorba despre:
 a) Dreptul seniorului de a petrece prima noapte cu mireasa.
 b) Obligaţia seniorului de a binecuvânta patul mirilor în absenţa acestora, înaintea primei lor nopţi, pentru ca mirii să aibă prunci mulţi şi să trăiască mulţi ani fericiţi.
 Element ajutător: în civilizaţia creştină adulterul se pedepsea cu moartea celor surprinşi asupra faptului, iar soţul răzbunător nu trebuia să ispăşească nicio crimă.

Frânturile zilei (CLXXXI)

Shakespeare este nemilos cu vulgarul, cu hlizeala şi cu prostia. Pe toate trei le găsim îngemănate în Henric al VI-lea într-o recrudescenţă carnavalescă a opincii, o răscoală ţărănească mânată de un foarte oarecare John Cade, pretins bastard de nobil. Mulţimea vrea să ardă arhivele şi judecătoriile, să elimine Parlamentul şi legile, să introducă proprietatea de-a valma. John Cade vrea să fie rege, să dea toate legile şi să ia fecioria tuturor fetelor din regat înainte de măritiş. Iar femeile să aparţină tuturor: “noi ordonăm şi comandăm ca femeile lor să fie atât de binevoitoare, cât inima poate dori şi limba poate cere.”

Petrecerea nebună se limitează la incendii şi asasinarea nobililor cărora nu le pot reproşa nimic decât ceea ce sunt. Condamnarea la moarte a unuia este halucinantă: “Luaţi-l, curăţaţi-l, vorbeşte latineşte!” Magma nestăpânită reproşează apariţia şcolilor de gramatică şi condamnarea sub domnia legii a hoţilor şi-a ucigaşilor care, fiind neştiutori de carte, pentru asta ar fi meritat să trăiască. Climaxul ororii este atins atunci când John Cade cere ca doi nobili să fie decapitaţi iar capetele lor, cocoţate în vârful unor prăjini “să se sărute, căci se iubeau mult când trăiau”.

Printre aburii groşi de destrăbălare acră, zărim cu claritate fantasmele: distrugerea memoriei colective, eliminarea intelectualităţii, eradicarea proprietăţii private, concentrarea puterii legislative într-un singur om fără cenzura tradiţiei (practic, satrapii, oligarhii şi dictatorii antichităţii n-au visat la această libertate), desfiinţarea familiei prin obligativitatea desfrâului. Cu această colecţie de teme, actul IV al celei de-a doua părţi a piesei Henric al VI-lea anticipează galeria ororilor pe care le vor înfăptui aievea revoluţia franceză de la 1789 şi revoluţia bolşevică din octombrie 1917.

Frânturile zilei (CLXXX)

Infailibilitatea Papei este piatră de poticnire şi pentru protestanţi, şi pentru ortodocşi. Nu-mi amintesc să fi întâlnit pe cineva care să nu explodeze indignat şi isteţ, ca unul care scapă când e pe punctul de a fi escrocat. E un cui în scandalul ăsta, un spin care merită cercetat, un surâs al Logosului faţă de umanitatea noastră măruntă. Pentru că nu e pretenţie vană, Papa chiar este infailibil, adică dincolo de orice eroare sau greşeală, indiferent de reacţia comună. Şi nu, nu este o problemă de număr, un sinod al nevrednicilor nu este cu nimic mai bun decât Papa, iar argumentul numărului nu face decât să ilustreze inadecvarea celor care recurg la el.

Fără excepţie, indignaţii se gândesc la omul supus greşelii şi au dreptate, dar numai în raport cu punctul lor de vedere limitat şi neinteresant. Infailibilitatea autentică a Papei nu are nimic în comun cu percepţia celor care o contestă. Este o actualizare a desăvârşirii pe care ne-a cerut-o Iisus Hristos (Matei 5, 48), care nu este un ideal imposibil de atins, ci un scop pe care Papa este chemat să-l ilustreze. Desăvârşiţii sunt infailibili, ei sunt asemenea Tatălui nostru care este în ceruri, ei Îl actualizează pe Dumnezeu pe pământ. Atunci când conclavul cardinalilor se reuneşte ca să-l aleagă pe Suveranul Pontif, ei sunt în căutarea celui desăvârşit dintre ei.

Iar pentru aceasta, Biserica dispune de doctrina creştină, care este desăvârşită. Infailibilitatea Papei decurge din infailibilitatea doctrinei, în raport cu care Papa încetează să mai fie un om, el este o funcţie spirituală. Pretenţia de perfecţiune, desăvârşire, infailibilitate este indiscutabilă atât timp cât nu există abatere faţă de doctrina tradiţională. Acolo unde s-a greşit, a fost întotdeauna o trădare a doctrinei, credinţa greşită că doctrina este datoare să se plece în faţa pretenţiilor veacului. Singurul lucru pe care doctrina trebuie periodic să-l facă este să se explice pe sine în funcţie de percepţia unei epoci, fără să cedeze un fir de păr. Iar cel prin care se face această operă de adaptare a formei, fără să se aducă atingere fondului, este infailibil, indiferent dacă este Papă sau nu.

Frânturile zilei (CLXXIX)

Srinivasa Ramanujan este brahmanul care a ales să-şi exprime adoraţia faţă de Dumnezeu în formule şi teoreme matematice. Un adolescent indian, pornind de la două cărţi englezeşti, reconstituie toată matematica de până la el, inventând inclusiv un sistem de notare unic, după care mai scrie câteva sute de intuiţii geniale dintre care o bună parte încă aşteaptă să fie demonstrate. În India nu-l înţelege nimeni, vine în Anglia, la Trinity College, unde învaţă arta demonstraţiei pentru a se face înţeles. Spirit intuitiv, dintr-o civilizaţie care ştie de mii de ani cum să-şi selecteze şi să-şi antreneze sacerdoţii, află în Europa cum să argumenteze analitic ceea ce el vede într-o clipită în timp ce se roagă sau meditează.

Ramanujan vede cu un al treilea ochi, ochiul lui Shiva, trama din care este confecţionată Creaţia. Acolo unde alţii nu trec dincolo de aparenţe, el inspiră şi expiră parfumul eternităţii. Matematica lui e un act de adoraţie: “O ecuaţie nu are pentru mine nicio altă semnificaţie decât aceea a unui gând al lui Dumnezeu.” Teoria numerelor, funcţiile eliptice, fracţiile continue, seriile divergente sunt rugăciunile neîncetate ale brahmanului în care profesorul Godfrey Harold Hardy a intuit matematicianul absolut, egalul celor mai stralucitoare minţi pe care le-au cunoscut europenii. Pentru noi a fost un meteor, o stea căzătoare care n-a avut răgaz să ne explice caietele pline de intuiţii cu care a venit din India.

Dar pe mine mă vizitează o altă idee, una mai copleşitoare decât prezenţa lui Ramanujan la Trinity College. Ramanujan venea din civilizaţia cu cea mai veche memorie a umanităţii. Indienii au traversat toate cele patru Yuga şi au relatări extrem de precise despre fiecare dintre ele, precum şi despre “pragurile” care le separă. Ceea ce pentru noi este mitologie, pentru ei e descriere precisă, chiar dacă nu după “precizia” noastră meschină. Posedă de mai multe mii de ani referinţe legate de formarea pe care trebuie s-o parcurgă un tânăr cu o ascendenţă adecvată pentru a deveni o minte strălucitoare, atât de strălucitoare încât cuvântul “geniu” să fie prin comparaţie aproape o ofensă. Adăugăm un tezaur de ştiinţe pe lângă care ceea ce numim noi îndeobşte filosofie modernă, psihanaliză, psihologie, teologie să pară preocupare de copil de 8 ani.

Poate vi se pare că fabulez, dar eu sunt convins că în acest moment şi întotdeauna există şi au existat în India 1000 de Ramanujan. Fără vreo dorinţă de afirmare în Europa (nici Ramanujan nu avea, pe el l-a mânat aici setea de a găsi cineva care să-l priceapă, ceea ce nu-i acelaşi lucru), cu nimic deosebiţi în exterior de conaţionalii lor, păstrători ai unor tradiţii şi lumini intelectuale ancestrale, ei constituie vârful de diamant al celei mai vechi religii, monument pe lângă care istoricii religiilor din catedrele universitare europene fac figură de câini care latră la o caravană ce le reţine atenţia, dar din care nu pricep nimic şi nici nu-i lasă pe alţii să priceapă. Ramanujan a fost brahmanul care s-a exprimat într-un limbaj pe care noi, europenii, îl conceptualizăm. Cu ceilalţi 999 nici puntea aceasta fragilă de comunicare nu există.

Frânturile zilei (CLXXVIII)

Educaţie sexuală într-o enclavă din oraşul meu dominată de ţigani. Populaţie gălăgioasă şi mizeră, copii care vin la şcoală şi leşină de foame, altminteri loc pitoresc, cu case şi cu un aer patriarhal pe care nu-l poţi găsi în marile oraşe decât dacă te duci la cinema şi vezi un film despre un oraş cu case şi aer patriarhal. Se prezintă o tăntică cu pregătire medicală, gata să le medicalizeze elevilor educaţia sexuală. Dacă tot au ne-au medicalizat naşterea şi moartea, de ce nu? Polologhia obişnuită, cu sexul este sănătos, cu prezervativul este sănătos, cu avortul este sănătos. Boli cu transmitere sexuală şi cum le putem evita făcând totuşi mult sex sănătos. Ceva savantlâcuri despre sterilet şi pilula de-a doua zi, ca să umplem apoteotic timpul până se sună. Un ţigănuş ridică mâna: “Doamna, eu cred că dacă şade fiecare pe curul lui nu este nevoie de nimic din toate astea.” Iar dacă veţi pleca urechea la ce zic aceşti mai mici fraţi ai Mei, negreşit veţi auzi vocea Mea, spune Cartea.

Frânturile zilei (CLXXVII)

- Iartă-mă, părinte, pentru că mult am păcătuit.
- Dumnezeu iartă păcatele mărturisite cu căinţă, fiule.
- Părinte, m-am uitat nesfârşit la filme, măcar unul pe zi. Am văzut peste o sută de fotografii zilnic. Mi-am făcut numai în ultima lună peste cincizeci de selfiuri.
 - Şi filmuleţe de pe feisbuc?
- Cel puţin zece pe zi.
- E grav, fiule, mai grav decât mi-aş fi putut imagina. Te faci vinovat de păcatul iconomaniei, al adorării imaginii, păcat împotriva Cuvântului. E un păcat care începe subtil atunci când te uiţi la fotografii cu firul de iarbă în loc să ieşi afară în căutarea firului de iarbă. O treaptă mai sus e atunci când intri în videoconferinţă cu prietenul tău bolnav, în loc să-l vizitezi cu o sticlă de pălincă la spital. Cel mai grav este când vezi ecranizarea deşi ai putea foarte bine să citeşti cartea. Nici pomeneală să te apropii de Trupul şi Sângele Cuvântului, aghiasmă mare şi mulţumiri la Preacurata că nu te-am excomunicat.
- Eventual poate-mi trimiteţi un gif animat cu sfinţia voastră în timp ce împărtăşiţi ceilalţi enoriaşi. Îl pun pe repeat şi încep să meditez la ce-am pierdut.
 - Cu condiţia să închizi ochii, pentru că gândul şi imaginea nu pot coexista în acelaşi consumator. Nu mă impresionează postul tău de carne, lapte şi ouă, tu trebuie să te înfrânezi de la imagini, să devii sărac cu imaginea ca să redescoperi lumea şi Duhul Sfânt. În halul de intoxicare în care te găseşti, nici demonii nu se mai obosesc să te ispitească. Dacă n-ai niciunul din păcatele obişnuite cu care se luptă Biserica de veacuri este pentru că, din cauza abuzului de imagini, ai încetat să trăieşti înainte de a fi murit de-a binelea.

Frânturile zilei (CLXXVI)

Iluzia democratică a intrat într-o lungă şi plictisitoare agonie. Numele acestei morţi lente, adevărată zombificare, este “deep state” (tradus în limba română prin formula mai puţin fericită “statul paralel”). Până la urmă, vorbim despre intuiţia că jocul democratic este falsificat, că nu alegem oamenii care vor încarna Puterea ci nişte marionete pe care adevăraţii deţinători ai Puterii, autoaleşi, ni le pun la dispoziţie aşa cum oferi câinelui un os de ros sau pisicii un motocel cu care să se joace. Cu suferinţe unei femei rănite în dragoste, realizăm acriţi că totul nu e decât o minciună siropoasă, o poveste convenţională în care n-am fi fost căzut dacă n-am fi consimţit refuzând să ne folosim mintea.

Nu facem decât să ajungem la ceea ce istoricii ştiau demult şi anume la “ocultarea Puterii după revoluţia franceză de la 1789”. În perioada tulbure care a precedat regicidul, şi întotdeauna de atunci până în zilele noastre, adevăraţii deţinători ai iniţiativelor politice s-au aflat departe de lumina reflectoarelor. Pe atunci, erau cei care formulau “ideile noi” şi aveau forţa de a le face acceptate prin sugestie mai întâi la nivelul Parlamentului, apoi al întregii societăţi. Astăzi, Puterea este deţinută în comun de cei care au mijloacele de a propaga mesajele, adică bani şi tehnologie. Pe ei nu-i alege nimeni, nu dau socoteală nimănui şi sunt cei mai interesaţi să întreţină confuzia actuală, în spatele căreia iau deciziile cele mai dictatoriale.

Ca sistem, democraţia este posibilă doar la mulţimi reduse de oameni (o cetate, un sat), care se cunosc, au timp pentru asta şi sunt gata să valideze o acţiune decisă în comun, bună sau fărădelege. În Grecia antică se decidea democratic alungarea cetăţenilor bogaţi, iar averile lor se împărţeau democratic, inclusiv femeia şi copiii. Asta acolo unde democraţia a cunoscut ipostaza ei cea mai splendidă. La scara popoarelor de azi, păpuşa aleasă în rolul de preşedinte este marketizată ca un produs care trebuie vândut într-un număr suficient de mare de exemplare pentru a justifica investiţia în bani şi manipulare. Oricum, nimic nu se pierde, pentru că din cele două produse promovate unul neapărat va fi un succes.