joi, 20 octombrie 2016

Gura protestantului adevăr grăieşte

Aşadar, preşedintele în exerciţiu al României, cu referire la iniţiativa Coaliţiei pentru Familie, a opinat că “Cererea ca familia să fie formată dintr-un bărbat şi o femeie este fanatism religios.” Lăsăm deoparte faptul că cei trei milioane de semnatari cer nimic mai mult decât să se menţină actualele prevederi legale, de unde deducem că avem un Cod al familiei impregnat de fanatism religios, ceea ce e neaşteptat şi delicios pentru un stat laic. Nu ne preocupă nici aspectele democratice, nici cele implicate de un referendum care, conform regulilor jocului, va trebui să aibă loc şi al cărui deznodământ nu e chiar atât de greu de anticipat. Partea pe care o găsim cea mai interesantă este faptul că, într-un mod imposibil de ignorat, preşedintele Iohannis are dreptate.

Firile sensibile au sărit în aer atunci când li s-a aruncat în faţă acuzaţia de “fanatism religios”. Cu inima îndoită, cei mai băţoşi au încercat să transforme injuria în mândrie, după modelul “je suis ursuleţ” de săptămâna trecută şi dintotdeauna. Reacţii emoţionale de toată mâna, de la a-i aminti preşedintelui că BOR nu e clubul lui până la a-l ameninţa cu retragerea votului pentru mandatul următor. Partea bună a momentului este că, în sfârşit, noi cei care credem că familia trebuie să fie monogamă şi heterosexuală, avem ocazia să ne asumăm. Pentru că suntem fanatici religioşi (sau cel puţin ne dorim să fim).

Am să fac o paranteză, pentru că adesea cel mai scurt drum de la afirmaţie la înţeles trece printr-o analogie. Să zicem că ne aflăm în război, într-unul evident şi indiscutabil, cu duşman şi tranşee. Ei bine, în mod implicit ni se cere să fim patrioţi, adică să ne arătăm fidelitatea faţă de graniţă, faţă de teritoriu, faţă de populaţie. Ni se cere, practic, să fim fanatici, iar această atitudine e apreciată şi considerată legitimă. Contrariul ar fi să fim open-minded, adică să mai transmitem ceva secrete la inamic, să speculăm eventual şi ceva bani pe piaţa neagră profitând de penurie şi mizeria concetăţenilor. Cam acesta este contrariul fanatismului, şi atrage blamul, ori chiar plutonul de execuţie.

joi, 13 octombrie 2016

Un premiu mult prea Nobel pentru o lume atât de literară

Nu, de fapt Napoleon Bonaparte n-a spus că fiecare soldat are în raniţă bastonul de mareşal. Asta e o minciună sfruntată. De fapt, micul împărat se referea la premiul Nobel pentru literatură. Dacă vi se pare că niciun soldat n-a obţinut niciodată aşa ceva, probabil că l-aţi uitat pe Winston Churchill. E drept, acesta n-a fost francez. Şi nici soldat. Însă a participat aşa cum a putut el la al doilea război mondial. În sensul că ne-a lăsat un discurs fabulos.

În caz că l-aţi uitat, este vorba despre un text spus la radio, din care citez un fragment: “We shall go on to the end. We shall fight in France, we shall fight on the seas and oceans, we shall fight with growing confidence and growing strength in the air, we shall defend our island, whatever the cost may be. We shall fight on the beaches, we shall fight on the landing grounds, we shall fight in the fields and in the streets, we shall fight in the hills; we shall never surrender, and if, which I do not for a moment believe, this island or a large part of it were subjugated and starving, then our Empire beyond the seas, armed and guarded by the British Fleet, would carry on the struggle, until, in God's good time, the New World, with all its power and might, steps forth to the rescue and the liberation of the old.”

marți, 11 octombrie 2016

Din ce este compusă femeia

Pisica este formată din: membre şi trunchi legat de cap printr-un gât. Lupul este format din: membre şi trunchi legat de cap printr-un gât. Ursul este format din: membre şi trunchi legat de cap printr-un gât. Treptat-treptat, tainele naturii se dezvăluie învăţăcelului iscoditor şi tenace. Trebuie doar să-ţi doreşti şi să te concentrezi. Femeia este compusă din... huh?, din membre. Şi ce mai are femeia, ce mai are? Trunchi, femeia este probabil făcută din trunchi. Şi mai ce, şi mai ce? Şi din cap, legat de gât printr-un trunchi. De fapt, gâtul este legat de trunchi printr-un cap. Nemaiputând suporta aceste incertitudini ştiinţifice, doi băieţi de seminar au sărit într-o noapte gardul înspre lume.

S-au dus într-un bar de striptiz, să vadă cu ochii lor din ce este compusă femeia. Dacă se poate, să pună mâna, să vadă obiceiurile femeii, să-i simtă mirosurile femeii în bârlogul de la bar. S-o cunoască mai bine. Au sărit gardul, că doar sunt flăcăi, nu-i ţine nimeni pe ei închişi. Fuga-fuguţa în noapte, cu portarul seminarului după ei, prea cu gândul înainte ca să-l vadă. I-au scos sufletul bătrânului, atât de tare au alergat, mânaţi de dorul cunoaşterii. Au intrat totuşi cu sfială şi s-au aciuat într-un colţ, cu ochii lipiţi de femeia care se compunea şi se descompunea din membre, trunchi şi cap în faţa lor. Portarul a aşteptat o vreme, apoi a luat-o uşurel înapoi.

vineri, 7 octombrie 2016

Michel Odent, Naşterea în Epoca Plasticului (recenzie)


Până să-l citesc pe Michel Odent, am avut senzaţia că singurele lucrări gravisime cu care m-am întâlnit (în afara celor teologice) sunt cărţile de antropologie agricolă. Adică, daca-ţi spune David D. Montgomery că, acolo unde astăzi sunt deşerturile din Orientul Apropiat, a fost cândva ţinutul fertil al Mesopotamiei, şi că peisajul dezolant de azi este rezultatul irigaţiilor cu apa din Tigru şi Eufrat, ai suficiente motive să pui sub semnul întrebării ceea ce pentru mulţi trece drept soluţia absolută la schimbările climatice. Dacă-ţi spune Claude Bourguignon că deceniile în care solul fertil a fost sterilizat l-au transformat într-o vată inertă, în care niciun vierme nu-şi mai găseşte sensul vieţii, parcă altfel te uiţi la huma românească roditoare. Iar atunci când Franklin H. King îţi ilustrează adagiul conform căruia singurele civilizaţii care au supravieţuit timpurilor sunt cele care posedă ştiinţa şi practica ameliorării neîncetate şi durabile a solului, dându-i exemplu pe chinezi, japonezi şi pe coreeni, fermieri de patruzeci de secole, începi să înţelegi că frenezia lumii se poate da peste cap, cum s-a dat pentru multe neamuri deloc proaste, dar deficitare la capitolul bun simţ şi spirit de observaţie.

Chirurgul şi obstetricianul francez Michel Odent ne deschide o poartă spre un alt set de erori, cele pe care medicina modernă le face în legătură cu naşterea. Contemporan cu noi (pe 7 iunie 2016 a împlinit 86 de ani), a lansat ca specialist conceptul de “maternitatea ca acasă” şi este unul dintre promotorii naşterii în apă (pe care nu o vede ca soluţie exclusivă, făcând undeva observaţia că foca, deşi are mai multe informaţii despre apă ca noi, naşte pe uscat). A scris primul articol ştiinţific care argumentează necesitatea alăptării în chiar ora ulterioară naşterii şi este precursorul ideii de cântec prenatal. Începând din 1985 a fost consultant pentru naşterile acasă. Mai presus de toate, este una din vocile cele mai sincere din lumea medicală contemporană, afirmând că “este de neconceput să persiste o asemenea distanţă între ceea ce se petrece în sala de naşteri şi ceea ce se publică în domeniu”. Într-un mod cât se poate de profund şi dincolo de orice ironie ieftină, titlul ultimei sale lucrări, apărute anul acesta, este o întrebare: “Umanitatea va supravieţui medicinei?”

sâmbătă, 1 octombrie 2016

Statistici şi vaccinuri

Motto: “Există trei tipuri de minciuni: minciunile, minciunile grosolane şi statisticile.” (Mark Twain sau Disraeli)
Statisticile sunt precum bikini: dau ceva idei, dar ascund esenţialul.” (Coluche)

Cineva spunea că Dumnezeu i-a dat omului limbajului pentru a-şi putea ascunde gândurile. Ei bine, omul acela probabil că n-a văzut în viaţa lui nicio statistică. În lucrarea colectivă O artă medie, eseu asupra utilizărilor sociale ale fotografiei (1965), Cap. 2 – Definiţia socială a fotografiei , Pierre Bourdieu face o observaţie neaşteptată: fotografia fixează un aspect al realului care nu este niciodată altceva decât rezultatul unei selecţii arbitrare. Nu ar fi o problemă, numai că fotografia are o pretenţie interesantă, aceea de a fi adevărată. Or, în momentul în care între realitatea globală şi fotografie intervine un decupaj, realitatea suferă. Iar decupajul nu este niciodată ingenuu, pentru că nu este rodul unei întâmplări, ci al unei decizii constiente. Cineva care are o cultură anume, o viziune asupra lumii, o filosofie, decide care parte din realitate este semnificativă şi care nu. Poziţionarea camerei într-o anumită direcţie constituie în sine o minciună insesizabilă dar teribil de frecventă, minciuna prin omisiune.

Probabil că vă întrebaţi ce anume caută în acest text referirea la fotografia lui Pierre Bourdieu. Ei bine, înlocuiţi cuvântul fotografie cu statistică. Reflecţiile rămân în picioare. Vacciniştii pretind nici mai mult nici mai puţin că eficacitatea vaccinurilor este demonstrată statistic. Greşesc din multe puncte de vedere. Întâi de toate că cifrele şi corelaţiile lor nu dovedesc niciodată absolut nimic. Pentru a dovedi ceva ai nevoie de idei, argumente şi retorică. Or, acestea nu ţin şi nu vor ţine niciodată de statistică. Haideţi să dăm un exemplu la limita vulgarităţii: indubitabil se poate constata statistic că procentul infarctului miocardic în populaţie creşte proporţional cu numărul stâlpilor de electricitate; trebuie cumva să deducem de aici că maladiile cardiovasculare sunt provocate de reţeaua de distribuţie a curentului electric? Aici este problema, pentru a stabili o relaţie de tip cauză-efect trebuie mai mult decât date, trebuie meta-date (cum le numeşte Joel Best în Damned Lies and Statistics).