vineri, 30 iunie 2017

Frânturile zilei (LXXXI)

Dragul meu, eu am două popoare alese: evreii şi românii. Dacă vrei să mergi la evrei, să ştii că vei găsi acolo şi băieţi foarte deştepţi, şi foarte proşti. Cu primii ai să poţi face lucruri serioase, minuni chiar, vor consemna Evanghelia şi vor da naştere unei Biserici magnifice. Vezi bine că pentru toate astea ce-a de-a doua categorie are să te crucifice de-a binelea într-un moment de amok. Cu românii n-o să fie atât de rău, e un popor foarte de treabă şi cu tipi faini, dotaţi cu un simţ al umorului special, pe lângă care roiesc femei cum nu s-a văzut. Au o bucătărie grozavă, beau vin bun de Cotnari pe care-l diluează cu pălinkă ungurească din prună sau din tutti frutti. În general trăiesc mult prea bine ca să scrie cine ştie ce bazaconii şi să se complice cu idei, concepte şi utopii. Logosul păru că reflectează un pic şi pune o singură întrebare: “Simţul acela al umorului, se numeşte cumva băşcălie?” Da, oftă Tatăl în barba cea plină de ani. “Bine, dă-mă la evrei.”

Frânturile zilei (LXXX)

Din când în când sunt sigur că Dumnezeu îmi vorbeşte. Nu în mod direct, precum lui Moise pe Tabor, ci prin oameni. E o intuiţie în care am negreşit încredere, e dincolo de aparenţe şi de cei prin care se întâmplă. În glumă, un prieten ateu m-a certat în legătură cu unul din defectele mele într-o zi mai mult decât a făcut-o, dintr-o eleganţă peste care nu trece niciodată, părintele meu duhovnic. M-a uitat la prietenul meu, folosise un termen teologic cu care n-avea nimic în comun. Prin gura lui, fără să se ruşineze de vehiculul ales, vorbea Dumnezeu. Mi-am amintit de sura coranică Albina, care spune că Dumnezeu poate folosi cele mai umile dintre vietăţi pentru a Se dezvălui celor care pot să vadă.

Ieri, un prieten drag mi-a adus nişte cărţi. Printre ele, “Între iadul deznădejdii şi iadul smereniei”, a lui Siluan Athonitul. În bibliotecă mai am două exemplare, de la doi oameni la care ţin foarte mult. Am înţeles, Doamne, las totul şi citesc cartea asta. Nu te pot crede nerăbdător, Doamne, dar cred că ceva la mine presează, iar eu nu pricep.

miercuri, 28 iunie 2017

Frânturile zilei (LXXIX)

Proorocul Ioan, fiul rabinului Zaharia, striga la câţiva metri în spatele lecticii lui Irod: “Ai călcat Legea culcându-te cu soţia fratelui tău! Spurcăciunea asta atrage mânia lui Dumnezeu asupra întreg regatului! Purifică-te şi-ţi vei salva sufletul!” Irod dădu puţin perdeau deoparte, ascultă vorbele ce i se strigau şi apoi se lăsă să cadă pe pernele moi. Plictisită, dar dorind să facă puţină conversaţie, Irodiada îl întrebă între două fumuri de ţigară: “Cine era, dragă?” “Eh, un hater.” “Ce-i aia hater, dragă?” “Un frustrat.”

vineri, 23 iunie 2017

Frânturile zilei (LXXVIII)

“Perfectă era cunoaşterea celor din vechime. Cum aşa? La început oamenii nu ştiau deloc că există lucrurile (afară de Tao, Calea eternă). Aceasta este cunoaşterea cea mai desăvârşită, căreia nimic nu i se poate adăuga. Apoi, ştiură că erau lucrurile, dar nu făcură încă distincţii între ele. Mai apoi făcută distincţiile, dar nu formulară judecăţile. Atunci când judecăţile au fost formulate, Tao (sau cunoaşterea despre Tao) fu distrus.” (Yu-Lan-Fung)

Haideţi să traducem acest fragment pentru mintea creştinului: La început, pentru oameni totul era Dumnezeu, fără vreo discontinuitate. Când totul este Dumnezeu, totul este implicit perfect. Mai apoi, apărură discontinuităţile, frângerile şi fracturile, anumite lucruri părând a fi altceva decât ceea ce sunt ele. Dar chiar şi aşa, lucrurile continuară să fie divine, trimiţând negreşit la Dumnezeu. Aproape şi departe, Dumnezeu încă era peste tot. În cele din urmă, lucrurile se dezgoliră şi apărură drept lucruri în sine, fără vreo aluzie la un Dumnezeu izgonit undeva, nimeni nu mai ştie unde.

joi, 22 iunie 2017

Frânturile zilei (LXXVII)

Am auzit prea des, până la saţietate, afirmaţia făcută cu titlul de excelenţă că poporul român ar fi “născut creştin”. Bine, hai să luăm un pic la bani mărunţi creştinismul nostru. La începutul secolul XIX s-a născut în Franţa cel care, în calitate de preot catolic, avea să devină editorul celei mai impresionante colecţii de scriitori şi părinţi bisericeşti din istorie: abatele Jacques-Paul Migne. Colecţia pe care o va începe în timpul vieţii şi care va fi continuată postum cuprinde: 28 de volume de cursuri de teologie, 221 de volume scriitori de limbă latină, 85 de volume scriitori de limbă greacă, 165 de volume scriitori de limbă greacă traduşi în latină şi o enciclopedie teologică în 171 de volume. Nu vă străduiţi s-o căutaţi prin muzee şi biblioteci celebre, a fost digitalizată integral şi o puteţi descărca şi consulta de pe calculatorul personal fără să cheltuiţi niciun bănuţ.

Erudiţia abatelui Migne şi-a propus să acopere practic tot de ţine de creştinism: dicţionar al Bibliei (istoric, arheologic, filologic, cronologic, geografic şi literal), anecdote creştine, legende ale creştinismului, apocrife legate de vechiul şi noul testament, profeţii şi miracole, geografie sacră, epigrafie creştină, pelerinaje, paleografie, criptografie, dactilologie, hierologie şi stenografie, statistici religioase, mistere şi ceremonii creştine. Se apreciază că ceea ce azi se numeşte colecţia Migne cuprinde totalitatea scrierilor sfinţilor părinţi ai creştinismului, pentru că abatele nu şi-a propus să se limiteze la lumea catolică, iar după moartea lui s-au adăugat volume ale sfinţilor părinţi de limbă siriacă, aramaică, arabă şi slavonă.

Ei, şi acum să ne întrebăm care este contribuţia magnificului popor român, născut creştin şi botezat de primul chemat dintre apostoli, la această colecţie. Am să fiu scurt: niciuna. Adică nimic. Nici un om, niciun titlu, niciun rând. Zero. Nu e loc de menajamente, noi pur şi simplu nu suntem acolo. Din punctul de vedere elitist al scrierilor lăsate de sfinţii părinţi în antichitate şi evul mediu, faptul că neamul nostru este creştin n-a adus niciun rod. Dacă am fi fost cu toţii buddhişti, lăsam tot atâtea urme în colecţia Migne. Practic, am produs tot atâţia cărturari creştini de primă mărime cât laponii, indienii sioux şi samuraii japonezi. Să nu-mi spuneţi că ne-a împiedicat limba, am trăit secole ortodoxia în greacă şi slavonă, n-am avut limbă liturgică până recent, cu toate astea nu am dat niciun text în greacă sau slavonă vrednic să consacre un sfânt părinte român. Noi am devenit parohiali abia cu limba naţională, cu greaca am fost în universalitate până pe la Cuza. Înţeleg că am fost mult mai preocupaţi să nu-i lăsăm pe bulgari şi pe albanezi să ne-o ia înainte la transhumanţă, faza balcanică, dar chiar nimic timp de 1500 de ani?

Hai să vedem care este relaţia dintre colecţia Migne şi poporul român la începutul secolului XXI, perioadă de mare efervescenţă a informaţiei. Nu există niciun proiect de transpunere a acestui tezaur creştin în limba română, niciun colectiv de cărturari români care să-şi piardă viaţa în slujba acestui proiect intelectual. De fapt, care să-şi câştige viaţa prin colecţia Migne. Latinizantul şi grecizantul Cristian Bădiliţă, care ar putea gestiona o astfel de întreprindere culturală, a plecat trântind uşa la greco-catolici. Cineva mi-a zis ricanând că a plecat la catolici după burse. Deci ortodoxia românească n-a găsit banii să-l ţină pe Bădiliţă în ogradă la noi. Mă întreb dacă suntem pur şi simplu idioţi pentru că răutatea noastră perdantă nu mai e subiect de dileme. Dar ce-aţi fi vrut să facă Bădiliţă, să tragă în sapă ca să fie plătit cu ziua? Omul s-a dus de la creştini la creştini, cu observaţia că a plecat de la cei pentru care munca nu se face cu stiloul la cei care erau dispuşi să-i aprecieze efortul. În rest, pace şi voie bună, secţiile de limbi clasice de prin universităţi au mai mulţi profesori decât studenţi, dar pe noi nu ne îngrozeşte că neamul nostru a uitat cărarea spre rădăcinile lui creştine. O picătura din colecţia Migne este în Filocalia părintelui Stăniloae. După cum prea bine ştim, traducătorul Dumitru Stăniloae avea marele defect de a fi unul singur.

Realitatea e că ortodoxia e după faimoasa măsură românească: aşa şi-aşa. Suntem nişte supravieţuitori ai istoriei, fără îndoială, pe care am traversat-o la pas cu oile, fără cine ştie ce elite. Adică, avem şi din astea, doar că la noi şi elitele sunt aşa şi-aşa. Şi mai avem o amărăciune pe care o ducem cu noi de-a lungul istoriei în inima noastră: că nu sunt toţi ca noi, că nu sunt toţi ortodocşi. Avem vreo patru milioane de ortodocşi peste graniţă, patru milioane de apostoli ai religiei noastre. Dacă desantul ăsta spiritual ar fi fost la înălţimea misiunii sale, occidentul deja scria ode salvării spirituale venite de la Apostolul Andrei prin ortodoxia românească, aveam episcopie românească în fiecare provincie spaniolă şi-n fiecare land german iar Catedrala Mântuirii Neamului îşi schimba numele în Catedrala Mântuirii Europei.

Numai că putem vorbi şi acuma de ratare a unui moment istoric, se pare că nu prea cucerim suflete. Explicaţia este foarte simplă: nu suntem în măsură să-i impresionăm pe păgâni. Ne scapă faptul că o religie se împrăştie doar prin oamenii vrednici de ea. Religia e ca un măr de care ar trebui să ţi se facă poftă să muşti din el, dar ai nevoie de creştini copţi pentru asta. Declicul nu se produce pornind de la texte, ci de la virtutea aşezată bine pe chipul credinciosului. Textele sunt pentru mai târziu, sprijin pe calea spirituală. În loc să ne cutremurăm de cât de aşa şi aşa suntem, şi asta în condiţiile în care ni s-a spus clar că trebuie să fim ori aşa, ori aşa, şi că mai bine să fim aşa, dacă nu putem aşa, dar în niciun caz aşa şi aşa, spunem prosteşte că mesajul lui Iisus a ajuns în toată lumea şi că toţi au posibilitatea şi datoria de a alege religia noastră. Iar dacă cineva ne-ar lua la bani mărunţi, am spune că Evanghelia a ajuns peste tot datorită radioului, televizorului, internetului, de ca şi cum creştinismul ar fi propovăduit tehnologic, şi nu din om în om. Aşadar, ortodoxia românească a fost şi este cam cum suntem şi noi: ceva bărăgane şi nişte munţi în zare. Doar că munţii nu-s ai noştri.

miercuri, 21 iunie 2017

Frânturile zilei (LXXVI)

În dimineaţa aceea mi-a fost clar ca apa izvorului de munte c-am devenit sfânt. Dovada irefragabilă o simţeam subtilă în nări: parfumul sacru al cărnii mele. Eram pregătit pentru el, toată viaţa mă pregătisem pentru parfumul sfinţeniei, doar momentul m-a luat prin surprindere. După ştiinţa mea, nu făcusem niciodată cine ştie ce asceză, şi mi se părea nedrept să devin sfânt fără să fi postit şi eu măcar patruzeci de zile. Nici cine ştie ce rugător nu sunt, ba chiar pot spune că obişnuinţa rugăciunii e la mine ca-n ziua dintâi a creaţiei, un haos plină de speranţe. Dar aveam dovada, nările nu mă puteau înşela, miroseam a sfânt.

Iniţial m-am gândit c-am murit, caz în care totul ar fi fost cât se poate de clar. Doar că senzaţia de interioritate, de locuitor al unui corp a fost foarte uşor de probat: mi-am încordat nişte muşchi, şi muşchii au răspuns. Asta nu înseamnă că m-am mişcat, pentru cineva dinafară nu s-ar fi petrecut nimic vizibil. Eram acolo, eram viu, şi miroseam a sfânt. Începeam să înţeleg că mă aflu în cea mai inconfortabilă poziţie antropologică din câte experimentasem până atunci: un sfânt antum. Probabil că urma să fac şi minuni. Fără frivolitate, partea cea mai grea care mi se părea atunci era să-mi onorez noua condiţie din când în când cu o minune. În anumite condiţii restrictive, pe care urma să mi le setez după ce m-aş fi inspirat de la confraţii ale caror vieţi erau disponibile, atunci când împrejurările îşi dezvăluie caracterul irepresibil, de ce nu?

Nu mi-am imaginat că sfinţenia vine cu câteva nemulţumiri. Nu faptul de a fi fost eu, cu asta eram ok, ci faptul de a fi venit fără să fi fost vânată. O sfinţenie hătuită, pentru care să mă bat şi pe care să pun mâna ca pe-o roadă păzită de hesperide fioroase mi s-ar fi părut normală. O sfinţenie câştigată cu sabia, nu o pleaşcă necuvenită. Dar Duhul lui Dumnezeu suflă pe unde vrea, trebuia să mă supun şi să îndur la fel cum îndurasem până atunci păcatul. Împăcat cu mine, bănuiam că o să mă descurc. Mirosul propriei sfinţenii mă încuraja să nu mă dau bătut tocmai acum. Realizam, nu fără spaimă, că va fi imposibil să-l ascund, că va fi evident şi că toată lumea, ca şi mine, va înţelege.

În general eu miros a cafea. Pielea mea miroase a cafea, transpiraţia mea miroase a cafea. Vă spun eu că dacă merg pe drum şi sughiţul meu are un efect înviorător asupra celor pe care-i salut de bună dimineaţa. Încercaţi să beţi doi litri de cafea zilnic timp de mai mulţi ani şi veţi obţine acelaşi efect. Ei bine, în dimineaţa aceea mirosul de cafea dispăruse cu desăvârşire, ca şi cum nici n-ar fi existat vreodată. Sau se topise în mirosul cărnii sfinte, ceea ce revine la acelaşi lucru. Iar eu mă gândeam cu seriozitate cum să mă comport. Ca şi cum totul ar fi cum se poate mai obişnuit, e de la sine înţeles. Dar vorbim despre obişnuinţa cuiva peste care aripa Duhului s-a aşezat pentru totdeauna. Să merg cumva ca şi cum aş fi pe ape nesfârşite? Iar umerii, cum să-mi ţin umerii? Oare n-ar trebui să fiu cumva frânt de mijloc, să nu-i incomodez pe oameni cu darul meu? Oare sfinţenia sfidează?

S-a făcut ziuă. Fie ce-o fi, trebuie să mă trezesc de-a binelea, văd eu până la amiază cum mă descurc. Mă ridic în capul oaselor. Deschid ochii şi mă uit prin încăpere. În spatele meu, pe acelaşi covor pe care dormisem în timpul nopţii, la câţiva centimetri de locul unde se aflase până adineaori capul meu, Şerban se juca tăcut cu patru lumânări parfumate pe care le cumpărasem în ajun.

duminică, 18 iunie 2017

Frânturile zilei (LXXV)

Şefu’! Pst, şefu’! Alo, dom’ ministru al învăţământului, scuze că nu ţi-am reţinut numele, dar te schimbi mai des decât ajunge la mine informaţia asta. Şefu’, ce voiam să zic, am o sugestie pentru reforma învăţământului. Ai cu ce să notezi? Că, dacă n-ai, îţi împrumut stiloul meu, dar cu condiţia să mi-l dai înapoi. Şefule, ce voiam să-ţi zic, că m-am luat cu vorba şi era să-mi zboare ideea: pune, dom’le, câte două ore de educaţie fizică zilnic pentru toţi copiii României. Două ceasuri de trântă şi fugăreală. Şi să-i amendeze, dom’le, pe părinţii care-i reclamă pe profii de educaţie fizică pentru că le-au obosit copiii. Altfel, dacă vreodată are careva ideea tâmpită să ne invadeze ţara, n-o să mai avem cu cine organiza nici măcar un refugiu ca lumea până în Siria, că de rezistenţă nu se pune problema.

sâmbătă, 17 iunie 2017

Frânturile zilei (LXXIV)

Un anumit copil din lumea asta largă, nu atât lată cât obositor de lungă, a absolvit un an şcolar cu media generală nouă-optzeci-şi-ceva. Deşi ar fi de aşteptat ca o astfel de medie comatoasă să-l propage pe respectivul anumit copil pe o orbită a excelenţei galactice, poziţionarea lui în ierarhie a fost destul de slăbuţă, adică menţiune. De unde deducem că acest anumit copil este precedat de un număr de cel puţin patru (în fapt, vreo opt) alţi copii în clasamentul pe clasă. Acelaşi copil s-a pomenit cu media pe toţi anii de studiu nouă-nouăzeci-şi-patru, adică mult prea puţin pentru a fi şef de promoţie, unde bătălia s-a dat între cei care au fost nu mai puţin decât perfecţi.

Acuma, deşi suntem cu toţii prieteni, vă rog să nu-mi cereţi să divulg numele şcolii şi al clasei care a întrunit această concentraţie excepţională şi cu totul improbabilă de genii dedicate studiului. Asemenea evenimente fabuloase trebuie trecute sub tăcere, singurul lucru permis fiind admiraţia noastră pentru poporul român capabil încă să slobozească din pământul lui fertil speranţele noastre de mâine. Din pământul lui de flori, am vrut să zic.

Frânturile zilei (LXXIII)

Pe strada Universităţii din Cluj se afla Biserica Iezuiţilor, zisă şi Biserica Universităţii, pentru că e lipită pur şi simplu de una din clădirile de la Babeş-Bolyai, zisă şi Biserica Piariştilor, care nu vine de la nobilii practicieni ai PR-ului, ci de la “Congregaţia Paulină a Săracilor Maicii lui Dumnezeu a Şcolilor Pioase”, congregaţie fondată de părintele spaniol José de Calasanz în secolul XVI, transformată de Papa Gregorie XV în ordinul religios al Piariştilor. Lăcaşul de cult a fost unul dedicat în mod explicit şcolii şi oamenilor ei.

Pentru cei care nu ştiu, mesa solemnă în limba română începe la ora 9 dimineaţa. Mesa solemnă în limba maghiară începe la ora 10 dimineaţa. Mesa solemnă în italiană începe la ora 12, miezul zilei. Până să citesc acest lucru pe afişul de la intrare, nu mi-am imaginat c-aş putea afirma într-o împrejurare că limba latină este un factor de ergonomie.

joi, 15 iunie 2017

Frânturile zilei (LXXII)

Cred că eram prin al doilea sau al treilea an de învăţământ când m-am trezit de la jumătatea anului cu două ore suplimentare la o clasă a patra. Aveam cam şaptezeci de dolari salariu, euro încă nu apăruse, muream negreşit de foame după douăzeci de zile de la leafă, meditaţiile îmi dădeau o dorinţă nebună să mă sinucid cu cuţitul de bucătărie în burtă, deci nu puteam decât să mă bucur de pleaşcă. Elevii, undeva la subsolul şcolii, trebuia să mă aplec pe sub nişte ţevi în două locuri, cel mai adesea îmi izbutea manevra, dar măcar o dată la două săptămâni luam nişte metal în ţeastă şi ajungeam cu sângele curgând din cap la catedră.

Clasă ca aceea n-am avut până atunci, şi nici de atunci încoace. Douăzeci ce puştani de la căminul de copii, lor adăugându-li-se vreo patru sau cinci din oraş pe care nimeni nu-i mai voia. Am făcut, cap la cap, în jur de cinci minute de franceză până la vacanţa de vară, în două sau trei reprize. Era cu neputinţă. Din secunda în care mă auzeau vorbind altceva decât limba română, se prăpădeau de râs. Unii dintre ei, pentru că pe alţii îi găseam cu spatele la catedră şi aşa îi lăsam la plecare. O parte voiau neapărat să mă strângă în braţe şi să ne jucăm împreună. Alţii nu mă băgau în seamă. Sau urlau de voie. De regulă se băteau între ei cam de trei ori la o întâlnire, dar aici bănuiesc că ajunseseră la un soi de manierism după ce m-au văzut cât de uşor bag mâna să scot bani din portofel. Se acuzau unul pe altul că şi-au furat banii, iar eu mă ofeream să plătesc paguba ca să nu-i aud înjurându-se şi să nu-i văd cum se dau cu capul de bancă. Am plătit periodic furturi imaginare, lucru care mi s-a părut mai uşor decât să-i despart când se ciocăneau pentru chestii serioase.

Am înţeles repede că sunt trimis să predau la batalionul disciplinar, clasa a IV-a. Serveam încă o porţie de politeţe colegială: doamna şefă de catedră, cu treizeci de ani experienţă, ceda colegului mai tânăr, entuziast dar inevitabil dobitoc, o nucă pe care nu se pricepuse s-o spargă. Nu-mi amintesc să-mi fi explicat vreo secundă ceva, să mă fi întrebat vreodată dacă mă descurc, să-mi fi dat un şerveţel să-mi şterg părul năclăit de sânge. Până în vacanţa de vară, batalionul de la subsol a schimbat patru învăţătoare. Făceau ce făceau şi intrau în diferite concedii: de maternitate, de boală, de deces, numai să-i lase pe toţi baltă, în hruba unde-i trimisese direcţiunea ca să nu tulbure procesul. Mă refer la procesul educativ din şcoală, pentru că la ei se supravieţuia şi atât. Eu am învăţat să am răbdare. Cred că de acolo mi se trage faptul că, spre deosebire de toţi colegii pe care-i cunosc, nu mă enervez dacă un elev mănâncă în timpul orei. E o chestie de calcul: un elev care mănâncă nu are timp să înjure sau să se ia la bătaie.

Nimic, nimic n-a mers niciodată cu adevărat. Cred că i-am învăţat ceva animale şi legume în franceză, cu accent pe partea de desen liber. Poate că, dacă aş fi putut cânta, am fi cântat ceva împreună. Pot desena rinoceri şi turnul Eiffel pe tablă, dar nu pot cânta nimic. Am servit cu seriozitate prăjituri preparate dintr-o foaie de caiet ruptă bucăţele, de ziua unuia dintre ei. Am fost înjurat de mamă doar o singură dată, la o păruială generală. Am ieşit întotdeauna cu sentimentul că plec dintr-un loc pe care nu-l înţeleg. Până în ziua în care am pus întrebarea: “Bine, bine, dar cu doamna învăţătoare tot aşa faceţi?” Nu mă aşteptam să mi se spună: “Nu, cu doamna de acuma suntem cuminţi.” Eh, da de unde, zic, ce cuminţi? “Doamna ne bate cu linia la palmă, cu ea nu mişcă nimeni.” Fugi de aici, zic, ce linie, ce palmă, pai asta e poveste. Apoi înţeleg: linia era pusă pe cant, doamna lovea fulgerător, mai rapid decât putea copilul să tragă mâna. Fripta 2.0, doar că doamna nu întindea niciodată mâna, copilul da.

Mai erau două săptămâni până la vacanţa de vară. Mi-ar fi plăcut enorm să-i văd cuminţi, stând receptivi în faţa mea, deprinzând ceva, orice. N-aveam linie, dar sigur mi-ar fi împrumutat ei una. Doar că se făcuse târziu, desenasem toate animalele şi toate legumele din lume, aşa că ne-am mai luat de câteva ori la bătaie, dar din aia dreaptă, cu palme peste ochi şi îmbrânceli în perete, cu bani scoşi din buzunar şi ceva înjurături specifice vârstei. Pentru unii dintre ei, singura amintire a mamei era din băgatul la origini şi apoi rebăgatul, ca să fie mai siguri. Peste toate a venit, cleioasă şi putredă, vara aceea în care am fost nespus de obosit. Nu-mi mai amintesc să mai fi fost obosit ca atunci în nicio altă vară. Iar capul tot mi-l mai sparg când mă duc în boxa de la subsolul blocului, dar nu chiar de fiecare dată.

Frânturile zilei (LXXI)

În seara asta sunt generos, am să vă dezvălui soluţia mea miracol de rezolvare a problemelor. Nu a tuturor, de exemplu nu speraţi să vă învăţ cum să vă plătiţi facturile, pentru că soluţia mea în curs de brevetare nu e pentru bagatele. Este ceva special conceput pentru marile probleme. De-a lungul timpului am aplicat-o de multe ori, şi de fiecare dată cu acelaşi succes. Totuşi, pentru a nu vă încărca cu aplicaţii câtă vreme nici n-aţi asimilat cum se cuvine principiul, am să vă povestesc doar una dintre împrejurările care au consacrat soluţia.

Într-o dimineaţă, uitându-mă în oglindă, am remarcat că am un fir alb în barbă. Încărunţesc dintotdeauna, mai lent decât tata, care la douăzeci şi ceva de ani avea mai mult păr alb decât negru, dar în ansamblu nu era primul. Era totuşi primul într-o barbă cu desăvârşire neagră. Mă rog, mustaţa are şi fire roşii, semn neîndoielnic al celor spurcaţi la vorbă, după cum mi-a zis un călugăr prin adolescenţă. Dar barba era, până în acel moment, departe de asemenea derapaje.

Nu c-aş avea cine ştie ce barbă, s-a încăpăţânat să fie una dintre cele mai şui podoabe faciale din câte am văzut. Tata, dacă ar fi îndrăgit aşa ceva, ar fi putut avea o barbă de patriarh, avea o pilozitate facială excepţional de deasă. Dar, ca în multe alte privinţe, nu i-am călcat pe urme. Bine că nu-s ca unchiul Ghiţă, fratele mamei cel spân. Imaginaţi-vă o uşă care se deplasează pe pantofi mărimea 52, cu o faţă tot atât de păroasă ca un cur de copilaş, din care vă priveşte perechea cea mai albastră de ochi albaştri care a existat pe lume. Ăsta a fost moşu’ Ghici, cum îi spuneam când eram mic, om de poveste.

Mă uit la firul alb din barbă şi mă trezesc pradă unei crunte dileme: să-l tai frumuşel, apoi să-i neg existenţa ca şi cum n-ar fi fost, sau să-l vopsesc în nuanţa celor din jur. Nu m-am gândit niciodată să mă vopsesc, după cum nici planul de a mă botoxa nu l-am luat în serios. Ideea că, dacă m-aş bărbieri aş arăta mai tânăr nu mă impresionează din cale afară. În general, nu văd de ce un bărbat ar vrea să arate mai tânăr. Despre femei nu zic nimic pentru că n-am fost nici măcar o zi femeie. Aşa că mai bine îl tai. Cu un foarfec mic-mic şi neapărat foarte ascuţit, ca să nu las o gaură în jur, rezolv imediat.

Dar de unde scot eu un foarfece mic-mic? Dintr-o trusă de machiaj, evident. Doar că eu n-am avut şi nici nu cred că voi avea vreodată o trusă de machiaj. Iar la nefastă în lucruri nu mă bag. Ar trebui s-o caut mai întâi, apoi s-o găsesc, să aflu dacă are foarfecul mic-mic, să fac câteva exerciţii pe braţ eventual, apoi să operez firul invalid. Doar că eu gândesc greu, ajung şi mai greu la concluzii, mă hotărăsc enorm de greu şi trec la acţiune fulger, ca melcul. Până la urmă am pus mâna pe un foarfece obişnuit, foarte mare, şi l-am apropiat de barbă după vreo două săptămâni de cumpănit bine, ardeleneşte. Iar atunci am constatat că se rezolvase de la sine: pe lângă firul alb mai erau încă două, tot albe. Existenţa celor trei fire albe în barbă era chiar soluţia. Şi venise fără să fac nimic, sau pot spune că tot ce făcusem eu, adică nimic după nişte criterii după care nu mă omor, se dovedise inutil şi ar fi putut fi la rigoare periculos.

Azi am constatat că am un fir de păr alb în mustaţă. Peste vreo câteva zile am să încep să mă agit.

marți, 13 iunie 2017

Frânturile zilei (LXX)

Eu rămân la părerea mea că cea mai feroce vietate de pe pământ rămâne găina. Adică aş vrea să văd, zic şi eu aşa de dragul retoricii şi al frazelor pline, aş vrea să văd o găină manifestând un regret. O dată. Sau măcar odată. Găina este împănarea necesităţii pure, te ia în clonţ, te suge tot şi apoi merge mai departe. Dacă ar fi suficient de mari, găinile ne-ar înghesui în guşă ca pe nişte viermi ce oricum suntem. Cândva am avut nişte pui la ţară şi, dintr-o absenţă a ergonomiei în care am fost şi sunt maestru, se puteau apropia de masa unde mâncam. Păi, dacă nu eram atent îmi luau felia de pâine din mână. Când îi alintam, le ziceam: “dinozauri”. Găina este balaurul nostru care face ouă. Şi ciorba bună în contrabalans cu morcovul antitetic.

Pandantul uman al găinei este gospodina. Toc-toc-toc-toc, gospodina mărunţeşte ceapa ocolind cu abilitate degetele. Aşa-i la război, se mai dă cu fosfor alb, se mai aspiră cu napalm, doar n-aţi vrea să fie ca pe timp de pace. O linguriţă de sare, un vârf de cuţit cu hrean. Politica e o curvă, dacă eşti între lupi trebuie să urli ca lupii. Mărar în ciorbă, pătrunjel în pilaf, niciodată invers. Carnea se frăgezeşte cu vin, cu lămâie sau cu oţet balsamic. Dacă nu votezi, degeaba comentezi. Gospodina are soluţia potrivită la toate. Vrem o ţară fără musulmani, vaccinuri obligatorii şi homosexuali cu copii. Toc-toc-toc-toc, gospodina ia situaţia în clonţ, bob cu bob, apoi pleacă după altă situaţie hrănitoare. Globalizată, metagospodina este forma cea mai obişnuită a catastrofei intelectuale. Nu există nimic care să-i cedeze. Nu după 24 de ore de stat la baiţ în frigider.

luni, 12 iunie 2017

Zbor deasupra unui cuib de năuci

Motto: “Singurul lucru insuportabil 
este faptul că totul este suportabil.” (Arthur Rimbaud) 

Pentru a nu pune răbdarea cititorilor prea mult la încercare, vom trece succint în revistă faptele: într-un liceu oarecare din România, o profesoară de română recomandă copiilor săi, cu titlul de temă opţională pentru sfârşitul de săptămână, vizionarea filmului Total Eclipse a regizoarei Agnieszka Holland, având ca subiect biografia comună a poeţilor Arthur Rimbaud şi Paul Verlaine. Părinţii unui elev înaintează direcţiunii o reclamaţie la adresa cadrului didactic, opinând că astfel “copiii sunt îndrumaţi spre homosexualitate”. Se constituie o comisie de disciplină, se implică psihologul şcolii. Conducerea ajunge la concluzia că subiectul este nepotrivit pentru vârsta elevilor. Opinia psihologului este că scenele erotice nu sunt pentru elevii de clasa a X-a. Comisia de disciplină aplică sancţiunea de avertisment pentru promovarea unor valori morale nepotrivite şi aducerea unui prejudiciu de imagine pentru liceu. Singura care rămâne cu neclarităţi este chiar profesoara în cauză: “Nu am înţeles ce trebuie să fac. Nu ştiu ce să le mai arăt elevilor. Trebuie să supun consilierilor locali orice material pe care vreau să-l folosesc?

Nu ascundem faptul că vrem, pe parcursul următoarelor rânduri, să iscăm nedumeririle celor care cred că au înţeles tot ce s-a petrecut în această fabulă postmodernă şi să răspundem celor care au rămas cu ineluctabile semne de întrebare. Să traducem limba de lemn inevitabilă în asemenea împrejurări administrative şi să iscodim personajele, tipologizând acolo unde gestul lor reflex, predictibil, ne permite s-o facem. Pentru că ceea ce s-a petrecut în al doilea semestru al anului şcolar 2016-2017 la Colegiul Naţional Mihai Viteazul din Turda nu este un fapt divers, ci o succesiune simptomatică de evenimente. De altminteri, nu există fapt divers decât în ochii celui care refuză să vadă semnificaţiile. Pentru toţi ceilalţi, avem de-a face cu o felie din şcoala românească postmodernă capabilă să ne spună mai multe despre substanţa ei decât toate rapoartele, statisticile şi discursurile festiviste cu care suntem atât de obişnuiţi.

Puţine discipline şcolare au avut mai mult de suferit în nesfârşita reformă a educaţiei ca limba şi literatura română. Conceput ca instrument al construirii identităţii naţionale, alături de istorie, justificat perpetuu prin imperativul bunei utilizări a vehiculului lingvistic comun, studiul literaturii mai are o virtute pe care, după ştiinţa mea, nu o poate înlocui nimic pe perioada studiilor liceale şi, pentru cei mai mulţi dintre noi, nici mai târziu. Vorbim despre întâlnirea cu diversitatea umană, de ucenicia la complexitatea noastră interioară, de o fascinantă introducere în antropologie. Ion, personajul din romanul omonim al lui Liviu Rebreanu, este la fel de relevant pentru elevul erei digitale ca băştinaşii din bazinul amazonian descrişi de Claude Lévi-Strauss. Dar tocmai de aceea trebuie studiat omul care se defineşte prin pământul arabil deţinut, pentru ca nu cumva prizonierii tabletei să creadă că ei sunt singura posibilitate a umanităţii, că ei sunt prototipul exclusiv al Omului.

sâmbătă, 10 iunie 2017

Frânturile zilei (LXIX)

Mi-am întrebat copilul cititor care au fost împrejurările sau evenimentul care l-au împins spre lectura ca plăcere, nu ca necesitate. Eu am un copil cititor, un copil alfabetizat şi un copil în curs de alfabetizare, deci n-am discutat decât cu singurul care contează în ecuaţia asta. Şi mi-a răspuns, după ardelenească reflecţie, că argumentele majore au fost casa plină de cărţi şi faptul că mama şi tata citesc constant. Deci mediul şi modelul. Şcoala, nu? Trist, dar mi-a răspuns că nu.

Lectura face parte din abordarea extensivă a învăţăturii pe care momentul n-o mai cultivă, preferând şi privilegiind abordările intensive. Cititul aduce beneficii încetişor, din mia în mia de pagini, azi toţi vor pastiluţe de studiu mici dar cu efecte explozive. Soluţii punctuale, orientate pe probleme. Lectura este contrariul unei soluţii punctuale, e o dulce risipire, e explorare a lumilor dintre paginile cărţii. Lectura e contemplaţie iar spiritul postmodern n-o mai vrea pentru că se odihneşte în agitaţie.

Aşadar, dragi părinţi, dacă vreţi cititori mai cumpăraţi şi voi din când în când câte un metru de carte. Metru cub de preferinţă, sau măcar metru linear. Şi aruncaţi televizoarele, pentru că oricum nu veţi avea vreme de ele dacă vă apucaţi de citit. Mediul şi modelul, da?

vineri, 9 iunie 2017

Frânturile zilei (LXVIII)

Văd că a devenit aproape un automatism să se asocieze islamul cu actele teroriste comise în Europa. Eu aş face însă efortul de a mă substitui unui marocan, sau unui nigerian, sau unui chinez care au cunoscut Europa prin intermediul colonialismului şi al neocolonialismului. Unul dintre motivele pentru care religia noastră admirabilă nu s-a extins este că, atunci când am pornit-o la drum, am luat pe lângă Biblie şi puşca, şi o traistă mare pe care am vrut-o s-o burduşim cu bani.

Eu chiar aş face efortul să predau unor copii istoria Europei văzută prin ochii africanilor. Să le explic că pentru ei, noi suntem cei care le-am distrus civilizaţia tradiţională şi am înlocuit-o cu nebunia noastră. Că din cauza noastră există foametea în Africa, că ei n-au ce mânca pentru că noi vrem cacao şi-i forţăm să cultive 90% din terenurile fertile doar cu cacao pentru a-şi plăti o datorie externă pe care tot noi am inventat-o şi pe care de fapt n-o vor lichida niciodată pentru că sistemul nostru bancar nu are interes în aşa ceva. Că elita lor de vânduţi este crescută la şcolile noastre şi educată să fie “albi negri”, cum îi numesc ei. Adică oameni albi cu piele neagră, deloc africani. Aş face efortul să le predau copiilor europeni istoria Europei văzută prin ochii celor care au căzut victimele genocidurilor din Asia şi America. Crima industrializată, crima care vizează naţiuni întregi este invenţia creştinilor.

Aş vrea foarte mult să-i fac pe copiii albi să-şi vadă civilizaţia europeană prin prisma celor 2 milioane de congolezi condamnati la moarte de regele Leopold I al Belgiei, pentru a li se putea fura resursele naturale. Prin prisma amerindienilor închişi în lagăre numite pompos “rezervaţii”. Prin prisma indienilor puşi să se lupte între ei de britanici. Aş vrea să le explic că frontierele acelea perfect drepte trasate în Africa nu au nicio legătură cu neamurile de acolo, ci cu absenţa de imaginaţie a coloniştilor francezi şi englezi. Aş vrea să le explic de ce algerienii nici acum nu s-au reconciliat cu francezii după războiul de independenţă, şi au trecut peste 50 de ani de atunci. Aş vrea să le explic că drama palestiniană începe cu cuvintele: “Nişte europeni au decis să fure o ţară şi au alungat un popor din locurile unde trăia de mii de ani. De atunci şi până azi, restul europenilor sunt de acord că asta e drept şi bine.”

Aş vrea să le explic că marile crime ecologice (imensa poluare făcută în primul rând de agricultură, organismele modificate genetic, exploatarea sălbatică a resurselor neregenerabile) sunt opera civilizaţiei noastre, rezultatul cercetării şi al activităţii noastre. Că toţi cei care au vrut să nu cadă pradă armelor au trebuit să ne imite sau să devină, popoare întregi, coloniile noastre. Iar imitatorii n-au fost scutiţi să ne ofere neosclavi pentru industria noastră delocalizată peste tot în lume.

Apoi aş face în toate ţările Orientului, la toate universităţile, catedre de occidentalism, adică de studii ale omului occidental, pentru că acesta nu este conştient de el, nu se poate prezenta şi oricum nu contează ce poate spune despre sine o asemenea făptură. Studiile occidentaliste ar privi omul occidental ca pe o maimuţă tristă şi inconştientă, periculoasă şi tragică. Or ca pe o formă de cancer planetar, ca pe o tumoră benignă care trebuie izolată cu grijă, fără să se intervină cu violenţă asupra ei, pentru că oricum e togo, moare singură. O civilizaţie ai cărei oameni sunt preocupaţi, după cum spunea un brahman, de chestiuni care ar putea captiva cel mult inteligenţa unui copil de opt ani. A unui copil brahman, adică un tip uman care nu prea se mai naşte în Europa, nu mă refer la copiii care se tâmpesc cu ochii în tabletă.

Sper că în felul ăsta ar deveni clar că cei care s-au opus răspândirii creştinismului suntem noi şi nimeni altcineva. Pentru toţi cei cu care ne-am întâlnit, cartea de vizită a creştinismului este exploatarea celor care nu au fost în stare să ne reziste. Ne-a scăpat din vedere ceva esenţial, şi anume că o religie nu se propagă datorită textelor sacre, ci datorită oamenilor ei. Atunci când un musulman intră în contact cu un creştin, Evanghelia este secundară, ceea ce se vede este rezultatul Evangheliei: omul creştin. Brahmanul care s-a întors acasă după o călătorie în Europa şi a spart o piatră de râu pentru a ilustra vorba: “Creştinii sunt ca piatra asta, uzi pe dinafară, uscaţi pe dinăuntru” a închis orice perspectivă de creştinare a ţării celei mai spiritualizate dintre câte există. Nu Predica de pe Munte, nici teologia noastră n-au contat, ci oamenii, proba practică a oricărei religii. Pentru toţi cei dinafara creştinismului, noi suntem ca o balenă eşuată care se sufocă sub povara trufiei şi a prostiei. Tari în clanţă, mici în virtute, oferim de câteva secole imaginea unei bande de criminali lacomi care nu se teme de ceasul judecăţii, nişte idioţi patentaţi care vor şi cu Dumnezeu, şi cu Mamona. Am uitat să adaug că noi avem singura religie adevărată, cu care am colonizat şi Raiul şi tot.

joi, 8 iunie 2017

Frânturile zilei, (LXVII)

Tot stau şi mă învârt în jurul vorbei unui evreu: “Dacă o problemă se rezolvă prin cheltuială de bani, atunci nu este o problemă ci o cheltuială de bani.” Nu mai ştiu care evreu a spus-o, şi nici nu cred că are vreo importanţă. Tot ceea ce contează este că era evreu, adică din neamul celor care, atunci când sunt deştepţi, sunt îngrozitor de deştepţi, iar atunci când sunt idioţi, sunt nepermis de idioţi. Sunt îndrăgostit de evreii din prima categorie. Nu-i vorbă, sunt îndrăgostit şi de arabi, şi de chinezi. La arabi mă topesc după nepăsarea onorabilă de care pot da dovadă. Femeia din deşert care-şi taie ultima cămilă pentru a face o masă călătorului care poposeşte la ea este, pentru mine, epitomul arabului care se pierde pe sine în mână lui Allah. Adică Dumnezeu, ca să nu avem discuţii. Iar dintre chinezi, mă omor după chinezul bătrân, special conceput pentru treaba de chinez bătrân, adică acea treabă imposibil de făcut pentru o fiinţă umană dar căreia îi poate da de capăt chinezul bătrân. Evreul îngrozitor de deştept este acela care constată tragedia lumii dar aceasta nu-l împiedică pe el să facă lucrul la care se pricepe cel mai bine, şi anume să trăiască cu ea.

Noi trăim pe două etaje: cel ficţional (bani) şi cel non-ficţional (non-bani). La primul am înghesuit toate nevoile pe care nu ni le mai putem satisface decât prin intermediul ficţiunii-bani: adăpost, hrană, pilozitate temporară în timpul iernii şi frunze de smochin în timpul verii. Mă rog, unii mai fentează cu câte o grădină de zarzavat sau o casă făcută din lut, dar în linii mari nevoile primordiale ale omului trec printr-un cod social modelator numit bani. La nivelul real se află viaţa propriu-zisă: dragostea, un copil născut fără malformaţii, studiul ideilor, înţelegerea lumii. Cât costă să înveţi matematică, de exemplu? Efort, timp, inteligenţă, dar nimic din toate acestea nu înseamnă bani. Nu poţi da nimănui o şpagă ca să ştii bine latineşte. O femeie grozavă, care să-ţi dea voie să spui că-i a ta, nu-i pe bani. Un copil deştept care se face om nu costă nimic. Să ne înţelegem, cărţile costă, dar cartea nu. Un cuplu consumă şi înainte şi după divorţ, dar un cuplu solid nu-i o problemă financiară. Oricât de invaziv ar fi nivelul ficţional, pentru un observator atent viaţa se prezintă aşa cum este ea, intangibilă în faţa banului.

Evreul ăsta îngrozitor de isteţ ne învaţă câteva chestii. Prima ar fi că, exceptând situaţia în care chiar avem probleme, noi de fapt nu avem probleme. Şi e simplu să înţelegem: problema este atunci când banii sunt neputincioşi. Am un prieten care a trecut printr-un accident auto dramatic, în urma căruia soţia lui s-a aflat în comă, la un pas de moarte. Avea şi bani, şi relaţii cât cuprinde. Putea da oricât, de ordinul miliardelor în banii vechi. Toţi voiau să-i întindă o mână de ajutor, omul de mare caracter, neprefăcut, iubit de toată lumea. A înţeles că nimic din ceea ce poate el în lume nu-i de folos în moment acela, şi şi-a adus aminte că are “preot de familie”, adică un părinte la care se duce mama lui. Şi atunci s-a dus la părinte să-l înveţe să se roate. Să nu-i moară frumoasa. Aceasta este ipostaza clasică a problemei. S-a rezolvat fără cheltuială de bani. După ştirea mea, prietenul meu nu a mai avut de atunci nicio problemă. Cheltuielile de bani n-au încetat însă niciodată.

Iar a doua chestie pe care ne învaţă evreul este că suntem nepermis de confuzi. Că nu despărţim cum se cuvine apele. Că banii nu suplinesc inteligenţa. Shalom, bre.

miercuri, 7 iunie 2017

Frânturile zilei (LXVI)

În 20 de ani de predare, mi-ai trecut prin faţă vreo 4000 de elevi. Ştiţi câţi băieţi cu numele de Ion am avut? Nu Ioan, nu Ionuţ, nu Ion-plus-încă-ceva. Eu vorbesc despre un Ion curat, un Ion şi atât. Unul singur. Doar unul. Pe taică-său îl cheamă Dumitru. O familie de excentrici, dom’le.

Pe elevul meu, Ion, am să-l ţin minte întotdeauna pentru două chestii. Întâi de toate pentru că i-am dat media zece la franceză după ce cu un semetru înainte avusese un cinci la milă şi pomană. Ion s-a apucat de învăţat şi la scurtă vreme a început să ştie, iar din momentul în care el ştia mie mi-a luat încă vreo două săptămâni să înţeleg că ceva serios se petrecuse. Şi-am înţeles pe stradă, pentru că Ion nu ridica niciodată mâna, doar ştia când dădeam peste el, iar eu sunt prin definiţie un lent, pricep greu. Deci pe stradă m-a pălit pe mine şi când m-am dus în clasă Ion cel cu ochi albaştri a ştiut mult din ce l-am întrebat. Iar al doilea motiv pentru care n-am să-l uit niciodată este acela că-l cheamă Ion.

Cu Ion cel cu ochi albaştri m-am întâlnit ieri. Acum e student. L-am întrebat cum e şi mi-a zis că se putea şi mai rău decât atât. Ion are un caracter puternic şi plin de optimism.

vineri, 2 iunie 2017

Frânturile zilei (LXV)

Nu mi-e teamă de impostura din vârful unei societăţi, pentru că e ca împăratul nud: se vede. Aceasta e aproape o binecuvântare, pentru că trezeşte rezistenţa tuturor şi te face să te simţi purificat prin simpla distanţă. Mi-e teamă de impostura generalizată, de corupţia împotriva căreia nu există legi iar morala e lobotomizată. Aceasta e ca o cloacă din care nu se mai poate evada. Notarul care “îţi face ceva, orice, numai să nu pleci fără o hârtie din biroul lui”, medicul care îţi recomandă un medicament de 10 ori mai scump decât cele generice pentru că i-a fost recomandat la un simpozion “ştiinţific” organizat de producător, profesorul care te lasă la examen să copiezi “ca să te ajute în viaţă” – aceasta este im-postura pe care nimeni n-o va pedepsi niciodată, nu în orizontul pământesc al faptelor. Şi mi-e foarte teamă de impostura idioţilor care nici măcar nu realizează că sunt impostori.

Frânturile zilei (LXIV)

Sunt un fan al regulamentului şcolar. De fapt, sunt un fan al regulilor, cred că misiunea şcolii este aceea de a transmite respectul pentru reguli şi echivalez decăderea, abjecţia şi pericolul social cu oamenii care aleg în mod constant şi după bunul plac să încalce regulile. Din punctul meu de vedere, unul dintre simptomele clare ale derutei căreia îi cade acum pradă învăţământul este acela că profesorii înşişi nu mai vor să aplice regulile. Şi nu e vorba de cool-itudine, de o situare amabilă de cealaltă parte a baricadei, cât de recunoaşterea unei înfrângeri.

Prin 2004 predam la un liceu semi-fiţos din buricul Clujului. Suplineam pe postul inspectoarei, deci nu aveam motive să prăsesc prea mulţi purici pe acolo, a fost şi singurul an din cariera mea de piatră în care n-am fost titular. Cred că întrerupsesem învăţământul pentru doi ani, schimbasem şi judeţul, iar la viteza galopantă cu care se mişcau lucrurile era şi normal să mă trezesc cu nişte evenimente de noutate absolută pentru mine. De exemplu, de-abia introdusese Andrei Marga, ministrul învăţământului de atunci, posibilitatea intrării la facultate cu media anilor de studii, că şi deveniseră elevii foarte interesaţi de notele la toate materiile. Şi mă abordează un flăcău: “Ştiţi, am nevoie de doi de 10 la franceză”. A fost ca o lovitură în plex, am rămas pur şi simplu fără aer. “Eşti cumva profet?” izbutesc în cele din urmă să articulez o replică plină de coerenţă. Era contabil, primul contabil şcolar care-mi permitea să mă uit în registrele lui.

În anul acela am avut o clasă de elevi formidabil de deştepţi. Nici prima, nici ultima, doar că nu-mi amintesc să fi fost incapabil să mă fac ascultat de un grup de elevi până la ei. Jumătate dădeau bacul la franceză, erau foarte motivaţi. Jumătate nu. Am avut şi o fată la olimpiada naţională, merit pe care n-are rost să mi-l asum. Ulterior a studiat la LMA, neo-facultatea de litere unde nu se mai studiază literatură pentru că şcoleşte neo-traducători specializaţi în orice mai puţin traducerea de beletristică. Cei care dădeau bacul din engleză afişau o sinceră şi profundă durere în cot faţă de ora mea. Nu m-am isterizat. Detest să strig la elevi, merg mai degrabă pe principiul că nu pot ei vorbi de tare cât pot eu vorbi de şoptit. Le-am zis că atmosfera generală era de piaţă de peşte, de hărmălaie în care fiecare îşi laudă marfa perisabilă. Dar erau păstoşi, impermeabili la orice ironie.

Realitatea e că experimentam pentru prima dată ora de franceză cu rază scurtă de acţiune. Cam trei metri în jurul meu era franceză. În rest, cu totul altceva. Mă mai plimbam printre elevi ca să izbutesc să-i aud pe cei care participau la oră. Mă bucuram de superba franceză ştiută de olimpica mea, care de fapt nu era a mea. Dar era nasol, într-un liceu unde restul copiilor erau uşor de captivat. Într-o zi îmi vine ideea: “Pe care-l mai prind pe aici, înseamnă că e interesat de franceză.” Dar nu ne puneţi absenţe, întreabă prudent contabilii şcolari? Nu. Mai erau cam două luni până la examen, nu avea să crape lumea pentru o chiuleală organizată. Era spre sfârşitul primăverii, începuse asaltul clorofilei, e un miracol să vezi concentrându-se un copil după aprilie încolo. Şi facem apoi vreo patru ceasuri de vis unul după altul, linişte superbă de oameni concentraţi, de ajung să mă tem că ne învăţăm cu binele.

Moment în care vine dirigintele clasei şi un tătic, să vorbească cu mine. Da, zic. Că de ce am dat-o pe fata lui afară de la orele mele? Mă uit la el şi-i spun că nu e chiar aşa, că acesta a fost preţul ca să am linişte şi să-mi pot face treaba pentru care sunt acolo, că oricine poate veni nepunându-se problema vreunei interdicţii. Hai la directoare. O trompetă scrobită membră în toate comisiile, cu toate gradele şi un doctorat în ceva vital pe deasupra, soţia unui cutare de la partid, ea însăşi celulă din ţesutul canceros al partidului. Se uită la mine ca la o floare ofilită din glastră, nu-şi pune mintea cu un suplinitor dar catadicseşte să-mi recite din regulamentul şcolar. Da, e adevărat că XII-C este o clasă imposibil de stăpânit, dar nu putem să-i dăm afară. De mâine să fac bine să-i ţin pe toţi acolo. De mâine asta am făcut bine, terminându-se cu această ocazie şi orele mele de franceză. Până la sfârşitul anului, ei au vândut peşte, iar eu am făcut şcoală pe o distanţă nu mai mare de câmpul meu energetic.

joi, 1 iunie 2017

Frânturile zilei (LXIII)

Pe ultimul calculator pe care l-am avut l-am înmormântat ca pe un câine (de pluş), la ghena de la talpa blocului, fără nicio judecată şi fără să spun câteva vorbe consolatoare despre el. Era încet ca o râşniţă manuală defectă, pana boot-a puteai face lejer un duş, nici nu vă spun configuraţia ca să nu râdeţi intens de mine. Ideea e că pe vremea aceea asamblam, vindeam şi servisam calculatoare, deci era obligatoriu să am o sculă jalnică, precum pantofii rupţi ai cizmarului. Dar nu asta mă deranja, mie îmi place timpul îndelungat dintre comandă şi răspuns pentru că aşa am vreme să mă gândesc.

Răposatului i se rupsese o urechiuşă de la socketul procesorului, o chestie mică de plastic imposibil de reparat, necruţător diagnostic, ar fi trebuit eventual schimbat motherboard-ul cu totul şi devenise atât de istoric încât nu se mai găseau decât la muzeu unul care să se potrivească cu memoriile. Culmea e că restul era bun în el, i-am şi scos organele şi le-am vândut la amatorii de suveniruri, doar procesorul l-am găurit şi l-am folosit drept pandativ, ca pe un trofeu. Va daţi seama că oamenii preistorici foloseau gheare de urs, iar eu am agăţat de gât un procesor IBM? Au trecut anii de atunci, şi o întrebare nu-mi dă pace: oare am încălcat cu ceva drepturile calculatoarelor?