duminică, 19 februarie 2017

Împărăţia empatiei şi infernul discontinuităţilor

Dacă ne uităm în dicţionar, empatia este “o formă de cunoaştere a altuia apropiată de intuiţie; interpretare a eului altora după propriul nostru eu”. E aproape bine. Ca orice definiţie, are dreptate în ceea ce afirmă şi greşeşte prin tot ceea ce ignoră. Empatia este capacitatea de a ne transpune, complet şi cu fidelitate, într-o altă persoană. Este intuiţia afectivă, facultate a intelectului şi a inimii. Asumpţia fundamentală a empatiei este: “Eu sunt celălalt” şi presupune participarea activă în fiinţa tuturor celorlalţi. Cel care o trăieşte se simte legat de toţi oamenii, indiferent dacă există sau nu legături de sânge, naţionalitate, religie sau contemporaneitate. Empaticul simte durerea altuia, disperarea, fericirea ori exaltarea. Este mai mult decât mila sentimentală, care la bază e o legătură între două persoane diferite, este virtutea spirituală a milei, pentru că empaticul dă cu conştiinţa că-şi dă sieşi, ajută ajutându-se pe sine, transmite transmiţându-şi sieşi. Sfântul din Pateric care, călcat de hoţi, iese după ei să le dea unica lui haină este încarnarea arhetipului empatiei, doar el poate vedea că hoţul este cineva în lipsă, iar nevoia celuilalt este pentru el propria nevoie.

În pericopa evanghelică de astăzi, Iisus Hristos ne vorbeşte despre empatie: “Veniţi, binecuvântaţii Părintelui Meu, moşteniţi împărăţia cea pregătită vouă de la întemeierea lumii. Că am flămânzit şi Mi-aţi dat să mănânc; am însetat şi Mi-aţi dat să beau; străin am fost şi M-aţi primit; gol, şi M-aţi îmbrăcat; bolnav, şi M-aţi cercetat; în temniţă am fost şi aţi venit la Mine.” (Matei 25, 34-36). Iisus se descrie în ipostaza de colector universal al jertfelor milosteniei, doar că, surpriză: “Adevăr vă spun, întrucât aţi făcut unuia dintr-aceşti foarte mici fraţi ai Mei, Mie Mi-aţi făcut”. Ceea ce le-aţi dat lor, Mie îmi daţi. Pentru că Eu sunt ei. Cerşetorul ţigan de la uşa bisericii este Iisus Hristos. Refugiatul musulman care îşi lasă în urmă ţara făcută praf este Iisus Hristos. Homosexualul bolnav de HIV este Iisus Hristos. Politicianul condamnat pentru corupţie este Iisus Hristos. Toţi aceştia, şi mai mulţi decât atâţia, fraţii mai mici şi pe care credem că avem dreptul să-i dispreţuim sunt, de fapt, Iisus Hristos.

sâmbătă, 18 februarie 2017

Exorcistul

Mama nu m-a dus niciodată la Sfântul Maslu. Nu că nu s-ar fi ştiut în casă importanţa acestei slujbe speciale, bunica după tată de la Bîrsăneşti avusese musai nevoie de ea într-o vineri, demult, de-a chemat şapte preoţi. Bunicul era la puşcărie pentru vina de-a fi fost secretarul ţărănist al comunei, iar ea rămăsese pe cap cu cinci băieţi pe care se încăpăţâna să-i crească cu acul, brodând şi cosând pentru cine avea nevoie. Nu-i vorbă, mai erau şi vacile, şi grădina pe care o lăsaseră comuniştii, dar tot acul ţinea casa, aşa că atunci când bunica şi-a pierdut lumina ochilor a văzut, că altfel nu pot spune, spectrul foamei abătându-se peste casă. Nu ştiu să fi avut carte, adică nu cred că străbunicul Ilie de la Helegiu, care dăduse numele neamului, o fi având atâta respect pentru alfabetizare încât s-o fi trimis la şcoală, însă îi era clar că preoţii au darul de a face minuni atunci când se adună la credinţa omului.

“Nelule, văd!” a zis bunica. Anticipa, fireşte, se bucura de raza luminii care-i venea din lampă precum Noe când s-a întors porumbelul cu ramura-n cioc. Nelu, adică cel mai mare frate al lui tata, căruia în acte îi zicea Ion, era absorbit în delicata operaţiune a scuipatului unui ochi de geam. Nu apucă să urmărească prelingerea lipiciosului lichid printre urmele altor isprăvi similare, că şi sări în uliţă, fără să-şi mai fi tras iţarii pe sub cămaşă. Ion Iliescu alergă în cea mai neprotocolară ţinută din uşă în uşă, ţipând printre lacrimi şi râsete că mama vede, şi era drept să fie aşa, pentru că de la toţi adunase bănuţ cu bănuţ pentru preoţi, iar câţiva fuseseră chiar cu carele cu boi să-i aducă din satele cele mai depărtate.

miercuri, 15 februarie 2017

Cam tot ce trebuie ştiut despre referendumul profesorului Klaus Iohannis

1. Profesorul Klaus Iohannis a spus referendum? Voia să spună extemporal.

2. Profesorul Klaus a decis să organizeze singurul referendum tautologic din istoria galaxiei pentru că dorinţa lui secretă a fost să devină profesor de filosofie, dar a picat examenul de logică. 

3. Profesorul Iohannis şi-a manifestat disponibilitatea de a oferi clarificări pe materia referendumului. În acest sens, va oferi cetăţenilor o oră de consultaţii în fiecare miercuri, de la 14:10 la 15:00.

luni, 13 februarie 2017

Cum înveţi şi unde crapă

Cândva, pe la mijlocul secolului trecut, unor pedagogi de şcoală nouă le-a trecut prin cap că metodele de predare a limbilor străine sunt greoaie, lipsite de eficacitate ori de-a dreptul greşite. Ar fi eronat, de exemplu, să-l pui pe copil să înveţe o gramatică solidă, pentru că oricum este nevoie de foarte puţine reguli pentru a putea să te exprimi în situaţii cotidiene. Ar fi o mare gafă pedagogică să-l trimiţi să studieze clasicii limbii franceze (un Molière, un Diderot, un Hugo, sau mai încoace un Rimbaud, un Pagnol, un Valéry), mai bine să ştie de câte feluri este cafeaua la restaurant şi care este diferenţa dintre RER şi TGV. Dincolo de un anumit nivel situat undeva la genunchiul broaştei, lexicul ar fi şi el o investiţie păguboasă. Toate aceste bonnes vieilles méthodes au fost aruncate la coş cu surle şi trâmbiţe şi înlocuite cu metodele moderne, de care toată lumea s-a îndrăgostit instantaneu.

Pe la sfârşitul deceniului 8, când eram încă la liceu, manualele erau comuniste, adică foarte proaste şi complet irelevante din punctul de vedere al pedagogilor de şcoală nouă. Am făcut un liceu cu profil real, în care statul mi-a dat voie să fac mişto de profa de engleză un ceas pe săptămână, iar de cea de franceză cam tot atât. Când nu ne prăpădeam de râs ca nişte elevi ce eram, făceam rezumatul textelor clasice pe care le recitam când ne venea rândul la notă. Cuvintele le puneam pe o foaie şi le repetam până când nu ne mai părăseau, pentru o vreme, memoria. Am umplut fără vreo tragere de inimă specială caiete de exerciţii. La engleză n-am fost corigent decât un trimestru, într-a noua, cu media trei, şi nu-mi amintesc distracţie mai mare anul acela. La franceză doar într-a unsprezecea, dar mult mai puţin eroic, adică doar media patru. Doamna de engleză mi-a spus tărăgănat şi nazal, după cum îi era vorba, că sunt brânză bună în burduf de câine. Colega de franceză a fost foarte mândră când am intrat în învăţământ, neuitând niciodată să sublinieze că am fost elevul ei.

duminică, 12 februarie 2017

Întoarcerea fiului schimbător la valorile neschimbătoare

Astăzi este duminica Evangheliei Fiului Risipitor. Povestea o ştim cu toţii: un fecior vrea se emancipeze, să fie liber, şi-i cere tatălui partea lui de avere. O primă contradicţie pe care nu putem să n-o remarcăm: cel care vrea să se abată de la Tradiţie are totuşi nevoie de Tradiţie. Pentru că obligaţia tatălui de a lăsa averea nu e un merit al fiului, ci un drept conferit de o instanţă superioară, de la care fiul vrea să se sustragă, obligându-şi totuşi tatăl s-o respecte. Ceea ce tatăl şi face, neînţelegând să invoce o excepţie nici măcar în circumstanţele excepţionale pe care odrasla inconştientă le creează. Într-o “ţară îndepărtată”, adică departe de lumea care ar fi putut să-i reamintească modul în care se cuvine trăită viaţa, feciorul devenit bărbat alunecă “în dezmierdări”, adică într-o relaxare senzorială continuă.

sâmbătă, 11 februarie 2017

Scrisoare de la un rebel cu cauză

Zilele trecute am făcut o vizită unui rebel. Am băut o cafea, adică vreo trei, pentru că la mine primele două sunt din oficiu, abia de la a treia încep să număr. O poftă nebună să-mi fumez pipa, n-am mai aprins-o de la Crăciun, neostoită pentru că o uitasem acasă. Un apartament cu pereţi înalţi în centrul Clujului, în curs de renovare. N-am vrut să discutăm nimic anume, îl ştiu de câţiva ani, îl citesc peste tot unde dau de el, dar am vorbit, fireşte, şi să-l ascult a fost un regal intelectual. Am găsit omul exact cum îl intuiam, o ebuliţie intelectuală contagioasă, pe fond de precaritate dispreţuitoare a condiţiilor materiale. Dacă-l întâlneşti, îţi lipseşte sertarul de unde să scoţi o etichetă şi să i-o lipeşti pe frunte. E altfel. Ori îţi vidanjezi meningele, ori te înfurie neputinţa de a-l clasifica. E boemul târziu căruia nu i-a mai rămas decât o redută de luat cu asalt: sfinţenia. Acolo unde omul comun se bucură că „a înţeles” şi se adaptează sinucigaş, el se miră şi se ţine deoparte. Un boier al celei mai rare dintre voluptăţi: a minţii. Un rebel care trece neobservat prin mulţime.

Nu pretind să le fi întâlnit pe toate, dar în acest moment nu cunosc decât trei feluri de rebeliune autentică: să-ţi cultivi grădina, să urmăreşti analitic istoria ideilor şi să te laşi furat de invocaţia Numelui. Leviathanul vrea să te ţină captiv dintr-un motiv foarte simplu: fără energia ta este mort. Puţini ştiu că nu are nicio importanţă în ce mod îi dai energia, prin adeziune sau contestare, totul este să-l laşi să ţi-o ia. Nu, nu-ţi va cere permisiunea, dacă poate te va vida de suflet şi te va arunca aşa cum aruncă marea o scoică goală. Ideea principală este simplă: rebeliunea nu este o formă de luptă, nici o formă de supunere. Rebeliunea autentică este altceva. Cu ani în urmă, am avut discuţia aceasta cu doi prieteni, un arab şi un indian. Primul, impetuos şi raţional, a ratat-o. Trag nădejde că amintirea vorbelor de atunci îi va face într-o zi serviciul cuvenit. Celălalt, subtil şi intuitiv, a înţeles. De fiecare dată când există un conflict, lupta este concomitent îmbrăţişare, pentru că nu se înfruntă decât cei între care se află comună măsură. Dacă te lupţi făţiş cu monstrul, devii un monstru la rândul tău.

sâmbătă, 4 februarie 2017

Pesimismul ca unica formă de realism

Ceea ce pare să fie pierdut în creştinismul contemporan este perspectiva temporală corectă. De exemplu, este foarte posibil astăzi să auzi teologi, de ocazie sau profesionişti, convinşi că înainte de Apocalipsă toţi evreii se cor converti la creştinism, unii mai înflăcăraţi sunt chiar gata să creadă că toate neamurile se vor aduna festiv sub un singur stindard religios. În plină globalizare economică, se găsesc destui care să emită pretenţii de globalizare spirituală, la pachet cu o iritare crescândă când constată că realitatea refuză să se plieze după dorinţele lor. Alţii cred că pogorârea Logosului a fost amânată îndelung pentru ca oamenii să fie “pregătiţi” printr-o evoluţie spirituală colectivă pe aşezate. Auzim adesea spunându-se cu mult patos că Iisus Hristos a însemnat “desăvârşirea Revelaţiei”, ca şi cum pe Sinai Dumnezeu s-ar fi arătat ciuntit lui Moise, dându-i numai un demo religios. Ca şi cum Revelaţia ar fi fost in progress şi nu deplină şi mântuitoare în religia mozaică.

În toate religiile lumii, iar iudaismul şi creştinismul nu constituie o excepţie, apare menţionată împărţirea perioadei acestui ciclu în patru părţi: Vârsta de Aur, Vârsta de Argint, Vârsta de Bronz şi Vârsta de Fier. Hinduşii le numesc: Satya Yuga, perioada ceea mai lungă, în care exista o singură castă, ai cărei oameni trăiau foarte mult şi erau foarte mari, dezvoltarea lor spirituală fiind fără eforturi anume, ca şi cea fizică, într-o lume fără sărăcie, fără muncă, fără boli; Treta Yuga, ceva mai scurtă, oamenii diminuează pe toate planurile, apar agricultura şi mineritul, împreună cu reguli pentru existenţa socială, din vreme în vreme se fac cunoscuţi profeţi şi alţi trimişi ai lui Dumnezeu care le amintesc oamenilor drumul cel drept; Dwapara Yuga, şi mai scurtă, decăderea spirituală începe să fie simţită în toate castele, cei vrednici de locul lor în lume (cei normali, fireşti) fiind rari şi veneraţi ca sfinţi, de aceea oamenii sunt împărţiţi în caste separate de interdicţii sevedere, în vederea prezervării spiritualităţii aflată în mare pericol; Kali Yuga este epoca cea mai scurtă şi cea mai agitată, plină de violenţe şi de ipocrizie, în care o eminenţă întunecată şi diabolică (Antihrist în creştinism, ad-Dajjal în islam, Kali în hinduism), va pune stăpânire peste tot pământul, dar când va fi foarte aproape de împlinirea planului, Logosul va descinde din nou pe pământ sub numele de Kalki şi va restabili puritatea primordială, încheind astfel ciclul cosmic.