luni, 30 octombrie 2017

Frânturile zilei (CXXXVIII)

În cursul unor exerciţii de empatie la care m-am dedat astăzi, am înţeles că, dacă aş fi medic, aş fi automat un pro-vaccinist de mare forţă şi tupeu. E atât de simplu de înţeles încât mă mir că nu mi-a trecut prin cap până acuma. Să vă explic: în orice meserie există nişte trucuri simple care aduc bani aproape fără efort. Mai ales fără solicitare intelectuală. De exemplu, în meseria de traducător de înscrisuri juridice am constant de-a face cu certificate de naştere. Totul e şablonat, nu-i nimic de gândit sau de căutat în dicţionar, trebuie doar să fii atent să nu-ţi alunece aiurea degetele peste tastatură şi să greşeşti vreo literă. În 10 minute (cu tot cu verificat, printat, ştampilat şi semnat) faci 25-30 de lei. Dacă-ţi vin la pleaşcă 3 certificate într-o zi, faci 90 de lei, deci te-ai scos din foame pe moment.

Să nu mă înţelegeţi greşit, nu este deloc simplu să devii traducător. Durează peste 15 ani formarea pentru primele 2 limbi, răstimp în care trebuie să trudeşti 4-8 ceasuri zilnic. Zeci de manuale, culegeri de exerciţii şi dicţionare pisate mărunt-mărunt. Citit literatură, presă, ascultat muzică şi vizionat filme în neştire. Burse şi călătorii lingvistice. Penibile şi năucitoare antrenamente de interpretariat, printre care simultanul te face praf în 30 de minute, e pur şi simplu anti-anatomic. Dar tot acest efort titanic nu împiedică existenţa unui lucru evident: în jumătate de oră, fără efort, orice traducător poate obţine 20 de euro cu care să supravieţuiească el şi familia lui timp de o zi. La rigoare, dacă-ţi vin constant 3 certificate pe zi, timp de o lună, poţi traversa luna “muncind” 30 de minute zilnic. Adam avea un program mai solicitant in Paradis. În contrapartidă, şi strict de dragul comparaţiei, ca să traduci o sentinţă juridica de 10 pagini ai nevoie cam de 10 ore şi fără studii serioase de drept îţi prinzi urechile cu certitudine. Ori, ca să traduci un text pe teme de agricultură (sau sport, ori artă culinară) trebuie să ştii bine agricultură (ori sport, sau artă culinară).

Despre asta sunt şi vaccinurile: lucru manual care aduce bani mărunţi, dar când începi să aduni nu-i deloc de neglijat. Nu trebuie să pui diagnostice, să formulezi tratamente şi să aştepţi rezultate. Chiar n-are importanţă ce se întâmplă după ce scoţi acul. Nu trebuie reflecţie, pasiune sau conştiinţă. Nici măcar nu trebuie să fii doctor (cum nu trebuie cu adevărat să fii traducător ca să traduci un certificat de naştere), în câteva zile am putea dresa pe oricine de pe stradă ca să administreze vaccinuri. Nu e nimica medical în această tehnică, e ca şi cum ai da de mâncare la peştii de acvariu. Bani puţini, dar care se adună, câştigaţi foarte uşor. Bani faini.

În orice meserie pentru care te-ai pregătit ani de zile, cu sacrificii şi pasiune, există ceva degradant de simplu dar care te poate ţine în viaţă când n-ai altceva mai bun de făcut. Nu faci facultatea de arhitectură ca să întocmeşti dosare pentru autorizarea unui garaj proiectat de neica nimeni, dar înţelegi repede că până la proiectarea unui cazinou mizilicurile astea iti platesc facturile de la o lună la alta. Acesta este rolul vaccinurilor, o fornăitoare aflare în treabă. Activitatea, oricat de debilă intelectual, îţi dă automat senzaţia că eşti folositor, că n-ai muncit degeaba atâta. Plus că mai şi socializezi cu lumea, vin să te vadă, halatul alb îţi dă un aer sacerdotal, aşa, tu ştii cum devine treaba, ei fac ce zici tu, vaccinarea e şi un exerciţiu de autoritate, un ritual care te consacră printre novici şi-ţi dă o aură la care nu vrei să renunţi.

De aceea, medicii care se pronunţă pentru prudenţă în legătură cu vaccinurile sau deschis împotriva lor sunt, pentru mine, negreşit, nişte eroi.

Frânturile zilei (CXXXVII)

Fericirea: Michel, la 38 de ani, renunţă la funcţiile sale parlamentare şi judiciare. Inutilitatea lor i-a devenit insuportabilă, o sclavie de care se leapădă cu un sentiment de uşurare. Prietenul lui, La Boétie, căruia îi datorează atât de mult, nu mai trăieşte ca să-l poată îndemna la răbdare. Tatăl lui a murit de doi ani, lăsându-i domeniul şi titlul de Montaigne. Căsătoria i-a rotunjit averea. Michel se dedă “libertăţii, liniştii şi distracţiei”: a izbutit să acumuleze o bibliotecă de 1000 de volume, o adevărată performanţă pentru sfârşitul secolului XVI. Tatăl lui neştiutor de carte a avut grijă să înveţe latină înainte de franceză şi perigurdină, este neîntrecut în greacă şi ebraică.

Viaţa i-a insuflat gustul independenţei: “Trebuie să avem o cămăruţă numai pentru noi, un spaţiu al independenţei, în care să ne cultivăm adevărata libertate şi principala retragere şi singurătate.” (volumul I, capitolul XXXIX). Pentru el, “cămăruţa” este un turn în care se află capela, biblioteca şi dormitorul personal, departe de familie şi lume. Pe pereţi sunt pictate citate din Evanghelie şi filosofii antici: Epictet, Seneca şi Marc-Aureliu. Senior care se sustrage oricărei obligaţii, citeşte, meditează mergând şi mângâie pisica în timp ce contemplă din turn peisajul rural perigurdin. În această atmosferă de fericire, cărturărie şi rugăciune se naşte colecţia Eseurilor, cântecul de lebădă al Evului Mediu târziu.

sâmbătă, 28 octombrie 2017

Frânturile zilei (CXXXVI)

Auzi, piticule, du-te la Les Femmes şi cumpără un litru de ulei şi jumătate de kilogram de zahăr brun. Piticul ia banii şi rucsacul şi se duce. Les Femmes e un magazin alimentar din vecini. Mai precis, Les Femmes hystériques, o experienţă unică. Se duce într-o dimineaţă o vecină ruptă de foame după injecţia de insulină. Vânzătoarea stă cu spatele şi o ignoră. Până la urmă vecina cere 100 de grame de salam şi o pâine. Replica vine tot cu spatele: Da’ ce pulă ai muncit până acuma de ţi-e foame?

Se duce nevasta şi vrea biscuiţi cu cremă de ciocolată. N-avem. Ba da, acolo sus. Ăia sunt cu gust de ciocolată. Subtil, nu? Sau vii de la cumpărături şi-ţi aduci aminte că ai uitat ceva. Intri cu plasele pline. Până ajungi tu acolo, eşti scanat. Nimicul pe care l-ai uitat îţi este trântit pe tejghea. Mulţumeşti, dar nimeni nu-ţi răspunde. Sau altădată vrei să cumperi bere fără alcool. Vânzătoarea te ia în balon: “Haideţi, domnu’, ce bere e aia, fără să te pişte puţin de cap?” Realizezi şi tu cât de prost poţi să fii.

Să nu vă imaginaţi că Les Femmes e pe marginea falimentului, nici pomeneală. Noi le iubim foarte mult, eu personal mă întorc aproape întotdeauna cu o bună-dispoziţie fantastică de acolo. Chiar dacă patroana ne ceartă pe toţi că suntem nişte tâmpiţi să cumpărăm ouă de la Kaufland în condiţiile în care ea are constant nişte ouă grozave. Sau te ia la împins vagoane când te vede că te întrebi dacă are ceva: “Păi nu te uiţi în jur, există ceva ce să nu fie aici la mine?” Şi are dreptate, Les Femmes arată precum peştera lui Ali-Baba.

Frânturile zilei (CXXXV)

Fericiţi făcătorii de pace, pentru că ei vor fi asasinaţi pentru ideile lor. Înaintea primului război mondial, Franţa a avut un om politic care s-a pronunţat constant şi deschis împotriva războiului cu Germania: socialistul Jean Jaurès. Toate intervenţiile lui publice, oratorice sau scrise în L’Humanité, au avertizat în privinţa faptului că un nou război între cele două ţări ar sfârşi prin a atrage întreaga Europă şi toate continentele. S-a opus oricăror pregătiri de război, afirmând că Franţa trebuie să renunţe la Alsacia şi Lorena, două provincii în care francezii şi germanii convieţuiau în proporţii egale şi pe care Germania le smulsese Franţei în războiul din 1870.

Primea zilnic scrisori în care era ameninţat cu moartea. Inclusiv cei care erau de acord cu opiniile sale pacifiste îi spuneau că poate fi asasinat oricând. Jean Jaurès se împăcase cu ideea, lucru care nu-l făcea decât să-şi dubleze eforturile. Spunea prietenilor că-şi doreşte un singur lucru, să nu fie chinuit, să moară repede când clipa va sosi. În seara de 31 iulie 1914, în timp ce servea cina împreună cu colaboratorii într-un bistrou frecventat de ziarişti, Raoul Villain, un tânăr agronom fără angajament politic, l-a asasinat cu două gloanţe de revolver. Primul i-a traversat creierul prin occipital, cauzând moartea fulgerătoare.

Jean Jaurès a fost unul dintre cei mai remarcabili oameni politici francezi, un pur produs al spiritului francez, un patriot care n-a scăpat niciodată din vedere interesul superior al păcii mondiale. Avea o cultură extraordinară, citise clasicii şi modernii deopotrivă, iar mai presus de toate izbutise să-i topească într-o personalitate deplină. Ca om politic, integritatea nu i-a fost pusă niciodată la îndoială, şi asta într-o ţară care avea gustul scandalului, cu o presă care nu ezita să arunce blamul pentru orice bănuială de corupţie.

Procesul lui Raoul Villain a durat cinci zile. Apărarea s-a concentrat pe două teze: 1) era vorba despre o crimă pasională comisă din dragoste de ţară, iar juraţii francezi în mod tradiţional iertau crimele comise în momente de tulburare; 2) dacă acuzatul ar fi condamnat, atunci toată politica lui Jean Jaurès ar fi astfel validată. După o scurtă deliberare, spre stupefacţia generală, asasinul a fost achitat şi eliberat. O manifestaţie masivă de 300.000 de oameni a protestat solemn împotriva verdictului Curţii. A lipsit foarte puţin până la declanşarea unui război civil.

sâmbătă, 21 octombrie 2017

Frânturile zilei (CXXXIV)

Într-o societate tradiţională, fiul duce mai departe moştenirea tatălui, fiica pe a mamei. Dacă tata e vânător, mergi şi tu la mistreţi. Mama nu are propriu-zis o meserie, pentru că are toate meseriile: găteşte, face haine pornind de la lâna, cânepa şi inul brut, educa piticii, are grijă de bătrâni. Nu te poţi sustrage tradiţiei, băiatul nu poate alege altă ocupaţie (excepţie vocaţiile înalte, să nu uităm că nu te faci călugăr sau prelat pentru că tata a fost episcop), iar mama nu caută o meserie care să presupună trădarea familiei. Nedrept? Doar în aparenţă.

De fapt, mecanismul acesta distrus în modernitate a fost cea mai bună soluţie de ocrotire a aptitudinilor. Funcţionează de minune la animalele domestice, şi-a făcut treaba şi la om. Toată lumea ştie că e mai uşor de dresat un câine ai căror părinţi au fost dresaţi, că-şi face mai bine treaba la stână căţelandrul unei perechi de ciobaneşti. Observaţia asta se verifică la toate rasele. Ce naşte din pisică şoareci mănâncă. Fiul plugarului e potenţial plugar, fiul regelui e rege. Modernitatea a răsturnat rânduiala, punând în locul ei ambiţia, pasiunea şi dorinţa.

Urmarea, la 200 de ani de la revoluţia franceză din 1789, o vedem cu toţii. Oamenii se simt buni de orice, tocmai pentru că nu sunt capabili de nimic anume. În ultimii ani ideea de excelenţă a început să se năruiască, aşa încât toată lumea se simte în stare să mediocrizeze în orice domeniu. Meseriile cele mai înalte, care cer pregătire de o viaţă, cum este aceea de şef de stat, sunt date pe mâna unor ageamii al căror singur merit este acela de a fi indus în eroare mulţimile, în urma unor campanii publicitare oneroase. Libertatea de a face orice a devenit o povară, pentru că cei mai mulţi dintre oameni aleg în funcţie de necesităţile temporare ale pieţei, care mâine vor fi altele, şi uite aşa schimbă într-o viaţă 4-5 meserii, iar asta nu e libertate, ci doar paşaportul nostru, al tuturor, spre MEDIOCRITATE.

vineri, 20 octombrie 2017

Frânturile zilei (CXXXIII)

Dom’le, ca să ai pretenţia să tunzi un bărbat în cap, de la grădiniţă şi până hăt, după pensie, înseamna că vrei să-l iei în stăpânire. Oamenii liberi au părul lung, indiferent de sex, deci şi bărbaţii. Pe femei le tunzi ca pedeapsă pentru păcate imposibil de exprimat, iar pe bărbaţi dacă vrei să-i văduveşti de intuiţie, adică să faci din ei nişte roboţi raţionali. Simbolurile din vechime acţionează, în ciuda sau indiferent de prostia noastră. De asta tunzi un soldat, un puşcăriaş. Sau un elev. Şi de asta nu tunzi sub nicio formă un poet, un călugăr. Sau un elev.

Fără excepţie, în civilizaţiile decăzute spiritual bărbaţii se tund. Dacă-şi dau şi barba jos (de regulă merg mână în mână), e semn de josnicie şi neruşinare. Când Creangă sfidează vulgul răzându-şi barba (mare măscărici, mare pişicher, dar la el era altă poveste, îl atinsese aripa harului şi se prostea ca să fie acceptabil pentru nebunia contingentă), babele înţelepte duc mâna la gură şi exclamă: Cum, un preot să-şi arate gura ca orice bărbat? Ştiau ele ce ştiau, barba e semnul pudorii masculine, trebuie să meargă mână-n mână cu ochii care nu se ridică asupra femeilor.

În vremurile de renaştere spirituală, adică de sfinţenie pornind de la o revărsare a Duhului, bărbaţii “se sălbăticesc”, adică îşi recapătă frumuseţea de fiare îngereşti, le cresc bărbi şi plete, dar concomitent îşi disciplinează gândurile, manierele şi dorinţele, ilustrând matricea omului primordial, la care nimic nu lipseşte, nimic nu prisoseşte.

marți, 17 octombrie 2017

Frânturile zilei (CXXXII)

Dacă am putea face diferenţa dintre frumos şi urât cu certitudinea pe care acestea o conţin, pentru că frumosul este ceea ce este şi e conştient de asta, după cum şi urâtul se perpetuează dincolo de orice iluzii în ceea ce-l priveşte, am fi salvaţi. Nu glumesc, nu acum. Suntem făcuţi să trăim în frumos, din păcate ne putem obişnui cu orice, inclusiv cu urâtul. Suntem slabi, sugestionabili, după o vreme putem numi urâtul frumos, şi frumosul urât. De aceea se spune, pe nedrept, că frumosul are nevoie de educaţie. Dacă simţurile noastre n-ar fi atât de uşor coruptibile, n-ar avea nevoie, am putea sesiza diferenţele intuitiv.

De asta se poartă de vreo 300 de ani un război făţiş împotriva intuiţiei. Înveşmântat întâi de toate cu stindardul raţiunii, facultate a intelectului şi ea, dar inferioară, analitica şi putând îmbrăca forme drăceşti, iar mai nou câteva etaje mai jos, costumat în ţoalele ţipătoare ale emoţiilor, ori de-a dreptul la subsolul senzaţiilor, toate proiectilele care puteau fi zdrobite de meterezele intuiţiei au fost demult lansate. Atunci când urâtul nu convinge, vampirizează timpul, răpind posibilitatea comparaţiei, şi, după o vreme, izbândeşte. Iar rezultatele, vai!, se văd.

Adorăm femei publice care sunt monumente ale urâţeniei, atât la chip cât şi la trup. Feţe lipsite de candoare şi pudoare, podoabe capilare tăiate cum aveau cândva doar penitentele vinovate pentru păcate îngrozitoare, trupuri ce caricaturizează bănuiala fecundităţii. Trăim în locuinţe îngrozitoare, mergem pe drumuri care reprezintă ofense aduse echilibrului dintre noi şi natură. În numele vitezei, ridicată la rang de estetică, ne deplasăm în sicrie pe roţi care au îndepărtat din viaţa noastră unul dintre cele mai frumoase daruri ale lui Dumnezeu: calul. Suntem experţi în forme ale deşertului (asfaltul, betonul, limba de lemn etc), suflarea civilizaţiei noastre usucă şi arde tot ce-i stă în cale. Într-un sublim dar inutil efort al disperării, de ceva vreme ne împăunăm cu titlul de “oameni frumoşi”, iar asta ar trebui să ne pună pe gânduri.

Suntem vânaţi de cancere neştiuite, ne umflăm ca înecaţii sau ne uscăm de lingori galbene ca ducă-s-ar pe pustii. În ritmul bolilor noastre nu proliferează decât diagnosticele şi drogurile pe care ni le servesc medicii, cu atât mai relaxaţi cu cât sunt mai depăşiţi de situaţie. Tablourile lui Hieronymus Bosch, dacă ne-ar sta la îndemână să putem intra cu totul în ele, ar fi adevărate evadări. De fapt, viermele care ne roade pe dinăuntru este urâtul, parazitul tenace care-şi face treaba indiferent dacă noi pricepem sau nu. Iar de urât, se moare cel mai uşor, dar şi cel mai puţin estetic.

duminică, 15 octombrie 2017

Frânturile zilei (CXXXI)

Aha, deci voi sunteţi pescari. Asta înseamnă că vă ocupaţi cu peşte, nu-i aşa? Păi, duceţi barca la adânc şi aruncaţi năvodul să pescuiţi, spune Iisus. Simon, care avea să devină Petru, are obiecţii, dar face precum i se zice. Şi este copleşit: mrejele se rup, peştele este atât de mult încât e nevoie de încă o barcă. Amândouă sunt umplute dincolo de limita prudenţei: “că mai se afundau” (Luca 5: 7) Simon are reacţia normală a cuiva care se întâlneşte cu ironia divină: întâi cade în genunchi cuprins de spaimă, apoi lasă totul în urmă şi fuge. Are intuiţia fabuloasă că de Dumnezeu doar Dumnezeu te poate apăra. De aceea fuge în direcţia bună, pe urmele Mântuitorului.

Dumnezeu nu-i dă nişte peşte, nici peştele de care avea nevoie în ziua aceea, Dumnezeu îl îneacă în peşte, îi dă chiar peştele. Câteva chisoage în plus ar fi scufundat două bărci. Dacă nu era a doua, captura n-ar fi putut fi tăbârcită la mal. Vrei aur? Dumnezeu te poate îngropa în aur. Pământ? Poţi avea pământ cât să nu-l poţi parcurge niciodată în viaţă cu piciorul. Orice vrei, Dumnezeu îţi poate da să te îngroape. În cele ale cantităţii, Dumnezeu poate bascula cu uşurinţă nemăsurarea peste capul celui care se încumetă să ceară neştiind ce vrea. Simon primeşte dintr-o dată mai mult peşte decât poate duce, mai mult decât are nevoie, mai mult decât va primi vreodată.

Acest mai-mult-decât-va-primi-vreodată este amprenta ironiei divine, apostolul înţelege că punctul culminant al vieţii lui de pescar este acolo şi atunci, irepetabil. E ca şi cum ai ajunge ca om în momentul cel mai preţios al vieţii tale de până atunci, având concomitent şi certitudinea că un al doilea mai bun, sau măcar asemănător, nu va mai exista. Simon pricepe, lasă peştele să-l mănânce pescăruşii, să-l împartă oamenii după voie, să putrezească. Îşi lasă viaţa în urmă, pentru una pe care nu o cunoaşte, dar în care cu certitudine nu va fi nevoit să povestească nimănui cum a venit un străin şi era să-i înece cu peşte pe el şi pe prietenii lui, iar el l-a lăsat pe străin să plece în lume.

Frânturile zilei (CXXX)

Realitatea e că singura performanţă de care e capabilă Cristina Tunegaru este să fie urâtă şi atunci când zâmbeşte, lucru, ca să spun aşa, semnificativ. Nu e cea mai urâtă femeie pe care am văzut-o în viaţa mea, cea mai urâtă a fost o nemţoaică care (n-am vrut să sune aşa, jur!) mi-a provocat în prima clipă un stop respirator, un adevărat fenomen, m-a făcut să vorbesc singur şi să mă întreb dacă nu există o lege care să-i interzică expunerea în public, deşi poate că exista, pentru că ne-am văzut în casa unor prieteni comuni, mă rog.

Tunegaru e urâtă în momentele în care orice bestie, orice torţionar, orice parlamentar izbuteşte să aducă a om, putându-ţi vampiriza rezerva de simpatie. În rest, e pe val, a văzut balaurul şi s-a urcat între urechile lui, pe o cheratinoasă placă care (deci, vă rog să mă credeţi c-am făcut eforturi să evit coliziunea!) i-a intrat în fund. Ea nu se luptă, foloseşte un trend mult mai puternic decât energia unui singur om şi care a măturat deja multe prin lume. Acum i s-a pus pata pe Vitoria Lipan, iar Vitoria Lipan trebuie să dispară până şi la amintirea ei, cum trebuie ştearsă şi amintirea Sfintei Parascheva, şi a Ecaterinei Teodoroiu, şi a oricărei ipostaze feminine diferite de piţipoanca tare-n fiţă care se investeşte antropologic în implanturi şi şoping.

De ceva vreme, balaurul atacă Biserica, sfinţii, voievozii, limba română, satul românesc. El se hrăneşte şi creşte din memoria noastră. Când auziţi că învăţământul trebuie să creeze competenţe şi să nu mai solicite memoria, e balaurul. Când îl vedeţi cum se burzuluieşte împotriva “pupătorilor de moaşte” (formă de conservare activă a amintirii antropologiei creştine), e balaurul. Când creează pseudo-festivaluri, false evenimente, comemorări bidon, anexând şi ocupând calendarul sărbătorilor ancestrale, e balaurul. Nu contează care e fantoşa scoasă vremelnic din anonimat, azi e Tunegaru, mâine o să fie altă trompetă. Toate au însă în comun, semn pe chip pentru cine ştie să-l citească, urâţenia diformă.

sâmbătă, 14 octombrie 2017

Frânturile zilei (CXXIX)

Se spune că Aleister Crowley, unul dintre cei mai mari vrăjitori conştienţi pe care i-a avut epoca modernă (căruia i se adaugă vrăjitorii inconştienţi, dar despre care nu vom vorbi acum) ar fi avut un fiu, cum altfel?, ilegitim, căruia a catadicsit la un moment dat să-i răspundă la o scrisoare. Adolescentul îşi întreba tatăl ce anume ar trebui să studieze pentru a cunoaşte Omul. Biblia şi Shakespeare, i-ar fi răspuns demonicul părinte, acolo este concentrat tot ce trebuie şi poţi să ştii despre Om, toată antropologia neschimbătoare. Crowley era un credincios, credea în victoria eternă a forţelor josnice ale întunericului. Era deci firesc să citească asiduu Biblia, cu un cinism şi o absenţă a speranţei care nouă ne sunt, şi trebuie să ne rămână, inaccesibile.

Însă el, negându-i orice funcţie salvatoare, aborda textul sacru ca pe literatură. Nu cu aceeaşi încărcătură a gratuităţii şi a inutilităţii pe care oamenii de azi o atribuie literaturii, pe care sunt dispuşi s-o studieze o vreme pentru a o abandona destul de repede în favoarea unor lucruri mai “concrete”. Crowley considera, dimpotrivă, că literatura este un lucru cât se poate de palpabil, iar frecventarea marilor texte un drum fără ocolişuri spre înţelepciunea acumulată de alţii. Dintr-un punct de vedere înalt şi care nu face compromisuri clipei, bătrânul vrăjitor trata cu mai multă seriozitate literatura decât toată critica literară, toate catedrele universitare şi toţi profesorii de literatură ai ultimelor zece decenii. Şi asta pentru că vedea în ea ceea ce au văzut cei din vechime: o introducere necesară şi inevitabilă la Om şi Lume.

Biblia şi Shakespeare. Din cauza barierei lingvistice, Crowley nu a avut şansa extraordinară de a accede la Baltagul lui Mihail Sadoveanu.

vineri, 13 octombrie 2017

Frânturile zilei (CXXVIII)

O mămică îngrijorată a reclamat că ghiozdanul cântăreşte 25% din greutatea băiatului ei în viu. Iar nişte oameni puşi pe fapte mari au purces la o anchetă. Avem aici două probleme, nu una. Prima este aceea că băiatul e puţin obez, la Ştefan al meu ghiozdanul e cam 40-50% din greutatea cu hăinuţe şi cravată. Pentru asta ar fi bine ca mami cu reclamaţia să-i spargă tableta de perete (merge şi de podea) şi să-l scoată afară cu o minge sub braţ, inclusiv întrebuinţând forţa. Încă nu e prea târziu.

Cât despre ancheta adulţilor, nu e nevoie de ea, explicaţia e la îndemână. Atunci când vizualul a invadat manualele şcolare, a fost nevoie de hârtie bună şi format mai mare. Greutatea manualelor intoxicate de poze, desene şi culori atrăgătoare s-a triplat. Bătrânele manuale comuniste foloseau hârtie proastă, reciclată, dar foarte uşoară. Nu-mi amintesc să fi fost imperios necesar să vină tata să mă ia de la şcoală ca nu cumva să mă cifozez până într-a cincea. Eu musai trebuie să-mi iau ariciul de la şcoală dacă nu vreau să-l operez peste câţiva ani de coloană.

Nici pomeneală să şi le lase prin vreun dulap undeva, rostul manualului este să meargă după elev. Fireşte, n-o să revenim nici la vechile manuale în care dominau textele şi nu pozele, nu avem tăria necesară să recunoaştem că vizualul nu i-a apropiat mai mult pe elevi de şcoală, ba dimpotrivă. Nu cred că vreo editură va scoate manuale alb-negru argumentând (pe bună dreptate) că acestea cresc capacitatea elevilor de concentrare. Pur şi simplu ancheta nu va scoate nimic. Din vreme în vreme problema va fi repusă pe tapet, cu sfântă şi inutilă indignare. Între timp, tătici, mămici şi bunici îşi vor duce şi-şi vor aduce copiii de la şcoală. Pentru că oricum e mai ieftin decât o operaţie în anii adolescenţei.

joi, 12 octombrie 2017

Frânturile zilei (CXXVII)

Nu ştiu voi, dar eu când aud că “elevii nu înţeleg” mă gândesc automat la adulţi. De la profesorul tâmp care s-a distrat în facultate de i-a crăpat intelectul şi până la tăticul care vine acasă şi se ancorează cu dreapta de telecomandă în timp ce stânga şi-o priponeşte în chiloţi, adulţii poartă întreaga responsabilitate a neştiinţei copiilor. Nu-mi place demagogia şi cei care mă cunosc ştiu că nu-mi flatez elevii nici pe timp de eclipsă, însă lucrurile sunt ceea ce sunt: copiii sunt plastilină în mâna adulţilor. Toţi, fără excepţie, îi educăm: şi doctoriţa care le dă scutiri pe naşpa, şi oamenii politici care vorbesc ca porcul, şi umoriştii care fără porcoşaguri nu mai fac pe nimeni să râdă. Toată societatea este antrenată în efortul constituirii unui mediu intelectual motivaţional pentru copii. Iar rezultatul este măsura noastră, a tuturor.

Nu poţi să te ascunzi în spatele argumentului “elevii nu înţeleg” pentru a arunca peste bord canonul literar românesc. Nicio generaţie nu se naşte mai deşteaptă sau mai proastă decât celelalte, toate au procentul lor de idioţi şi de genii. Dacă celor de azi le vine greu să-l înţeleagă pe Sadoveanu, nici nouă nu ne-a fost uşor. Dar am avut acasă cărţi, pentru că televizorul era capturat de Ceauşescu, am avut profesori care au avut răbdare să ne pună întrebări la fiecare virgulă, la fiecare sens ascuns, transpunându-ne şi în Hanul Ancuţei, şi la scăldat cu Nică a Petrei, şi la lacul codrilor albastru al bădiei Mihai. Fără călăuze n-am fi ajuns acolo, iar dacă am ajuns unde am ajuns nu e pentru că generaţia mea ar fi înţeles implicit mai bine.

Am să forţez lucrurile şi-am să afirm că scopul Baltagului nu este să-l facă pe elev să iubească lectura, deşi admit că se poate întâmpla excepţional şi asta. Nu sunt orb, ştiu că mai uşor faci un elev să citească un Harry Potter decât un Ionel Teodoreanu, indiferent dacă îmi place sau nu. Zilele astea unul dintre copiii mei a isprăvit o carte, şi de atunci încă două, pornind de la Micuţul Nicolas a autorilor francezi Sempé şi Goscinny. Acestea sunt cărţi care fac copii cititori activi, rolul Baltagului este acela de a-i face români. Pentru că Sadoveanu şi Slavici, Caragiale şi Gârleanu sunt perfuziile românismului în absenţa cărora am putea probabil creşte producţia de cititori la hectar, dar incolori, inodori, insipizi, şi deloc români.

Ideea abandonării marilor texte nu e nouă, a şi fost aplicată cu mare succes pe aiurea. În Franţa începutului de secol XXI s-a scos orice text literar mai vechi de secolul XX. Adică fără Victor Hugo, fără Emile Zola, fără Pierre Corneille, fără Molière şi fără Jean de La Fontaine. Fără nimic din ce a consacrat Franţa în universalitate. Cu ani în urmă, o franţuzoaică reflecta cum e cu putinţă ca unii să ştie atât de multe lucruri despre ţara ei departe de ea, în timp ce francezii se concentrează egoist asupra lor înşişi. Interogaţia e de domeniul trecutului, în curând cei din afara Franţei vor şti despre ea ceea ce tinerii francezi ignoră cu desăvârşire. Eu nu cred că suntem inconştienţi, că repetăm fără să vrem erorile altora. Cred, dimpotriva, ca vânăm aceleaşi rezultate, păcălind pe cine putem cu aerele noastre de "sainte nitouche".

duminică, 8 octombrie 2017

Frânturile zilei (CXXVI)

O bună parte din intervenţionismul nostru se consumă în direcţia suprimării fiziologiei fireşti, în profitul bunului plac. Eliminarea sociologică a transpiraţiei este un exemplu clasic, deşi nu cel mai şocant. Pare greu de imaginat că acest miros n-a fost considerat neplăcut până la generalizarea antiperspirantelor, adică a parfumurilor care şi-au propus întâi să acopere, apoi să suprime transpiraţia. La originea acestei mutaţii se află o susţinută campanie publicitară. Astăzi, mirosul de transpiraţie, marca unui fenomen fiziologic firesc prin care se elimină toxinele din organism, este asociat lipsei de igienă şi de respect pentru oamenii cu care intrăm în contact. Eliminarea transpiraţiei promisă de diferite produse cosmetice nu mai şochează pe nimeni.

Orice intervenţie asupra fiziologiei trebuie privită drept ceea ce este: o mortificare. Ascezele cele mai diverse, peste tot prezente în civilizaţiile tradiţionale, sunt bazate pe o reflecţie simplă: dacă din cele şase găuri ale unui fluier vei acoperi patru sau cinci, aerul va suna potrivit găurilor prin care îi este permis să treacă. Dacă te opreşti din mâncat, din băut, de la somn, de la activitatea sexuală, de la vorbit, de la frecventarea oamenilor, din fluxul gândurilor, atunci contemplaţia va fi altfel. Toate textele sacre afirmă, sub diferite moduri, acest adevăr simplu. Toţi ermiţii, stâlpnicii, pustnicii şi-au trăit viaţa potrivit acestei concepţii, că poţi pierde ceva din tine pentru a câştiga ceva mai presus şi mai înalt de tine.

Curele de slăbire, suprimarea ovulaţiei, eliminarea colesterolului, reducerea somnului din cauza electricităţii şi a digitalului sunt mortificările moderne, transpuneri în circumstanţele actuale ale vechilor mortificări. Doar că vechiul drum spre sacru s-a obturat, mortificările parodice ne promit că în schimbul jugulării fiziologicului ne vom simţi incredibil de bine în propria piele. De aceea o cură de slăbire nu are niciun impact asupra virtuţii noastre, celebra pilulă nu e semnul abstinenţei sexuale – ba dimpotrivă, eliminarea colesterolului merge mână în mână cu obezificarea egoului, iar veghea omului modern nu este aşteptarea Duhului, ci rătăcire sterilă în lumi virtuale. Probabil că n-ar trebui să ne mire faptul că suntem invadaţi de boli degradante, foarte rare sau complet necunoscute pe vremea în care sacrul înnobila orice avânt.

Dacă astăzi am privi un călugăr catolic autoflagelându-se, tehnică asupra căreia avem mai puţină exclusivitate decât ne imaginăm, pentru că îl regăsim şi la musulmanii shi’a din zilele noastre, şi în ritualurile de trecere la vârsta adultă ale amerindienii, am fi probabil cuprinşi de oroare. Cu toate acestea, ce sunt altceva implanturile mamare şi injecţiile cu botox, pentru a nu enumera decât două dintre cele mai cunoscute intervenţii moderne, decât nişte autoflagelări pe altarul singurului zeu căruia i ne mai închinăm conştient: propriul ego? Atingerea “standardelor” estetice costă bani, ia timp şi provoacă suferinţă, avem chiar şi o boală asociată implanturilor mamare, care nu sunt nici pe departe inerte, cum s-a crezut din ignoranţă mult timp. Mecanismele lumii vechi sunt preluate de lumea modernă, însă deturnate şi falsificate.

sâmbătă, 7 octombrie 2017

Frânturile zilei (CXXV)

Aud că există o coaliţie care afirmă susţinerea pentru familia tradiţională. Mă bucur foarte mult, pentru că şi eu sunt un mare fan al familiei tradiţionale creştine. Cred că aceasta este tradiţia la care ne raportăm, nu? Păi, hai să vedem despre ce vorbim, luând ca reper înţelesul acestei instituţii de-a lungul istoriei europene dinaintea şi din timpul perioadei de aur a creştinismului (până la Marea Schismă). Izvoarele din acea perioadă ne arată cum trăiau urmaşii Imperiului Roman, precum şi migratorii care s-au aşezat peste tot în Europa.

O realitate de care suntem mai puţin conştienţi este faptul că primele secole ale creştinismului au înregistrat o poligamie de facto, mai ales în păturile superioare ale societăţii. Soţia oficială era secondată de concubine, multe dintre ele dintre tinerele sclave aparţinând familiei, asupra cărora bărbatul avea drepturi incontestabile. Aceste maniere s-au perpetuat făţiş de-a lungul întregului Ev Mediu, multe capete încoronate şi, după acest model, nenumăraţi nobili având în patul lor un număr foarte mare de femei. Desigur, Biserica nu a aprobat niciodată acest comportament, dar noi vorbim despre fapte exemplare, petrecute în castele superioare ale societăţii, şi care erau aprobate tacit din grija de a lăsa urmaşi, imposibil de înţeles pentru cineva care trăieşte într-o lume a abundenţei ca a noastră, unde copiii încurcă fără sens lucrurile.

Mai mult decât atât, vârsta de căsătorie a tinerelor fete era undeva la 12 ani, uneori mai devreme. Consimţământul unei fete era considerat valabil la această vârstă. Virginitatea obligatorie, altfel căsătoria se rupea în noaptea nunţii, înainte de a începe. Imposibilitatea cuplului de a avea copii era altă cauză indiscutabilă de divorţ. Avorturile şi contracepţia erau aspru condamnate de Biserică, în acord cu morala precreştină. Surprinderea soţiei cu amantul în flagrant aproba mânia soţului care îi ucidea pe amândoi pe loc şi elimina orice tentativă de răzbunare ulterioară a familiei. Nici măcar nu trebuia plătit un preţ de răscumpărare a sângelui, obsesia pentru puritatea femeii fiind universală şi dincolo de orice discuţie.

Într-o societate a penuriei generalizate, a foametelor periodice şi a marilor încercări în contact cu natura, oamenii şi demonii, bărbatului i se cerea să fie capabil să-şi protejeze familia. Nu doar soţia şi copiii, ci şi părinţii, rudele ajunse la nevoie (văduvele şi orfanii), sclavii şi prietenii. Trebuia să poată pedepsi furtul surprins în flagrant cu moartea, precum şi să fie solidar cu clanul atunci când trebuia răzbunată moartea unui neam sau plătită răscumpărarea exorbitantă pentru sângele vărsat de o rudă. Atunci când nu trebuia să fie pur şi simplu erou, avea datoria să producă hrană şi adăpost pentru familie. Educaţia o făcea prin forţa exemplului, având datoria să devină, după o anumită vârstă, depozitarul viu al Tradiţiei.

Într-o civilizaţie care a cultivat intens mitul cuplurilor înlănţuite de pasiune (Paris şi Elena, Tristan şi Isolda, Romeo şi Julieta), secole de-a rândul căsătoriile nu s-au făcut din dragoste. În romanele sale, Honoré de Balzac nu ezită să le înfăţişeze cititorilor lui, fără teama de a nu fi înţeles, personaje ale căror căsătorii, iniţiate de părinţi sau alte rude, se dovedesc trainice şi fericite. Astăzi, simpla idee că viaţa în comun ar putea fi bazată pe altceva decât pe o puternică pasiune ne-ar umple instantaneu de revoltă. Ce altceva ar putea fi mai important? Păi, să vedem, principiile eterne, codul onoarei, calităţile morale şi sufleteşti. Adică liantul altor vremuri...

Ceea ce cândva constituia familia tradiţională am dărâmat în ultimele secole, piatră cu piatră. Marile familii s-au destrămat atunci când justiţia a devenit monopolul statului. Paralel, injustiţiile de tot felul au crescut exponenţial, semn că justiţia privată a fost mai eficientă şi cu certitudine mai ieftină. Evident, bărbaţii care nu au fost nevoiţi să înveţe cum se mânuieşte o armă s-au înmuiat şi s-au feminizat. Atunci când statul s-a oferit să ne plătească pensiile, a dispărut nevoia practică de a avea mulţi copii. De fapt, aşa cum remarca Joseph de Maistre, într-o lume în care bărbaţii nu mai merg la război, femeile nu mai vor să facă prunci. Atunci când actul sexual şi-a pierdut motivaţia şi sensul, secundarul a devenit principal, plăcerea s-a transformat in scop. Şi aşa au apărut, s-au răspândit şi au devenit legitimi curvi şi curve de toată mâna.

Da, încă ne mai căsătorim un pic, din dragoste, cât ţine ea. Pe copii, dacă nu le putem oferi tot ce poate fi mai bun, preferăm să-i avortăm. Din dragoste. Părinţii ni-i ducem în aziluri, ca să fie mai aproape de cei de vârsta lor, cu care au atâtea în comun. Fireşte, tot din dragoste. Aceasta este familia ameninţată azi, pe ea o numim pompos “tradiţională”. De fapt, dacă mâine am fi aruncaţi într-o familie demnă de acest nume, care dă totul şi-ţi cere jertfă totală, am muri sau, cine ştie, am afla ce este adevărata viaţă. În hăurile modernităţii în care am coborât generaţie după generaţie, doar ignoranţa noastră funciară ne face să confundăm lupta noastră pentru dreptul penisului de a frecventa exclusiv vaginuri cu apărarea familiei tradiţionale, căreia i-am pierdut demult, cu desăvârşire, până şi amintirea coerentă.

miercuri, 4 octombrie 2017

Frânturile zilei (CXXIV)

Precursoarele enclopediilor care au făcut gloria secolului XVII erau colecţiile de citate din autori clasici. Organizate sub forma unor indexuri de locuri comune (index locorum communium), florilegiile s-au bucurat de un succes teribil şi au avut distribuţie europeană, fiind redactate în latină. Susţineau că în sutele lor de pagini se află tot ceea ce un om cult trebuie să ştie despre subiectele de care nu are habar. Listele adjectivelor adecvate anumitor teme par să fi fost consultate şi folosite cu fidelitate inclusiv de William Shakespeare. Este de presupus că succesul acestui mod de organizare a ignoranţei a fost atât de mare încât frecventarea lor era o măsură de prevedere dacă voiai să te bucuri de succes. Adică dacă erai suficient de abil încât să înţelegi că nu-ţi faci niciun serviciu păcătuind prin imprevizibilitatea opiniilor despre subiecte de interes general.

Enciclopediile continuă spiritul florilegiilor prin acumularea de fapte, date şi păreri prefabricate, dar la o cotă complet diferită prin ocultarea “vocilor”. Practic, citind o enciclopedie cu greu ne-ar trece prin minte faptul că “cineva” este la originea afirmaţiilor scrise acolo. Printr-o magie accesibilă la vremea aceea doar tiparului, articolul de enciclopedie nu mai are autor, nu mai poate fi legat de nicio fiinţă omenească, este dincolo de îndoieli şi dezbateri. Cititorul are acces necondiţionat la lucruri obiective pe care nu le poate trăi, digera şi asimila, fiind condamnate exact din cauza acestei facilităţi la o glacială externalitate. Victoria tristă a oricărei enclicopedii, a oricărui dicţionar, este aceea de a oferi o cantitate impresionantă de fapte pure, neîntinate de niciun catharsis. Cu multe secole înaintea cloud-ului, ignoranţa era deja riguros organizată alfabetic.