luni, 2 aprilie 2018

Frânturile zilei (CLXXXI)

Shakespeare este nemilos cu vulgarul, cu hlizeala şi cu prostia. Pe toate trei le găsim îngemănate în Henric al VI-lea într-o recrudescenţă carnavalescă a opincii, o răscoală ţărănească mânată de un foarte oarecare John Cade, pretins bastard de nobil. Mulţimea vrea să ardă arhivele şi judecătoriile, să elimine Parlamentul şi legile, să introducă proprietatea de-a valma. John Cade vrea să fie rege, să dea toate legile şi să ia fecioria tuturor fetelor din regat înainte de măritiş. Iar femeile să aparţină tuturor: “noi ordonăm şi comandăm ca femeile lor să fie atât de binevoitoare, cât inima poate dori şi limba poate cere.”

Petrecerea nebună se limitează la incendii şi asasinarea nobililor cărora nu le pot reproşa nimic decât ceea ce sunt. Condamnarea la moarte a unuia este halucinantă: “Luaţi-l, curăţaţi-l, vorbeşte latineşte!” Magma nestăpânită reproşează apariţia şcolilor de gramatică şi condamnarea sub domnia legii a hoţilor şi-a ucigaşilor care, fiind neştiutori de carte, pentru asta ar fi meritat să trăiască. Climaxul ororii este atins atunci când John Cade cere ca doi nobili să fie decapitaţi iar capetele lor, cocoţate în vârful unor prăjini “să se sărute, căci se iubeau mult când trăiau”.

Printre aburii groşi de destrăbălare acră, zărim cu claritate fantasmele: distrugerea memoriei colective, eliminarea intelectualităţii, eradicarea proprietăţii private, concentrarea puterii legislative într-un singur om fără cenzura tradiţiei (practic, satrapii, oligarhii şi dictatorii antichităţii n-au visat la această libertate), desfiinţarea familiei prin obligativitatea desfrâului. Cu această colecţie de teme, actul IV al celei de-a doua părţi a piesei Henric al VI-lea anticipează galeria ororilor pe care le vor înfăptui aievea revoluţia franceză de la 1789 şi revoluţia bolşevică din octombrie 1917.

duminică, 1 aprilie 2018

Frânturile zilei (CLXXX)

Infailibilitatea Papei este piatră de poticnire şi pentru protestanţi, şi pentru ortodocşi. Nu-mi amintesc să fi întâlnit pe cineva care să nu explodeze indignat şi isteţ, ca unul care scapă când e pe punctul de a fi escrocat. E un cui în scandalul ăsta, un spin care merită cercetat, un surâs al Logosului faţă de umanitatea noastră măruntă. Pentru că nu e pretenţie vană, Papa chiar este infailibil, adică dincolo de orice eroare sau greşeală, indiferent de reacţia comună. Şi nu, nu este o problemă de număr, un sinod al nevrednicilor nu este cu nimic mai bun decât Papa, iar argumentul numărului nu face decât să ilustreze inadecvarea celor care recurg la el.

Fără excepţie, indignaţii se gândesc la omul supus greşelii şi au dreptate, dar numai în raport cu punctul lor de vedere limitat şi neinteresant. Infailibilitatea autentică a Papei nu are nimic în comun cu percepţia celor care o contestă. Este o actualizare a desăvârşirii pe care ne-a cerut-o Iisus Hristos (Matei 5, 48), care nu este un ideal imposibil de atins, ci un scop pe care Papa este chemat să-l ilustreze. Desăvârşiţii sunt infailibili, ei sunt asemenea Tatălui nostru care este în ceruri, ei Îl actualizează pe Dumnezeu pe pământ. Atunci când conclavul cardinalilor se reuneşte ca să-l aleagă pe Suveranul Pontif, ei sunt în căutarea celui desăvârşit dintre ei.

Iar pentru aceasta, Biserica dispune de doctrina creştină, care este desăvârşită. Infailibilitatea Papei decurge din infailibilitatea doctrinei, în raport cu care Papa încetează să mai fie un om, el este o funcţie spirituală. Pretenţia de perfecţiune, desăvârşire, infailibilitate este indiscutabilă atât timp cât nu există abatere faţă de doctrina tradiţională. Acolo unde s-a greşit, a fost întotdeauna o trădare a doctrinei, credinţa greşită că doctrina este datoare să se plece în faţa pretenţiilor veacului. Singurul lucru pe care doctrina trebuie periodic să-l facă este să se explice pe sine în funcţie de percepţia unei epoci, fără să cedeze un fir de păr. Iar cel prin care se face această operă de adaptare a formei, fără să se aducă atingere fondului, este infailibil, indiferent dacă este Papă sau nu.