vineri, 30 septembrie 2016

Ovidiu Hurduzeu, Unambomber. Profetul ucigaş (recenzie)


Ted Kaczynski a fost teroristul cel mai căutat din istoria Statelor Unite, atât ca timp cât şi ca resurse antrenate. Dacă n-ar fi fost un mic accident care a dus la capturarea lui, cel care va fi botezat Unabomber ar fi rămas pentru totdeauna în libertate. Tot ceea ce şi-au imaginat despre el FBI-ul, presa, specialiştii în psihologie, s-a dovedit a fi fals. În 1995, după aproape două decenii de urmărire, anchetatorii descopereau un fost matematician, care predase cu ani în urmă la Berkeley University, activitate la care renunţase pentru a se retrage pe o bucată izolată de pământ unde cultiva mâncare organică şi-şi făcuse o casă neconectată la vreun furnizor de servicii. S-a dovedit, nu trebuie să ne temem s-o spunem, cel mai inteligent ucigaş din istoria modernă.

Ovidiu Hurduzeu, el însuşi profesor de literatură franceză la Universitatea Stanford din SUA, subliniază caracterul literar al personajului Ted Kaczynski. O anume coerenţă supraomenească, aproape de natură angelică, se întrevede din toată viaţa lui Unabomber. Omul are un crez şi trăieşte după acesta fără compromis. Pornind de la anumite lecturi (Jacques Ellul, Lewis Mumford), defineşte tehnologia şi societatea creată de ea ca duşman. Spre deosebire de ceea ce ar face un filosof, decide să lupte împotriva ei. Mai precis, împotriva promotorilor ei. Şi nu oricum, ci punând bombe.

luni, 26 septembrie 2016

Cum să recunoşti un om după trei semne fără greş

Rabbi Ilai, în Erubin 65b, ne-a lăsat nişte vorbe tare şugubeţe: “Bărbatul îl putem recunoaşte în funcţie de trei lucruri: după cupă, după pungă şi după mânie.” În ebraică, succesiunea celor trei semne dă naştere şi unui joc de cuvinte: după kos (cupă), după kis (pungă), după kas (temperament, mânie). Rabbi Ilai trebuie să fi fost, atunci când a pronunţat aceste cuvinte, pradă unui episod de tandreţe cu barba lui revărsată peste piept. Gestul trecerii mâinii ca un pieptene printre firele lungi, iarăşi şi iarăşi, constituie cel mai vechi ritual exterior asociat gândirii pe care lumea l-a înregistrat vreodată.

sâmbătă, 24 septembrie 2016

Cum să organizezi o vânătoare de vrăjitoare reuşită – astăzi, Olivia Steer

Ca să înţelegem mai bine despre ce va fi vorba în acest text, este imperios necesar să ne lămurim puţin ce au fost în istorie vânătorile de vrăjitoare. În ciuda a ceea ce cred mulţi, n-au avut loc în Evul Mediu, ci taman în Renaştere şi în Secolul Luminilor, adică în perioadele istorice în care oamenii au decis s-o lase mai uşor cu creştinismul. Spectacular vorbind, o vânătoare de vrăjitoare începe atunci când comunitatea, într-o superbă stare de exaltare, se aglutinează şi decide să se comporte în funcţie de cel mai tâmpit membru al ei (nu eu am zis-o, ci Ortega y Gasset), pentru că neapărat o masă se raportează la cel mai mic numitor comun, niciodată altfel. Şi, pentru că la vremurile acelea încă nu apăruse defularea prin proteste şi lozinci, masa renascentisto-iluministă căuta o femeie pe care să-şi reverse mânia populară, învinovăţind-o ba că e secetă, ba că nu sunt locuri de muncă, ba că s-a pierdut o oaie din turma satului. După care, fiind o perioadă în care omul se afla în centrul tuturor lucrurilor, iar gândirea raţională era la mare cinste, femeia era arsă ireversibil pe rug. Cam acesta este ritualul vânătorii de vrăjitoare, rămas în memoria colectivă până în zilele noastre.

În ciuda a ceea ce credem că ştim toţi, în Evul Mediu catolic vrăjitoarele nu au căzut victime unor astfel de jalnice episoade pentru că Biserica Romano-Catolică le-a interzis pur şi simplu prin Conciliul de la Panderbon (sfârşitul secolului VIII după Hristos). Se pare că subtilii şi apofaticii catolici interpretau à la lettre butada “Dumnezeu urăşte păcatul dar îi iubeşte pe păcătoşi”, ceea ce nu se poate spune despre protestanţii germani, cu toată sola Scriptura lor cu tot. Inchiziţia nu s-a preocupat niciodată de vrăjitoare, ci doar de acuzaţiile de erezie, pe care altfel le-a tratat cu foarte multă blândeţe, cerându-le celor ajunşi pentru prima dată în faţa tribunalului ecleziastic să renunţe la opiniile a căror falsitate era demonstrabilă. Practic, Inchiziţia a fost singurul tribunal din lume care-ţi cerea să nu fii prost. Reţinem, pentru că este important pentru ceea ce urmează să zicem, atmosfera deloc inchizitorială în care aveau loc vânătorile de vrăjitoare: câteva zeci de oameni care ştiau bine care-i treaba învinuiau o femeie de competenţe care lor le lipseau. După care o băteau bine, pentru că n-are sens să omori pe cineva fără partea de distracţie. Femeia nu putea spune nimic în apărarea ei, călăii ei ştiind prea bine despre ce este vorba. Nu se aduceau probe de niciun fel, nu exista avocat. Oricât de bune ar fi intenţiile în teorie, în practică orice vânătoare de vrăjitoare se traduce printr-o gloată care urlă până-i fierbe saliva în colţul gurii înainte de a omorî un om.

joi, 22 septembrie 2016

Despre şcoala acasă şi isteria prosistem

În lumea în care ne aflăm, unii oameni decid să trăiască fără bani şi o fac ani la rândul după ce-şi evaluează riguros nevoile, despărţindu-le pe cele false de cele autentice iar mai apoi centrându-şi existenţa pe valorile care nu pot fi obţinute cu bani. Auzim despre case off grid, adică nebranşate la vreo reţea oarecare, capabile să-şi obţină curentul electric de la soare şi vânt, apa din pânza freatică şi de la ploaie, energia termică din orientarea faţă de punctele cardinale. Există oraşe care-şi propun programe zero waste ambiţioase, cartiere care convertesc terenuri virane în minunate grădini urbane ecologice, călători pe bicicletă în jurul lumii, femei care nasc acasă prunci care nu vor fi vaccinaţi niciodată şi meşteşugari care reînvie ocupaţii centrate pe producerea manuală de obiecte unicat sau la scară mică.

Toate exemplele din paragraful anterior au un denominator comun: evadarea din sistem. Poţi refuza banii, factura de curent electric, poluarea de orice fel sau să câştigi banii dintr-o activitate de tip industrial (cam toate metodele moderne sunt tributare unei abordări de tip bandă de montaj, inclusiv învăţământul, oricât de greu ar părea de acceptat la o privire superficială!). Fiecare gest în parte este mărturia neîncrederii în soluţiile prefabricate pe care ni le oferă acum societatea şi pe care cei mai mulţi dintre noi le înghiţim pe nemestecate, pentru că aşa-face-toată-lumea. O nejustificată gregaritate ne face pe noi să-i privim cu suspiciune pe toţi cei care rup rândurile, fie ei vegani, amatori de drumeţii ecvestre sau freelanceri.

Întâmplarea face că zilele astea două persoane publice au decis să-şi retragă copilul din şcoala de stat în favoarea şcolii acasă. S-a dezlănţuit, cum era de aşteptat, furtuna, pentru că românilor le place foarte mult să se schimbe totul, dar numai dacă schimbările sunt în punctele neesenţiale. Am dat dovadă, ca de obicei, că suntem cei mai cuminţi rebeli de pe planetă, fioroşi în nemulţumirea noastră dar blânzi cu stăpânul. Din toate părţile, profesori, bloggeri şi feisbucişti, nu ne-am putut abţine: de la datul cu părerea la oferitul de soluţii, am oferit spectacolul neserios al unei naţiuni care nu mai poate de grija altuia, dar mai ales de grija sistemului. Ne comportăm ca şi cum, dacă ni s-ar pune în mână o găleată cu var şi un sac de glet, n-am găsi nimic mai bun de făcut decât să ne renovăm voios puşcăriile. Pentru că, nu-i aşa, sunt puşcării, dar sunt ale noastre, şi trebuie să fie curate şi prezentabile.

sâmbătă, 17 septembrie 2016

Elias Canetti, Orbirea (recenzie)



De Elias Canetti am auzit de la Jean Baudrillard, care, vorbind despre drumul umanităţii spre Apocalipsă, face referire la Canetti în legătură cu un prag pre-apocaliptic, punctul dincolo de care nu există întoarcere (le point de non-retour). Baudrillard nu este teolog, el filosofează pe tema sfârşitului fără să fie tributar unei tradiţii exegetice care alunecă uneori prea uşor pe lângă inexplicabil şi inefabil. De exemplu, avansează ideea că este foarte posibil ca Apocalipsa să fie în curs, începând deja de ceva vreme, şi este imposibil să nu recunoaştem aici influenţa unei idei din esoterismul iudaic conform căreia suntem, din timpul vieţii noastre, constant la judecata Tatălui. Pentru minţile noastre obişnuite să clasifice lucrurile fiecare în sertăraşul lui, disconfortul când dăm de asemenea abordări este major.

sâmbătă, 10 septembrie 2016

Abû ‘Abd ar-Rahmân al-Sulamî, Luciditatea implacabilă (recenzie)



În Nishapur, pe pământurile Iranului de astăzi, patria celebrilor poeţi persani Omar Khayyâm şi Farid ad-Din ‘Attâr, s-a scris poate cea mai completă lucrare din lumea islamică dedicată vreodată “Căii Blamului”, o mistică înrudită cu tehnica extatică a “Căii Sufismului”, aceasta din urmă conturată în Iraq la sfârşitul secolului II după Hegira (sec. VIII după Hristos). Este vorba despre Luciditatea implacabilă, cunoscută şi sub numele de Epistola despre Oamenii Blamului, text redactat de şeicul Abû ‘Abd ar-Rahmân al-Sulamî în secolul III după Hegira (sec. IX după Iisus Hristos).

Istoricii religiilor vorbesc astăzi de două mistici diferite, una baghdadiană, numită “Sufism”, cealalta khurasaniană (după numele provinciei Khurasan, în care se găseşte oraşul Nishapur), numită “Malamatiyya”, chipurile diferită, sau chiar opusă, primeia. În ce ne priveşte, după ce ne manifestăm admiraţia nedisimulată pentru cei care stabilesc distincţiile obiective între oile negre şi negrele oi, vom prefera să nu cedăm tentaţiei. Vor fi fiind două şcoli cu procedee diferite, atât cât ne este permis de ştiut, dar ce rost are să deosebim un căutător de Dumnezeu de alt căutător de Dumnezeu? Destul de spus că Muhayydin Ibn ‘Arabî, sufitul andaluzian supranumit cândva Al-Sheikh al-Akbar (Cel mai mare şeic), îi considera pe Malamatiyya drept categoria supremă a sfinţilor ocultaţi ai Islamului. În scrierile sale, René Guénon îi foloseşte drept exemplu a elitei spirituale care ar putea salva Occidentul de marasmul profan în care se afundase. Îi ţinea şi el mai sus decât pe cei mai mari dintre sfinţii sufi cunoscuţi.

vineri, 9 septembrie 2016

Vremea leneşilor agitaţi

Spune Rabbi Eliezer în Ketouboth, 5: “Lenea duce la nemăsurare.” Acum, sincer, în ultimii trei ani, aţi mai auzit rostindu-se în public cuvântul lene? Mai există undeva, în lumea noastră liberă şi tehnologizată, o mămică de modă veche-veche, una care să-i mai amintească puiului ei să nu fie leneş? Mai este lenea păcat teologic activ, punct de plecare al căinţei din spovedanie? Dacă, nu, mă bucur, înseamnă că putem nota o problemă rezolvată: în zilele noastre, nimeni nu mai este leneş. Continuăm să minţim, să furăm, dăm şi-n cap dacă e nevoie (dar elegant, americăneşte: nothing personal, just business!), dar lenea? Nici pomeneală! Ce să zic? E bine!

În cartea Constanţei Vintilă-Ghiţulescu, Patimă şi desfătare. Despre lucrurile mărunte ale vieţii cotidiene în societatea românească, 1750-1860, excelentă lucrare de istorie a vieţii cotidiene, ni se pomenesc câteva rânduri din corespondenţa boierului Nicolae Văcărescu: “Şăz într-un unghi de casă, uitându-mă şi privind vârful nasului mieu cu ochii amândoi, şi întocmai ca gângăniile la vremea iernii, aşa sunt; nici din deget nu pociu mişca” (5 noiembrie 1814). Un pic mai încolo, Costache Vârnav, alt boier, ni-l evocă pe tatăl domniei sale: “Vara, tatăl meu şedea toată ziua în cerdac cu ciubucul, iar iarna în casă, în pat, lângă fereastră, pe care ori şi cât de ger de ar fi fost afară, trebuia negreşit să o deschiză, ca să-şi vadă livada de lângă casă, şi pe lângă aceea să iasă fumul de tutun din luleaua lui care niciodată nu se mai stingea.”

Imaginea arhetipală a sastiselii, astăzi inaccesibilă nouă, este aceea a unui om aşezat “turceşte" în pat, contemplând alternativ vârful nasului şi livada. Noi, cei de azi, ne-am pierdut capacitatea de a privi îndelung la ceva care nu se află în mişcare. De fapt, nu ne mai uităm nici măcar puţin, dacă dăm de o privelişte care ne taie respiraţia, facem rapid un selfie şi fugim. Asemenea samurailor de la celălalt capăt al lumii, boierii de altădată puteau privi ceasuri în şir, zile una după alta, anotimp după anotimp, o livadă în care nu se întâmpla, după exigenţele noastre, nimic, dar în care ei vedeau petrecându-se lumea. Detaliu anodin din litografia făcută de francezul Charles Doussault boierului Iordache Filipescu: în mâna acestuia se află un şirag de mătănii “gata să numere gândurile rătăcite prin cotloanele aţipelilor, aşternut pentru sastiseala după-amiezilor pustii”. Ştim prea bine că mătăniile nu numără gânduri, dar nu putem cere unui istoric să dea seama de ceea ce nu pricepe...

Undeva, la jumătatea secolului XIX, are loc un clivaj spre ceva fundamental diferit. Veacul cel nou vine cu: baluri, soare, jocuri de cărţi, operă, băi şi cure, spectacole de orice fel. Timpul însuşi se schimbă, se umple, timpul nu mai este gol, fiecare zi vine cu noutatea ei, care devine mai importantă decât ziua însăşi. Locurile sunt valorizate după cele unde se întâmplă ceva (marile oraşe) şi cele unde nu se întâmplă nimic. Uitate sunt narghileaua, cafeluţa, şiragul de mătănii şi livada. Hainele grele, orientale, care ascund trupul, sunt lepădate pentru haine strâmte pe corpuri atletice. Probabil că cea mai importantă achiziţie tehnologică a momentului este banalul scaun, care aduce schimbarea întregii poziţii corporale. Pe scurt, lumea a început să se agite.

Agitaţia aceea de pe la 1850, noi o avem astăzi înzecită. De fapt, în raport cu noi, balurile şi picnicurile secolului trecut ar trece drept modele de calm, rafinament şi eleganţă. Dacă cei de atunci ne-ar putea privi pe noi, ne-ar considera fără doar şi poate nebuni. În două secole, toată antropologia europeană a fost dată peste cap: nu mai putem sta, nu mai suportăm liniştea, nu mai putem contempla un peisaj static. Pentru ca schimbarea de paradigmă să fie totală, a fost pus la index şi fumatul în spaţii închise. Numai că schimbarea interioară este şi mai masivă, noi am inventat lenea activă, agitaţia sterilă, galopatul pe loc, tremuratul care nu încălzeşte, drumul fără sfârşit, facerea fără fruct. Rabbinul are dreptate, nu numai că lenea duce la nemăsurare, însuşi semnul cel mai sigur al lenei este nestăvilirea. Lucrul are capăt, lenea are doar început fără de sfârşit. Iar cel mai evident zaţ pe care-l lasă lenea este ignoranţa. Atunci când aceasta prinde rădăcini solide, este şi ea, după cum se ştie, fără capăt.

joi, 8 septembrie 2016

Cei ce salvează lumea

Rabbi Chya, în numele lui Rabbi Iochanan, spune în Ioma 38b: “Un singur drept este suficient ca să salveze lumea.” Făcându-se ecou acestui proverb talmudic, Rabbi Eleazar spune şi el: “De-ar fi fost un singur drept [de la începuturi şi până acum], lumea merita să fie creată.” Subtil şi cuminte, bătrânii doctori ai Legii ne introduc într-o problemă care ne frământă şi căreia noi, modernii, nu-i dă de capăt: problema elitei. Şi asta pentru că, printr-o pernicioasă extensie semantică, noi vorbim despre “elite” aiurea, după criterii aproape exclusiv cantitativiste. Pentru cel care se plasează în perspectiva tradiţională, rătăcirile de tot felul nu au temei, rămânând ceea ce sunt de fapt. De aceea singura elită autentică rămâne ceea ce considerau cei din vechime : oratores, brahmanii, sacerdoţii, rugătorii. În orice societate tradiţională aceştia erau piatra din capul unghiului, întreg edificiul social se raporta la ei.

miercuri, 7 septembrie 2016

Cel mai mare credincios (comentariu la Talmud)

Cu ani în urmă, un ţăran m-a întrebat dacă ştiu care-i cel mai mare credincios. Pic degrabă la teste din astea, aşa că nu m-am obosit să gândesc. Care? zic. Hoţul, îmi răspunde, pentru că de fiecare dată când merge la furat îşi face cruce şi spune “Doamne, ajută.” Dau, zilele astea, în tratatul talmudic Berachot, de o frază similară: “Hoţul îl cheamă pe Dumnezeu în ajutor în momentul în care se pregăteşte să fure din casa cuiva.” (63) Sunt vaccinat demult împotriva admiraţiei pentru înţelepciunea populară. De fapt, o înţelepciune difuză creată de geniul unui popor, oricare ar fi el, e doar o prejudecată păguboasă. Cred că există înţelepciune la capătul unui drum care începe cu aprehensiunea sacrului şi se termină cu sacralizarea fiecărui gest, fiecărui gând, fiecărei bătăi a inimii. Iar această stare excepţională de sfinţenie există netulburată de ignoranţa şi răutatea endemice.

marți, 6 septembrie 2016

Lucian Boia, De ce este România altfel? (recenzie)


Mărturisesc că găsesc demn de atenţie spectacolul urii pe care o polarizează Lucian Boia în mediile virtuale. Spun Lucian Boia şi nu scrierile lui Lucian Boia pentru că, aproape fără excepţie, dacă vrei să pui capăt unei discuţii pe acest subiect este suficient să arunci întrebarea magică : « Spune-mi, te rog, câte volume semnate de el ai citit ? » Şi vei afla că, deşi toţi cunosc prea bine, nimeni nu se oboseşte să citească ceva. La ce-ar citi, când ideile oricum plutesc pe feisbuc? La fel cum poţi intui ceva despre meşter din lucrul mâinilor sale, ura faţă de istoricul bucureştean spune ceva despre cei care o generează. Despre nivelul lor de cultură, despre gradul lor de seriozitate, despre visurile care-i mână la tastatură. Nu cred că mă hazardez dacă afirm că, dintre toate lucrările sale, De ce este România altfel? e, de departe, cea mai hulită.

Este drept să începem prin a ne întreba : dar este oare România altfel ? Şi dacă, da, faţă de cine ? Nu cred că e o taină pentru nimeni faptul că România este diferită de Australia, bunăoară. Ori faţă de Marea Britanie. Sau China. Sau India. Întrebarea e doar dacă România are mai multe în comun cu celelalte ţări din Europa de Est, pentru că e clar dintru început că aceasta este singura ligă în care mai jucăm cât de cât. Aşadar, la scară mai mică (vai, cât de mică !), putem să ne întrebăm doar dacă România este mai mult diferită sau mai mult asemănătoare în raport cu : Ungaria, Polonia, Bulgaria, Cehia, Slovacia, ţările baltice şi ce-a mai rămas din Iugoslavia.

Mulţi, citind lucrarea lui Boia, au ajuns la concluzia că « altfel » este un eufemism, o chintesenţă a răului pe care balaurul semnatar a împroşcat-o sub formă de venin coroziv, împuţit şi fumegând pe chipul angelic al României. Cam aşa gândesc toţi cei care nu ratează ocazia de a-l înjura pe forumuri şi pe feisbuc. Reflexul lor este de înţeles, şi este unul strict defensiv. Avem de-a face cu două viziuni antinomice asupra istoriei. Pe de o parte, istoriografia comunistă ne-a inoculat ideea că voievodatele române nu s-au putut dezvolta economic prea mult din cauza războaielor nesfârşite cu turcii, tătarii, polonezii, ungurii, în vreme ce Apusul, în spatele pavezei româneşti, s-a putut ocupa nestingherit de artă, ştiinţă şi tehnică, inventând, cântând, pictând şi ridicând catedrale. De după colţ, hop !, apare Boia care ne spune că războaie au fost în toată Europa, nici mai multe, nici mai puţine ca la noi, ba chiar Renaşterea italiană a apărut din nişte stătuleţe ridicole, Reforma cu mentalitatea ei progresistă tot prin stătuleţe minuscule germane a prins rădăcini, deci nu-i nevoie nici de pace, nici de confort pentru a face cultură şi civilizaţie, le faci sau nu le faci, depinde de fibra pe care o ai.

sâmbătă, 3 septembrie 2016

Aşteptând o minune

Într-o seară, îl văd pe Ştefan gânditor, uitându-se într-o zare care trecea dincolo de peretele casei. Ce faci ?, îi zic. Aştept o minune, îmi răspunde. Hai că-i tare, îmi spun. Şi adaug: ce minune aştepţi tu, Ştefane? Adică, de ce-ai avea tu nevoie de-o minune, în ce scop? Orice minune, numai minune să fie, îmi răspunde.

Note şi reflecţii pe marginea conferinţei “Cele şapte păcate ale vieţii virtuale”, susţinută de Prof. Read Schuchardt

[Am hotărât ca, în rândurile care urmează, să redau sub forma unor note de curs ideile profesorului Read Schuchardt de la Wheaton College, Illinois, SUA, aşa cum le-am cules la momentul conferinţei, care a avut loc în filigoria Bisericii Memoriale Mihai Viteazul din Alba Iulia, în 9 iunie 2016. Aşadar, cât mai abrupt, fără introducere, sucombând de această dată farmecului autentic al fulguraţiei intelectuale. Nu voi putea transmite, şi nu veţi găsi în cele ce urmează, nimic din eleganţa locului, momentului şi omului ce l-am avut în faţă. Comentariile mele sunt între paranteze pătrate.]

Atunci când un mediu nou de transmitere a ideilor apare într-o cultură, schimbarea este masivă. Chiar dacă, cel puţin o vreme, aceeaşi cultură adăposteşte mai multe medii diferite, unul este determinant, şi le sufocă pe celelalte.

Adaptarea fără conştientizare este sinucidere.

De fiecare dată când schimbăm tehnologiilor dominante de comunicare din mediul fizic, se schimbă în mod simultan şi mediul simbolic. 

În istoria omenirii, sunt cunoscute 5 mari tehnologii/medii de comunicare:
a) cultura orală – mesajul oral, dialogul, formele orale ale literaturii;
b) cultura scrisă – cartea multiplicată prin caligrafie;
c) cultura tiparului – cartea ca produs industrial;
d) cultura electronică – radioul, telefonul, televizorul;
e) cultura digitală – calculatorul, reţeaua (cu începere din 2007, cu o perioadă de adaptare de 9 ani).

Nu mai există, în condiţiile digitalizării, motive ca tinerii să-i respecte pe bătrâni (excepţie doar dacă bătrânii au bani). Dimpotrivă, bătrânii trebuie să-i respecte pe cei tineri, altfel ca aceştia din urmă să le explice cum funcţionează noile tehnologii. [Acest lucru este o noutate absolută în istoria omenirii, care a cultivat constant respectul tinerilor pentru bătrâni. Numai că noile tehnologii au inversat raportul tradiţional.]