Despre liturghiile live şi transformarea mirenilor în public

Două vorbe legate de ritualuri, de ideea de ritual. Aceeaşi peste tot în toate religiile autentice. Ştiu că unii creştini au să sară puţin în aer, e dreptul lor. Eu am să spun lucrurile aşa cum sunt ele, pentru că nu intenţionez să menajez sensibilităţile nimănui, scriu ca de obicei cu amănuntul, nu cu ridicata. Cine vrea să priceapă, e bine, cine nu, iarăşi e bine. Am să scriu în virtutea şi temeiul tuturor studiilor de religie comparată pe care le-am parcurs până acum, chiar dacă unii cred că sacrul s-a inventat cu ei şi vor fi singuri în Paradis. Deci nu istorie a religiilor (alăturarea termenilor este un nonsens pe care doar universităţile moderne l-ar accepta, întrucât religiile sunt anistorice, doar ereziile sunt istorice), ci religie comparată. Nu intru în detalii, doar zic.

Conceptul de ritual este vechi de când lumea şi universal. Latinii îi spuneau ritualis, sanscrita are rădăcina Rta ऋत, sensul este acelaşi: ordine, regulă şi adevăr (ordinea sacră a cosmosului). Mai pe înţelesul nostru, dar fără să lezăm cu nimic realitatea lucrurilor, ritualul este expresia constatabilă prin simţurile noastre a principiului ordinii naturale care coordonează funcţionarea universului şi a tot ceea ce se află în el. Cum de în limba română (dar şi engleză - ritual, franceză – rituel, spaniolă - ritual, italiană - rituale, cehă – rituál, finlandeză – rituaali, germană – Ritual,) rădăcina cuvântului “ritual” este aceeaşi ca şi în sanscrită, nu voi explica aici, spun doar apăsat că nu este o coincidenţă (nimic nu este, dar asta-i altă explicaţie).

De ce există ritualurile? Aceasta este întrebarea cea mai grea, la care am să încerc să răspund, limitat după mintea mea limitată, dar corect şi deloc polemic, după repere pe care nu le-am stabilit eu, spre finalul acestui text. Cine instituie ritualurile? Întotdeauna, fără greş, sacerdoţi care se identifică cu funcţii spirituale pentru care nu există decât un adjectiv palid: “legendare”. Instituirea unui ritual adevărat ţine de o inspiraţie divină şi de o cunoaştere metafizică la care nu am acces nici eu, nici tu, care citeşti aceste rânduri, şi nu e comparabilă cu nimic ce ar putea face parte dintr-o “cultură”. Nu e vorba de puritate morală, nici de virtute, ci de îndumnezeire. Ritualurile sunt stringent necesare în anumite momente ale ciclului cosmic, în anumite locuri tradiţionale foarte vaste, şi au un rol pe care îl calificăm, în lipsă de altceva, “salvator”. Ştiu că nu este deloc evident ceea ce spun aici, dar ritualurile sunt soluţii la probleme de viaţă şi de moarte.

Lungul drum de la tine spre inima ta

Ar trebui să ne gândim la evanghelia de azi (Matei 6, 14-21) ca la o mostră de retorică sacră, ca la un poem divin, ca la demonstraţia infailibilă a unei teoreme improbabile. Este atât de clară şi coerentă încât primul gând al hermeneutului este că nu se poate nimic adăuga în afara unui “da”. Că nu poate fi decât citită, apoi recitită, şi din nou citită. Şi totuşi, structura şi gradaţia versetelor lasă loc de exprimare a admiraţiei. Versetele se grupează într-un crescendo pe trei trepte: 14-15 (versetele lumii), 16-18 (versetele retragerii din lume) şi 19-21 (versetele aşezării în absolut). Primul grup are ca simbol relaţia noastră cu oamenii, al doilea este despre buna utilizare a postului, al treilea este despre Centrul fiinţei, pomenit ca inima noastră. Este o ascensiune (de la oameni spre ceruri, deci de la relativ la absolut) şi o interiorizare (de la lumea exterioară spre cerurile din noi).

Pe oameni trebuie să-i iertăm pentru a fi iertaţi de Tatăl Cel ceresc. E o relaţie comercială (un pleonasm pe vremea când comerţ însemna schimb de orice fel, inclusiv de idei) care decurge din imperativul dragostei pentru aproapele nostru ca pentru noi înşine. Dacă-l iubim pe celălalt aşa cum ne iubim, este lesne să iertăm. Cu oamenii suntem într-o deplină egalitate sacră, nu avem niciun motiv să punem propriul eu înaintea eului aproapelui. Relaţia de solidaritate umană trebuie să fie desăvârşită, nu avem motiv să preferăm pe cineva înaintea altcuiva. Versetele 14-15 sunt orizontale, iar faptul că se începe cu ele şi nu cu Centrul fiinţei, este pentru că ascensiunea începe numai după ce ne-am lămurit relaţia cu lumea. Faţă de ceea ce urmează, cel mai uşor lucru sfânt de făcut este să-ţi iubeşti aproapele ca pe tine însuţi şi să-i dai ceea ce vrei să primeşti.

La şuetă cu Dumnezeu despre un bugetar corupt

Parabola fariseului şi a vameşului este despre atitudine. În rugăciune, ca în orice întreprins de om, atitudinea adecvată este cheia reuşitei. Iisus nu rosteşte această povestioară pentru a lămuri subtilităţi legate de ritualurile religiei mozaice, nici pentru a desluşi hermeneutica sacră, ci pentru a surprinde în cuvinte ceea ce nu ţine decât prea puţin de cuvinte.

Personajele sunt antitetice: fariseul şi vameşul. Primul este exponentul unui curent religios care se va coagula într-o bogată codare teologică din care Talmudul şi Midraş sunt operele cele mai cunoscute. Fariseul este un tehnocrat, pentru el religia presupune o cunoaştere amănunţită a problemelor şi a soluţiilor tehnice. Prin conformismul la care aderă este un elitist, un rafinat, un hipster. Cel de al doilea este un funcţionar care se ocupă cu colectarea impozitelor. Un bugetar care nu dă socoteală nimănui, capabil să comită serioase abuzuri împotriva cetăţenilor. Un corupt.

Câinele şi preţul vieţii

Astăzi la liturghie s-au citit două evanghelii: a Femeii Cananeence (Matei 15, 21-28) şi a Întâmpinării Domnului (Luca 2,22-35), pentru că Întâmpinarea Domnului a căzut în a şaptesprezecea săptămână după Rusalii. Sunt două diferite, dar au în comun întâi de toate tema recunoaşterii Logosului umblător printre oameni. Apoi, hermeneutica celor două evanghelii se poate îmbina într-o singură frază, ca şi cum cele două texte ar căpăta o neaşteptată armonie prin alăturare. Dar despre aceasta la final.

Iisus e în ţară păgână când este abordat de o femeie păgână. E zgomotoasă, ţipă după el cu jale, îl împloră fără nicio discreţie numindu-l “Fiul lui David”. În manierele noastre rugăciunea e cântec sau şoaptă, niciodată urlet. Probabil că nici ale apostolilor, care-i cer lui Iisus s-o alunge: cananeeanca e insuportabilă ca o cerşetoare prefăcută. Iisus tace, pare insensibil. La insistenţele femeii, Iisus afirmă cu un aer inflexibil: “N-am fost trimis pentru toţi, doar pentru unii.” Pentru ea, nu. Sunt destui cei care interepretează obtuz afirmaţia cea din urmă, pentru a sublinia că Mesia venise doar pentru Israel. Li se pare că alternativa ar fi o minciună, inacceptabilă în gura lui Iisus. Nu e adevăr, nu e minciună, e joc.