joi, 30 iunie 2016

Ernest Bernea, România – simplitatea pierdută (recenzie)



 Mărturisesc că nu scriu fără strângeri de inimă acest text, şi nu din puţine motive. Întâi de toate pentru că recenzez, pentru prima dată, un album de fotografii. Iar imaginea, ca şi literatura, îţi cere să fii faci piruete, să te dai de-a dura, să fii tu însuţi, orice va fi însemnând asta. Apoi pentru că fotografiile astea vin dintr-o lume care nu mai este, şi mă vizitează daimonul nostalgiei când le privesc, căruia nu ştiu încă să-i rezist, oricât de ridicol ar fi să regreţi timpuri pe care nu le-ai trăit tu însuţi. În cele din urmă, pentru că lumea fotografiilor-document ale lui Ernest Bernea e o felie din trecutul românesc, şi toate eforturile mele de a sta departe de discursurile privind implicaţiile ontologice ale sentimentului românesc al fiinţei ar putea acum da greş. Dar fie, accept provocarea, cu riscul ficţionalizării…

miercuri, 29 iunie 2016

Despre învăţământ şi bani, să priceapă şi bostanul



Zi mustoasă am avut ieri, în sensul că un tehnocrat a vorbit, lucru neaşteptat pentru că nefiresc. Personal, credeam până ieri că sunt mai multe şanse ca un peşte obişnuit să înceapă să-şi justifice punctul de vedere (nu vorbesc despre peştişorul de aur, la el vorbirea este implicită), decât să aud un ministru tehnocrat îndrugând ceva şi apoi cerându-şi scuze. Şi asta pentru că, prin definiţie, un tehnocrat este un om care ştie că orice problemă are o soluţie tehnică, adică prin excelenţă ceva ce nu trebuie explicat şi mai ales retractat. O rezolvare tehnică este clară ca funcţionarea unui carburator. Aţi văzut vreodată un carburator cerându-şi scuze pentru tâmpenii? Ori e stricat, caz în care-l schimbăm, ori e bun, caz în care nu avem ce discuta cu el. Domnul Marius Bostan, ministrul comunicaţiilor, în cursul zilei de 28 iunie 2016, a întinat sfintele idealuri ale tehnocraţiei. În treacăt spus, a reciclat câteva tâmpenii despre şcoală şi viaţă. Pe acestea din urmă le vom analiza aici.

Eu văd părinţii la şcoală. Eu sunt părinte. Jumătate dintre ei nu se interesează, nu cer calitate profesorului. Profesorii au salarii mici. Nici în partea cealaltă nu se cere calitate. Unii profesori pur şi simplu îşi bat joc de meseria lor şi spun că au salarii mici. Domnule, mergi acasă, dă-ţi demisia. Dar nu să îţi baţi joc de viitorul copilului. Justificarea că « am salariu mic » e o imbecilitate. Am salariu mic, îmi dau demisia, mă apuc de altă muncă dacă nu îmi place meseria asta. Vorbele mele poate sunt brutale. Dacă fiecare părinte ar plăti 100 de lei pe lună, nu mult, ceva simbolic, dar să simtă că nu e gratis..." (sursa aici)

Domnule ministru, profesorii au salarii mici pentru că aceasta este o decizie politică. Nu e o problemă de productivitate, nici de buget, ci rezultatul unei decizii luate cu mult timp în urmă, şi păstrată cu sfinţenie până astăzi. Dacă în România de azi trei profesori nu ajung să câştige cât un ofiţer de jandarmerie, este o decizie, nimic altceva. Dacă un subofiţer din armata română are la încadrare dublul salariului unui profesor cu 20 de ani vechime şi toate gradele, aceasta este rezultatul unei decizii. Putem continua ad nauseam, cu funcţionarii de la ghişeu, cu magistraţii care câştigă cât cinci-şapte profesori ş.a.m.d. Salariile bugetarilor nu au rădăcini în antichitate, nu constituie un dat imposibil de schimbat, nu sunt rezultatul unei fatalităţi, ci ilustrează în practică o politică decisă în spatele unor uşi ministeriale.

marți, 28 iunie 2016

Frithjof Schuon, Introducere în spiritualitatea lumii musulmane (recenzie)



Motto: „Islamul este joncţiunea dintre Dumnezeu ca atare şi om ca atare. Dumnezeu ca atare: adică socotit nu aşa cum s-a putut manifesta într-un anume chip, într-o anumită epocă, ci independent de Istorie, ca fiind ceea ce este deci cel ce, prin însăşi natura sa, crează şi revelează. Omul ca atare: adică socotit nu ca fiinţă decăzută având nevoie de un miracol salvator, ci ca o creatură deiformă, dotată cu o inteligenţă capabilă să conceapă Absolutul şi cu o voinţă capabilă să aleagă ceea ce ne conduce într-acolo.” (F. Schuon)

 René Guénon spune undeva că nicio religie nu conţine în mod explicit (deci la nivel exoteric) posibilitatea de a face afirmaţii valide asupra celorlalte forme de spiritualitate, de aceea afirmaţia reprezentantului unei tradiţii spirituale conform căreia moştenirea lăsată de strămoşii săi este adevărată, în vreme ce toate celelalte sunt false, este doar parţial corectă, şi anume în prima parte, unde detectează valoarea de adevăr. Este cum nu se poate mai adecvat realităţii să se spună că religia părinţilor noştri este mântuitoare, deci adevărată, dar de aici nu trebuie dedus că ceilalţi se află în mod automat în rătăcire.

luni, 27 iunie 2016

Romexit, câteva consecinţe la o ipoteză

Britanicii au ieşit şi, parafrazându-l pe Mark Twain, nici noi nu ne simţim prea bine. Ştiu, nu se pune problema unui referendum pe tema ieşirii României din U.E., nouă ni se potriveşte Europa. De fapt, s-ar putea să nu plecăm noi de bunăvoie, s-ar putea să ne dea ei afară. Sau să se închidă pur şi simplu U.E., caz în care probabil am rămâne ultimii unionişti de pe continent, să măturăm sala şi să spălăm vasele murdare, adică ceea ce ştim noi mai bine. E suficient să conştientizăm că tot ce are un început, neapărat trebuie să aibă şi un sfârşit, şi-atunci ar trebui să ne punem puţin mintea la contribuţie. Ne-ar fi mai bine? Ne-ar fi mai rău?

Hai să vedem în ce constă binele de acum: patru milioane de români în afara graniţelor, care trimit constant bani în ţară. Din păcate, nu trimit nici competenţe, pentru că preferă să le ţină la ei, nici experienţă, din acelaşi motiv, sau o fac într-o măsură pe care n-o simţim. N-am auzit de români care să vrea să se întoarcă în patrie şi să deschidă o afacere, deşi asta e ceea ce ne-ar trebui. Unii dintre ei au întrerupt pentru totdeauna legăturile cu România, au cetăţenia altor state şi principala lor preocupare este ca generaţia următoare să fie perfect camuflată în peisaj. Acolo, vorbesc acasă limba ţării-gazdă, pentru a crea copiilor ambientul lingvistic perfect. Pentru ei, Româna a rămas undeva în urmă, într-un punct de trecere a frontierei.

sâmbătă, 25 iunie 2016

Jean-François Lyotard, La Condition postmoderne (recenzie)



O lectură ca lucrarea lui Lyotard te poate surprinde în mod contradictoriu: întâi de toate ai senzaţia că nu-ţi oferă nimic nou, că ai adoptat deja toate ideile prezentate cu mult înainte să le întâlneşti sub formă livrescă, că le-ai interiorizat, că sunt de la sine înţelese. Cititor cuminte, ai toate şansele să parcurgi o carte devenită deja clasică, pe care o poţi cita la seminarii sau în discuţii intelectuale. Poţi, presupun, să-ţi îmbogăţeşti chiar repertoriul erotic, sigur există un/o el/ea, jumătatea ta, gata să sucombe la acest discurs. Despre cealaltă stare care te poate vizita este mai corect să vorbesc în încheierea acestei recenzii.

 Definiţia pe care acest volum o consacră perioadei deschisă de deceniul VI euro-american este ea însăşi de notorietate: „Simplificând la maxim, numim postmodernă incredulitatea în raport cu miturile fondatoare (métarécits).” Ca observaţie: termenul francez métarécits este greu traductibil în limba română, fiind format din substantivul récit, care poate fi asimilat povestirii, poveştii, istorisirii, dar care înseamnă stricto sensu „ceea ce se povesteşte”, şi un prefix al cărei semnificaţie oscilează între „deasupra” (ca în metafizică – ceea ce domină planul fizic) şi „despre”. O traducere adecvată, dar total impractică a termenului ar fi „ceea-ce-se-povesteşte-despre-(ceva)”. Vom vorbi însă, de la caz la caz, despre mituri fondatoare, despre epistemologie, despre povestire pur şi simplu.

vineri, 24 iunie 2016

Serile ambasadorului Joseph de Maistre la Saint-Petersburg

În 1821, anul trecerii contelui Joseph de Maistre în nefiinţă, apărea postum volumul Serile la Saint-Petersburg, cu un subtitlu explicativ: Convorbiri asupra guvernării temporale a Providenţei. În ansamblul scrierilor sale, este cea mai densă ca număr de teme şi totodată cea mai vastă ca arie de abordare. Cu titlu personal adaug, şi voi explica mai apoi de ce: nu mai puţin cea mai uimitoare. Enumerând, cu sentimentul de a sistematiza în mod nefiresc ceea ce anevoie permite clasificarea, găsim expuse în rândurile ei idei despre: fericire, suferinţă, virtute, păcat, lege, pedeapsă, rugăciune, sacrificiu, adevăr, degenerare, limbaj. Pornind de la aceste teme se inserează consideraţiile caustice la adresa “filosofismului” (reprezentat de Rousseau, Hume, Locke, Bacon).

miercuri, 22 iunie 2016

Domdocto

Această povestire este dedicată domnului doctor ginecolog care şi-a manifestat cinismul faţă de pacienţii lui care încă n-au priceput ca el este dumnezeu. În subsidiar, acest text este dedicat şi băiatului meu Ştefan, care probabil va găsi aici răspunsuri la nişte întrebări pe care le va formula mult mai târziu. Cum era şi logic, Ştefan ne-a creat problemuţe înainte de a se naşte, sub aspectul că soţia mea a rămas gravidă. Cum graviditatea este asimilată unei boli în lumea modernă, am fost cu soţia la spital, să vedem dacă are vreo şansă de însănătoşire. Era al doilea copil, întâi a fost Sabina, pe care soţia mea a născut-o ca-n filme, adică un travaliu scurtuţ, urcare sportivă pe masa de naşteri şi aterizare uşoară. Era în anul întâi la prima facultate. Muierea, că Sabina e abia în clasa a VIII-a. Mă aşteptam ca acuma, cu lecţia învăţată, naşterea să fie şi mai eroică. Bănuiesc că eram pe atunci un tâmpit rutinat. Tot tâmpit sunt şi acum, doar că am învăţat să apreciez rutina ca pe un dar şi să n-o mai consider ca fiind implicită.

Prima naştere la Cluj-Napoca, a doua la Turda. Refuzăm ideea de spital privat pe principiul că oricum femeia naşte, nu spitalul. Deci mergem la spitalul public, dar ne luăm precauţia unei recomandări. Aşa ajungem la domdocto. E foarte tare. Domdocto e un profesionist, vrea să se asigure că totul o să fie bine, vorba cântecului. Ce Rh are soţia? Păi, pozitiv. Să facem o analiză. Păi, s-a făcut după prima naştere, şi a fost pozitiv. Numai că la a doua analiză iese negativ. Din două una, ori prima analiză a fost făcută la băşcău, ori a doua e o farsă. Să avortăm, ne sfătuieşte domdocto. Din păcate, dintre noi trei doar gravida poate avorta. Păi, de ce, zic eu însetat de cunoaştere? Posibil să iasă pruncul cu malformaţie. Aham, posibil nu, zic eu. Cred sincer că rostul tuturor doctorilor din lumea asta este s-o salveze de la catastrofă, dar mă aricesc una-două când dau de cinismul celor prea obişnuiţi cu suferinţa. Ştiu, soluţia platoşei de mârlănie în faţa durerii este o mare tentaţie cu iz de salvare personală, dar pentru pacient asta nu garantează nimic bun.

Jean Baudrillard, America (recenzie)



Motto: “Caution: objects in this mirror may be closer than they appear!

 Întrebat într-un interviu despre apartenenţa pe care şi-o declină faţă de o ramură sau alta a culturii, Jean Baudrillard, profesor de sociologie la Paris IX, spunea aparent paradoxal că nu se consideră a fi sociolog, pe de o parte, dar nu se vede asociat nici filosofiei filosofante, pe de altă parte. O anume pudoare de înţeles în decorul obscen al societăţii de consum pe care o disecase ironic în cărţile sale, sau poate ataşamentul zeflemist pentru Colegiul de Patafizică din care au făcut cândva parte Boris Vian şi Raymond Queneau, îl împiedică să vorbească fără ocoliş de adevărata lui chemare intelectuala, cea pentru metafizică. În cele din urmă, premisa metafizică este singura care salvează scrierile lui Baudrillard de cel mai tristul elogiu care li se poate face: acela al esteticului. Un Baudrillard care scrie “frumos” e un măscărici care face tumbe tragice; unul care are constant în vedere reperul absolut, despre care totuşi se fereşte să peroreze, tocmai pentru că sensul cel dintâi şi scopul cel din urmă ţine de indicibil, este un autor care ne priveşte pe noi toţi.

 Suntem contemporanii unui discurs anti-american vehement, ai căror tropi nu-i voi pomeni aici, nefiind locul. Suntem, în plină modă anti-americană, spun filoamericanii şi americanodulii, încercând să minimizeze critica acerbă al cărei subiect este America. Din perspectivă postmodernă, la urma urmei, nu este nici o diferenţă între “a fi anti” şi “a fi pro”, cât timp totul se păstrează la acelaşi etaj inferior. Nimic din toate acestea la Jean Baudrillard. Aflat în perspectiva metafizică, discursul său nu este nici pro, nici contra, ci mult deasupra. Nu există perspectivă critică, pentru că nu există nici răscumpărare, nici salvare pentru America. Lipseşte mânia şi revendicarea, pentru că America nu poate fi tristă, şi nu are nimic de dat înapoi.

marți, 21 iunie 2016

Ahmad Ibn ‘Atâ Allâh al-Iskandarî, Cuvintele de înţelepciune (recenzie)

În secolul VI după Hegira (sau secolul XIII după Hristos) a trăit în Egipt Ahmad Ibn ‘Atâ Allâh al-Iskandarî (pe scurt: Ibn ‘Atâ Allâh), al treilea maestru al ordinului sufit Shadhilyya, unul dintre numeroşii şeici care au întrunit în persoana lor precizia juriştilor şi extazele sfinţilor, aspectele exoterice şi esoterice ale islamului. S-a născut de altfel într-o familie de fuqahâ’ (specialişti în şari’ah) şi a primit o formaţie completă în diferite ştiinţe islamice, vocaţie pe care a onorat-o la rândul lui predând dreptul musulman la Universitatea Al-Azhar din Cairo. La şaptesprezece ani l-a întâlnit pe şeicul Abû l-‘Abbâs al-Mursî, eveniment bulversant pe care-l va descrie în lucrarea Latâ’if al-minan ca pe o “convertire” exemplară în măsură să ilustreze exemplul fiinţei pornite în căutarea Sinelui.

 Cel care avea să ia partea sufiţilor în disputa iscată împotriva acestora de Ibn Taymiyya, a lăsat o operă ale cărei dimensiuni nu au nimic pletoric. Lesne de înţeles, dacă stăm şi ne gândim că maeştrii precedenţi ai ordinului nu lăsaseră decât imnuri religioase. Întrebat de ce nu redactase niciun tratat despre sufism, Abû l-Hasan al-Shâdhilî, fondatorul confreriei la care avea să adere secole mai târziu René Guénon, a răspuns: “Discipolii mei îmi ţin loc de cărţi.” Ce nevoie ai să înnegreşti pergamente când posezi ştiinţa şi puterea rară de a scrie direct în inima ucenicilor… Ştim că Ibn ‘Atâ Allâh ne-a lăsat primul tratat sistematic despre invocaţia Numelui lui Dumnezeu (dhikr), precum şi un tratat despre Numele lui Dumnezeu. Însă, de departe, el este şi astăzi foarte popular printre sufiţi datorită unei culegeri de aforisme: Al-Hikam (Paroles de sagesse / Cuvintele de înţelepciune)…

 Se vorbeşte în mediile dedate în ale literaturii cu care suntem contemporani despre “fragmentul postmodern”. Se insinuează chiar în mediile academice că rădăcinile acestei specii literare ar fi pe undeva pe la Friedrich Schlegel cu ale lui Fragmente critice. Sau, prilej de erudiţie stufoasă, unii împing rădăcinile încă şi mai încolo, la Chamfort, la Shaftesbury şi la La Rochefoucauld. Sursa scriiturii fragmentariste se află însă în scrierile religioase, fie că vorbim despre “capetele” Filocaliei, fie despre apoftegmele marilor sufiţi, fie despre Ecclesiastul.

luni, 20 iunie 2016

Legile lui Manu despre adulter

Citim în versetele 352 şi 353: “Regele să alunge, după ce i-a pedepsit cu mutilări profunde, pe cei cărora le place să seducă femeile altora. Căci din adulter se naşte în lume amestecul castelor, şi din amestecul castelor provine violarea îndatoririlor, amestecul rasei umane, care conduce la pierderea universului.”

Comentariu: Noi, euroamericanii, suntem obişnuiţi să credem că dragostea justifică şi scuză totul. Denis de Rougemont, în Dragostea şi Occidentul, remarca preferinţa unică, perversă, pe care lumea noastră o are pentru pasiunea ilicită, aflată înafara şi împotriva cutumelor. Tristan şi Isolda este o poveste de dragoste sublimă, nefericită şi ilegală. Dom Juan pozează în ideal erotic. Suntem atât de obişnuiţi cu aceste repere mentale încât nu le mai sesizăm monstruozitatea. Adulterul este opţiunea pe care lumea noastră a făcut-o în favoarea lui Eros, renunţând la Agapé.

sâmbătă, 18 iunie 2016

Calculatorul nu mai este o enigmă

Jacques Ellul a fost un filosof al tehnologiei. Probabil că acum vreţi să vă explic cu ce se ocupă un filosof al tehnologiei. Să zicem că eu sau tu apăsăm pe comutator şi aprindem becul în dormitor. După care ne apucă o pandalie, un năduf, un amok de ne dăm cu capul pe pereţi de ne ies ochii. Jacques Ellul ne explică: “Este din cauză că adineaori ai apăsat pe comutator şi s-a aprins becul în dormitor.” Lucrurile aparent anodine, pe care în superficialitatea noastră le considerăm drept implicite, în ochii unui filosof capătă dimensiuni simbolice. Adică adânc semnificative. Asta pentru că filosofii întreabă: de ce? la fel cum fac copiii, pentru care dorinţa de a afla este mai puternică decât aceea de a-şi construi imaginea. Oamenii mari nu întreabă niciodată: de ce?, pentru că au oroare de gândul că ar putea afla cineva vreodată cât sunt de proşti. De exemplu, în 1977, în Sistemul tehnologic, Jacques Ellul spunea o chestie fabuloasă despre calculatoare.  Nu ştiu ce făceaţi voi în 1977, eu personal pluteam într-o supă cu găluşte de griş pe care azi o numesc convenţional “copilăria mea”. Abia în 1979 mi s-a terminat brusc supa, pentru că atunci tata mi-a explicat cum e treaba cu timpul, în speţă că după 1979 urmează 1980, după care 1981, şi niciodată lucrurile nu se mai întorc de unde au plecat.

Poate voi vă mai amintiţi, în 1977 calculatorul vedetă a fost TRS-80, botezat de pasionaţi Trash 80. Sistemul de operare cel mai popular era CP/M, m-am jucat şi eu prin 1991 cu el prin orele de fizică. Trash era o adevărată minune a tehnologiei: o memorie de lucru de 16 Kb RAM iar la exemplarele dotate cu cititor de disc stocarea informaţiei se făcea pe dischete de 180 Kb. Cele fără disc utilizau casete şi, fireşte, nişte casetofoane. Acum, nu aşteptaţi de la mine să vă explic ce e acela un casetofon, pentru că are şi răbdarea mea nişte limite. Aaa, era să uit: versiunea cu unitate de disc costa 1700 USD. Două vorbe despre monitor (care nu intra în preţ, pentru că la o adică puteai utiliza un televizor): îţi punea ochii pe grătar, peste cărbunele încins. Capilarele din ochi îţi puşcau la propriu, după 2-3 ceasuri de lucru aveai ochii unui alcoolist. Noaptea, ştiai sigur unde e centrul văzului din creier, pentru că te conducea negreşit într-acolo nervul optic care ardea mocnit şi el. Erau monitoare CGA, special create ca să te catapulteze la oftalmo. Cam ca pasta de dinţi vândută cu binecuvântarea medicilor stomatologi.

vineri, 17 iunie 2016

Faouzi Skali, Urme de lumină. Cuvinte iniţiatice sufi (recenzie)



Motto: “Nu împărtăşiţi înţelepciunea celor cărora nu le este hărăzită,
Altfel aţi fi nedrepţi faţă de ea,
Şi nu o refuzaţi celor cărora le este hărăzită,
Altfel aţi fi nedrepţi faţă de ei.”
 (hadith sahih)

 Interesul pentru sufism în Franţa a fost suscitat de opere excepţionale, ca cea a lui René Guénon, sau lucrări mai universitare, ca cele ale orientaliştilor Louis Massignon şi Henry Corbin. Sunt notabile lucrările despre sufism elaborate de: Titus Burckhardt, Michel Chodkiewicz, Martin Lings şi Jean-Louis Michon, la care exigenţa unei cercetări critice riguroase se împleteşte cu finalitatea spirituală a acestor învăţături. Pe fondul acestor demersuri, lucrarea marocanului Faouzi Skali se distinge printr-o abordare inconfundabilă: universitar franco-arab (doctor în antropologie, etnologie şi ştiinţele religiei), membru al Grupului Înţelepţilor numit de preşedintele Comisiei Europene, fondatorul colocviului internaţional “Un suflet pentru mondializare” (din 2001) şi al Festivalului de la Fez al muzicilor sacre ale lumii (din 1994) – este nu mai puţin musulman prin naştere, dintr-o familie cu puternice rădăcini tradiţionale, dintre care nu puţini şi-au asumat practicile devoţionale sufite, el însuşi fiind discipolul Şeicului Sidi Hamza al-Butshitshi al-Qadiri.

 Dar nu background-ul autorului, amestec cu dozaj misterios de înalt funcţionar internaţional şi practicant fără compromis al unei religii nu tocmai trendy (dacă ar fi buddhist sau hindus, s-ar înţelege, dar aşa, islamist?), ci stilul redactării. E o carte care ţi se adresează direct, fără a fi vorba despre un monolog, e un dialog la care asişti ca interlocutor mut, un dialog care-ţi oferă ideile şi-ţi solicită comprehensiunea. E un discurs implicat, al cuiva din interior, sunt vorbele celui a cărui ştiinţă depăşeşte cu mult tot ceea ce spune. Un aer de scriitură medievală arabă, de letopiseţ european, de carte de învăţătură a unui tată către fiul lui, despre calea inimii, despre dragostea spirituală, misterul cel mai profund al Fiinţei şi motorul Căii. Sunt gânduri despre inimă, locul unde emoţia spirituală şi intelectul se unesc într-o viziune “iluminativă”, care n-au nimic dintr-o improvizaţie cu iz personal.

joi, 16 iunie 2016

Despre lucrul acela mic de tot, care de fapt contează foarte mult şi care n-are nici măcar un nume al lui

 Într-o civilizaţie normală, adică într-o organizare socială care n-a pierdut din vedere Principiul, nu este niciodată prea devreme pentru a-l familiariza pe un copil cu o idee autentică. Unii copii sunt deosebit de inteligenţi, doar că din nefericire în preajma lor se află adulţi ale căror şabloane despre copilărie, ca şi despre vârsta adultă şi despre viaţă în general, exclud activităţile intelectuale relevante. Altfel nu pot să-mi explic de ce un părinte care afirmă şi simte că-şi iubeşte copilul l-ar face să piardă vremea cu Winnie the Pooh. Pe făgaşul lucrurilor care contează, am să vă istorisesc acum o poveste din altă lume, şi anume povestea prinţului răzvrătit.  

Se spune că unui prinţ i-a trecut prin cap să rupă legământul de vasalitate acordat maharajahului. Probabil citise nişte manuale de istorie şi i-au plăcut foarte mult, aşa că a proclamat independenţa colţului de lume în care se afla el. Iar cum astfel de lucruri duc la neînţelegeri serioase, care pe vremea aceea, ca şi acuma, se tranşau manu militari, prinţul s-a dus la luptă împreună cu oastea. Acolo ar fi putut să câştige, dar s-a întâmplat din plin să piardă, semn că prinţul era nu doar un prost om politic, dar şi un prost general. Vom vedea în finalul poveştii că prinţul mai era prost într-un fel, dar să nu anticipăm. Conform tradiţiei, răzvrătitul trebuia decapitat, dar maharajahul a preferat să-l ia la el în palat şi să-l trateze ca pe un oaspete timp de câteva zile.

Mâncare, băutură, piscină şi somn de voie, după câteva zile de spa prinţul îl întrebă pe maharajah: “Ce faci, nu pui să mi se taie capul?” Răbdare, deseară avem un ospăţ, fu răspunsul. La ospăţ fastul este de neînchipuit, şampanie, caviar, şoping în Dubai, probleme  din Gazeta Matematică, dezmăţul de pe lume. Neliniştit, prinţul îl întrebă pe zebigbos: “Ce faci, nu pui să mi se taie capul?” Răbdare, imediat va dansa călăul meu doar pentru tine. Aşteaptă să treacă numărul ăsta cu striptiz şi frişcă , după care vei vedea ceva cum nu s-a mai văzut.

René Guénon, Iniţiere şi realizare spirituală (recenzie)



Motto: „Prostia unui mare număr şi chiar a majorităţii oamenilor, în epoca noastră mai ales, şi din ce în ce mai mult pe măsură ce se generalizează şi se accentuează decăderea intelectuală caracteristică a ultimei perioade ciclice, este poate lucrul cel mai dificil de suportat din lume.” (René Guénon)

 Jean Reyor, editorul care a adunat articolele din opera lui Guénon axate pe tema iniţierii, a avut în vedere dorinţa acestuia de a scrie o urmare, un al doilea volum la Scurtă privire asupra iniţierii

Despre obstacolele mentale şi psihologice

 Trebuie spus fără ocolişuri: ceea ce îi împiedică pe cei mai mulţi dintre contemporani să acceadă la iniţiere, adică la naşterea din duh despre care Iisus îi vorbeşte lui Nicodim, este ignoranţa tipică epocii noastre, inconştientă în ceea ce-o priveşte şi adesea combinată cu reaua credinţă. Dacă această prostie, care afirmă cu atât mai multe cu cât ştie mai puţine, ar fi privită în ochi, lucrurile ar fi, într-un anume sens, cu mult mai bune. Din păcate, i se fac tot felul de concesii, este menajată, este elefantul din casă despre care nu vorbeşte nimeni, dar care în felul acesta tinde să ocupe la un moment dat tot spaţiul. Una din metodele alimentării acestei stări este vulgarizarea – soi de propagandă ce vizează punerea la îndemâna tuturor a ceva ce se consideră adevărat, pornind deja de la premiza că cel care primeşte are o capacitate de înţelegere redusă.

 Aparent, vulgarizarea are la bază dorinţe pedagogice şi generozitate, în realitate scopul este ratat dintru început de simplificarea şi deci de deformarea inerentă a celor transmise. Învăţământul rudimentar care este vulgarizarea a fost vectorul devastator care a impus tuturor lumea modernă, afirmând peremptoriu ceea ce oamenii de ştiinţă înşişi consideră drept simple ipoteze. Atunci când teosofiştii şi spiritiştii au impregnat publicul cu doctrinele orientale, au făcut-o în aceeaşi manieră vulgarizatoare, distorsionând metafizica până la formele hidoase la care s-a ajuns astăzi. În cazul acesta, răul este chiar mai mare, pentru că ideile false împiedică pe cei mai mulţi să-şi imagineze că există nişte doctrine tradiţionale ale căror adevăruri sunt expuse dincolo de dorinţa de a place publicului sau de a fi „la îndemâna tuturor”.

miercuri, 15 iunie 2016

Prolegomene la solzoasa problemă a cărţilor despre dragoni şi corolarul deştepţilor tâmpiţi (tot Cronicile Narniei)

În al cincilea volum al Cronicilor Narniei apare un personaj antipatic ca mânecuţele unui funcţionar. Pentru cei care nu ştiu, în secolul XIX, iar apucătura s-a prelungit şi în primele decenii ale secolului XX, pentru a-şi proteja stofa redingotelor, scribii de tot soiul “încălţau” un rând suplimentar şi dizgraţios de mâneci. Gestul are semnificaţia unei anormalităţi asumate cu seninătate: dacă până atunci hainele bărbaţilor riscau în mod obişnuit să se rupă în genunchi, în coate şi la rigoare în tur, funcţionarul era ameninţat perfid de tocirea uşoară a stofei corespunzătoare antebraţelor. Cheia era mânecuţa, un auxiliar vestimentar oribil ca o scufie de noapte.

Eustace, căci acesta este numele personajului e pisălog, egoist, nesuferit, şi, printr-un concurs de împrejurări, este martor la moartea unui dragon. La neobişnuita întâmplare se adaugă o ploaie care-l constrânge să-şi caute refugiu drept în vizuina fiarei. Şi zice atunci Clive Staple Lewis: “Most of us know what we should expect to find in a dragon's lair, but, as I said before, Eustace had read only the wrong books. They had a lot to say about exports and imports and governments and drains, but they were weak on dragons.” Catastrofal, nu?

Etapa finală a ciclului cosmic e una în care discernământul nostru este serios pus la încercare. Demonii sunt ademenitori şi morganatici, multe nu par ceea ce sunt de fapt, balanţa cantităţii s-a dezechilibrat demult de partea Răului – aşa că fără o inteligenţă vie labirintul poate părea lesne un zid impenetrabil. Şi totuşi, luată ca atare şi lăsată de capul ei, inteligenţa nu constituie neapărat o certitudine. Mai trebuie şi cărţi bune, cu tot ceea ce acestea presupun. Hinduşii spun că semnul distinctiv al Vârstei Sumbre este ignoranţa. Într-adevăr! însă nu de ignoranţa blândă medievală este vorba, nu de ignoranţa deschisă a sfinţilor şi a profeţilor, stare de aşteptare a Harului, ci de o ignoranţă obeză şi semeaţă, de o tâmpire prin frecuşul prost al cărţilor nepotrivite.

marți, 14 iunie 2016

Florin Mihăescu, Simbol şi Ortodoxie (recenzie)



În plin centrul Bucureştiului există o oază nesperată de linişte, pe o străduţă întoarsă spre sine ca o cochilie de melc, într-o casă acoperită vara cu straie pudice de iederă, cu nişte camere în care auzi cariul tropăind prin mobilele vechi. Acolo l-am cunoscut pe Florin Mihăescu, creştin şi deopotrivă cărturar, omul modest care a fost amestecat în câteva din cele mai ameţitoare aventuri spirituale ale veacului XX românesc. Ultimul mohican al Rugului Aprins, ultimul supravieţuitor al cercului de studii guénoniene însufleţit de Vasile Lovinescu, hermeneut al lui Shakespeare, “un Kant levantin, cel mai organizat produs al celui mai haotic secol”, cum îl numeşte cu deferenţă Pr. Ioan Buga în prefaţa acestui volum.

 Multe dintre întâlnirile mele stau sub semnul prea-târziului. Am auzit prima oară de Vasile Lovinescu pe o trecere de pietoni din târgul Ieşilor, unde s-a nimerit să isprăvesc cu cineva verbalizarea unei chei hermeneutice la un basm clasic chinezesc. Ar trebui să-l citeşti pe Lovinescu, îmi spune interlocutorul, faceţi acelaşi tip de conexiuni. Lovinescianizam carevasăzică, fără să ştiu. L-am căutat ca pe un frate, l-am citit ca pe un părinte. Prin el am ajuns mai apoi la René Guénon, de acolo am căutat o întrevedere cu Florin Mihăescu. Cei ale căror scrieri mi-au influenţat decisiv cursul vieţii se trecuseră deja dintre noi când puneam mâna să-i citesc. A rămas undeva, suspendat între prezent şi nefiinţă, într-o casă incredibil de verde şi de tăcută, de o luciditate care-l ridică deasupra tuturor lucrurilor mărunte, încărcat de ani dar fără vârstă, Florin Mihăescu.

 Simbol şi Ortodoxie este o introducere la hermeneutica Evangheliilor. Este o deschidere spre doctrina creştină, făcută dintr-un punct de vedere superior, intelectual. Prea lesne uităm că lui Iisus i s-a spus “Învăţătorul”, la fel cum lui Ioan – Botezătorul, lui Isaia – Proorocul, lui Iov – Cel Drept, lui Solomon – Cel Înţelept. Iisus a încarnat în Israel o funcţiune de Cunoaştere. Primul lui act public a fost un act de cunoaştere (Luca 2, 45). Florin Mihăescu scrutează evenimentul christic din perspectiva aceasta covârşitoare, care i-a pus şi continuă să pună în încurcătură pe cei care o abordează.

duminică, 12 iunie 2016

Renaud Escande et al, Le livre noir de la Révolution Française, (recenzie)




În 2008, 50 de istorici francezi (cităm cele mai cunoscute nume: Pierre Chaunu, Jean-Pierre Brancourt, Ghislain de Diesbach, Henri Beausoleil ş.a.) au semnat o colecţie de studii cunoscută sub numele de Cartea neagră a Revoluţiei Franceze. Este o lucrare masivă despre ceea ce se află în spatele imensei manipulări ideologice pe care acest moment a prilejuit-o în istoria oficială. Este o demascare necesară, cu atât mai mult cu cât, prin consecinţele istorice (bolşevismul, fascismul, naţional-socialismul, democraţia reprezentativă) cât şi prin ideile ei încă vii, trebuie să considerăm că Revoluţia Franceză, moment cheie al modernităţii noastre, nu s-a încheiat. Şi nici nu se poate încheia un astfel de coşmar dacă nu-l înţelegem din principiile sale până în cel mai profunde implicaţii. Câteva dintre marile ei faţete, cu semnificaţiile aferente, le vom expune în această recenzie. Diferenţă faţă de ceea ce v-a spus profesoara de istorie a fost chiar criteriul care a stat la baza paragrafelor ce urmează.

Tocmai fusese proclamată inviolabilitatea şi sacralitatea dreptului de proprietate, ca măsură juridică îndreptată împotriva abuzurilor Puterii, când Talleyrand a propus confiscarea bunurilor clerului. Ideea li s-a părut aleşilor democratici una strălucitoare, doar că imposibil de aplicat în noul context. Acoperirea juridică a fost furnizată tot de Talleyrand (care în felul acesta şi-a asigurat o posteritate de om politic iscusit): doar proprietatea individuală este sacră, naţiunea având suveranitate asupra tuturor organizaţiilor care existau în cadrul ei. Altfel spus, statul nu confisca bunurile Bisericii, pentru simplul fapt că până la urmă Biserica nu avea nimic al ei. În opinia legiuitorului ales, statul nu făcea decât să ia înapoi ceea ce-i aparţinea. Concomitent, Statul a promis să susţină financiar cheltuielile Bisericii, şi-şi asuma serviciile publice exercitate până atunci de Biserică (învăţământ, sănătate, stare civilă etc.). Acest model de înlocuire a Bisericii cu Statul în societate s-a repetat negreşit în toate ţările care au preluat secularizarea după modelul francez, inclusiv în Principatele Române din vremea lui Al. I. Cuza.

sâmbătă, 11 iunie 2016

Denis de Rougemont, Partea Diavolului (recenzie)



Motto: “A descrie toate lucrările cele rele ale dracilor mi-e cu neputinţă, iar a înşira cu de-a-mănuntul meşteşugirile lor mi-e ruşine, sfiindu-mă de cititorii mai simpli.” (Evagrie Ponticul, Capete despre deosebirea patimilor şi a gândurilor, în Filocalia, I)

 L-am întâlnit pe Denis de Rougemont în anii studenţiei, lecturând L’amour et l’Occident, o lucrare despre metamorfozele dragostei europene, de la Iisus şi până la amantul doamnei Chatterley, trecând prin Tristan şi Iseut, prin Teresa d’Avila, Faust şi Dom Juan. Îmi amintesc că l-am citit cu înfrigurare pe cel care sfida în paginile acelea automatismele noastre, care condamna fără crispare, dar şi fără a cădea în tentaţia lejerităţii ipocrite, modul cu totul special în care marea noastră peninsulă asiatică se raportează la ceea ce-i place să creadă că sunt nişte universalii. Că tezele lui Denis de Rougemont sunt juste – deci departe de a fi buricul universului, suntem o uliţă culturală care-a luat-o aiurea, accelerând cu toată viteza spre un fundac – aveam s-o constat ani mai târziu, în colocviile avute cu un prieten khashmir(ez?), care mi-a replicat după ce îmi ascultă peroraţiile despre mitul lui Dom Juan în cultura hispanică şi franceză: “La voi nu există legi împotriva acestor lucruri?

vineri, 10 iunie 2016

Apostolul paradoxal şi Emil Cioran neînţelegătorul

Motto: „Mereu învăţând şi neputând niciodată să ajungă la cunoaşterea adevărului… oameni stricaţi la minte şi netrebnici pentru credinţă.” (Epistola către Timotei II 3, 7-8)

 Undeva în cartea lui Emil Cioran, Schimbarea la faţă a României, găsim următorul fragment: „Ignaţiu de Loyola şi Luther sau Sfântul Pavel au avut în sângele lor foarte multe apetenţe politice. Organizatori, animatori, întreprinzători ardeau de setea de dominare. Cum în ei au triumfat poftele cereşti, alimentate de conştiinţa şi obsesia păcatului, au ajuns reformatori, cu avantajul în plus faţă de oamenii politici că au modificat şi stilul interior de viaţă, iar nu numai cel exterior. Creştinismul, în sine, este complet apolitic. Prin ce întorsătură ciudată va fi ajuns el să se organizeze atât de perfect în lume, să se cristalizeze în instituţii atât de aderente pământului, este unul din misterele ciudate ale religiei în genere, care, fixând toate obiectivele existenţei dincolo, sfîrşeşte prin a se înrădăcina iremediabil aici. Se pare că toate lucrurile mari încep prin a ne desţeleni din pământ, pentru ca apoi să ne lege şi mai mult de el.”

 Ni se sugerează astfel că Apostolul Pavel, una dintre figurile cele mai pregnante de după încheierea misiunii christice, şi-ar fi exercitat influenţa în direcţia nu a împărtăşirii mesajului christic, ci a mutilării sale. Paulinismul ar fi sufocat irevocabil creştinismul, graţie zelului şi mijloacelor propagatorului său, cu mult înainte ca oamenii să fi putut înţelege şi reacţiona defensiv. Ceea ce trece azi drept creştinism ar fi pe cale de consecinţă în afara intenţiei christice, nimic altceva decât o fraudă. Desigur, teza nu este formulată pentru prima dată de Emil Cioran, ea pare să fi sedus pe mulţi dintre cei dispuşi să dobândească gloriolă de salon aruncând cu subînţeles: “Oh, cu totul altfel ar fi stat lucrurile dacă nu s-ar fi amestecat şi Paul din Tars!”

joi, 9 iunie 2016

René Guénon, Scurtă privire asupra iniţierii (recenzie)



Iniţiere în utilizarea calculatoarelor, iniţiere în arta culinară, iniţiere în conducerea autovehicului. Şi o octavă mai sus: mesaj iniţiatic, carte iniţiatică, călătorie iniţiatică. S-ar zice că epoca şi lumea noastră nu duc lipsă de iniţieri. În inflaţia generală, termenul este folosit discreţionar, este trop retoric prea folosit, element banal de stil, demonetizat până la uzura extremă. S-ar zice că suntem o civilizaţie de iniţiaţi (în tainele manualului de fizică de-a IX-a?, în ale politicii externe americane?, în tehnica pasului italian din arta goblenului?).

 Ne-ar fi foarte greu să discernem în toată escrocheria aceasta lexicală până unde a fost cândva reaua-credinţă a unora şi de unde începe ignoranţa celor mai mulţi. Scurta privire asupra iniţierii vine să alunge confuziile, dubiile şi malversaţiunile care sufocă acest concept. Realitatea este că simplul fapt de a începe parcursul într-un domeniu oarecare (pe care pare să-l sugereze latinescul initium) nu trebuie să ducă la pierderea din vedere a faptului că în toate spaţiile culturale de tip tradiţional, adică guvernate în mod explicit de sacru, iniţierea denumeşte primul pas pe Calea spirituală, că esenţa şi scopul iniţierii sunt aceleaşi, doar modalităţile diferă.

miercuri, 8 iunie 2016

Jacques Ellul, Conferinţă asupra Apocalipsei Sfântului Ioan (recenzie)

Motto: „În orice caz, fiecare verset are şaptezeci şi şapte de sensuri, plus sensul adevărat, pe care numai Dumnezeu îl cunoaşte.” (un rabbin)

 Sâmbătă, 3 noiembrie 1984, Jacques Ellul a susţinut la Nantes o conferinţă, urmată de discuţii, pe tema ultimului text din Biblie, Apocalipsa lui Ioan Teologul. Observăm în treacăt că subiectul este delicat, greu de abordat fără să simţi o un sentiment de inadecvare, poate de aceea, înainte de a răspunde provocării, conferenţiarul întreabă: „Ce anume vreţi să auziţi?” Politeţe sau prudenţă? Poate amândouă la un loc. Într-adevăr, cum să nu te simţi lejer ex-centric atunci când vorbeşti despre sfârşitul lumii care cultivă frenetic obsesia tinereţii fără bătrâneţe, şi cum să nu ai o senzaţie acută de ex-orbitare când eşafodezi o hermeutică a finalităţii în faţa unui auditoriu îmbibat cu imperativul experimentării fără rost şi înţelepciune? Înainte de a recenza acest discurs, cu reuşitele şi cu stângăciile sale, o reverenţă în faţa aventurii lui Jacques Ellul, a profunzimii şi a modestiei sale, e cum nu se poate mai potrivită…

marți, 7 iunie 2016

Scopul vieţii tale

Dacă tot ai venit pe acest blog, hai să-ţi spun pentru ce trăieşti. La un drum, n-avem încotro, am să-ţi spun şi cine eşti, prilej cu care s-ar putea să te superi pe mine, pentru că e oricum mai uşor decât să te înţelegi sau eventual să te superi pe tine. Şi n-ai să mai revii niciodată aici. Cum să-ţi spun, e foarte posibil ca tu să fii de fapt în căutarea unei consolări, iar eu nu sunt cu consolarea, cu altceva mă ocup. Ţine minte ce-ţi spun aici: dacă cele pe care le vei citi au să-ţi placă, meritul e al tău. Dacă nu, atunci tot ţie îţi revine în întregime vina. Ca mai toate articolele mele, voi începe printr-o lungă şi nesuferită introducere. Dacă vrei să scapi de tortura aceasta necesară, du-te direct la ultimul paragraf. Desigur, vei pierde exact înţelegerea problemei, dar sunt oameni care confundă învăţatul matematicii cu copiatul rezultatului din coada manualului. Ia ghici, sunt chiar cei care se plâng tot timpul că matematica este nesuferită şi imposibil de înţeles.

În cea mai veche dintre tradiţiile care ni s-au păstrat, adică hinduismul, bătrânii preoţi au decis în urma unui păcat negru ca păcura ce s-a lăsat peste omenire, să-i împartă pe cei vii în patru caste. A fost un păcat cumplit care a îngreunat soarta lumii, o poartă prin care s-a făcut trecerea dintr-o etapă ciclică într-alta, o treaptă peste care umanitatea s-a rostogolit la vale, despre care ştim sigur că s-a petrecut dar a cărui grozăvie n-o cunoaştem în cele mai mici detalii. Că timpul merge în jos o ştiu toate civilizaţiile legate de Principiu, până şi latinii, aceşti americani ai antichităţii, numeau anul dinainte “anno superiore”, anul în curs fiindu-i automat inferior celui ce s-a încheiat, deci şi pentru ei timpul curgea ca o cascadă, numai modernii sunt tâmpiţi cu iluziile lor legate de progres şi de timpul ce ţâşneşte în sus, ca o arteziană.

luni, 6 iunie 2016

Giuseppe Tomasi di Lampedusa, Ghepardul (recenzie)



Vă mai amintiţi ce ne spuneau manualele de istorie, că aristocraţia vetustă a fost înlocuită de întreprinzătoarea burghezie? Iar această înlocuire a unei clase sociale superioare cu o alta, inferioară, a fost o operă de progres şi justiţie socială? Ei bine, manualele de istorie nu ne-au minţit, chiar aşa s-au petrecut lucrurile. Ceea ce toate manualele omit întotdeauna sunt detaliile şi limbajul potrivit. În felul acesta, lucrurile spuse îşi pierd din greutatea şi lumina lor adecvată. Mă tem că este imposibil să cunoşti adevărul în chestiuni istorice dacă nu ai acces la detaliile şi cuvintele care contează.

În ceea ce mă priveşte, scena centrală a romanului Ghepardul este balul de la palatul Ponteleone, locul unde două sute de persoane din “lumea bună” se întâlnesc pentru a se felicita că sunt încă în viaţă. Du-te-vino-ul modistelor, coafezelor şi pantofarilor, bărbieritul perfect şi decenţa pantofilor constituie, fireşte, decorul, dar ca pe orice scenă, oamenii sunt cei care contează. Cum-necum, la balul nobililor se strecoară şi câţiva burghezi. Cu prestigiul pe care îl dau banii dar lipsiţi de eleganţa nepăsătoare (există oare distincţie fără nepăsare?) a obişnuiţilor locului, în petrecerea strălucitoare, Sedàra Calogero şi Giovanni Finale discută despre o posibilă urcare a preţului brânzeturilor şi cum anume ar putea trage foloase din această fericită eventualitate.

duminică, 5 iunie 2016

Ce magică eşti, lumea mea! (comentarii la Cronicile Narniei)

În două locuri din primul volum al Cronicilor Narniei, şi anume în capitolul VI şi în capitolul X, C. S. Lewis este surprinzător atunci când afirmă că vrăjitorii sunt “dreadfully practical”. Surprinzător poate pentru lumea noastrã, care vede în magie un lucru antic, în cel mai bun caz medieval, deci oricum cu totul străin epocii noastre... cum să zic, pragmatică, nu-i asa?

 Şi totusi Lewis are, la modul cel mai profund, dreptate. Ideea că gândirea magică şi gândirea practică sunt mai degrabă asemănătoare decât antinomice i-a fost probabil sugerată, indirect, de Francis Bacon. Se stie că acesta din urmă trece pentru cei mai mulţi drept fondatorul epistemologiei moderne, adică a măsurii cu care măsoară aproape toţi oamenii de azi. Că Bacon a fost un tolomac, n-ar trebui să uimească pe nimeni, având în vedere ce-a ieşit. Joseph de Maistre îl dispreţuieşte profund atât pentru ateism cât si pentru meschinăria în gândire de care a dat dovadă. Interesant este în ce constã prostia lui Bacon (lăsând deoparte amănuntul... picant că-l chema... hm... Slănină): după ce s-a exersat o vreme în alte magiei, dar fără cap, adică doar el şi nişte grimoare, ignorând că magia, ca multe lucruri serioase, are nevoie de un maestru ştiutor, care la rândul lui să fi deprins de la un alt maestru ştiutor, a conchis că de fapt vrăjitoria este ineficace, nefiind cu nimic superioară religiei (pe care o ignora cu desăvârşire, de unde lipsa de importanţă în ochii lui). Aşadar, bazele epistemologiei moderne sunt puse de un tip cu veleităţi neîmplinite de vrăjitor. Nu pot dori răul nimănui, dar ar fi fost mai bine ca Slănină să fi reuşit măcar din când în când câte un “abracadabra”, dar se pare în absenţa metodei corecte nimic nu izbuteşte...

sâmbătă, 4 iunie 2016

Îngerii vorbesc frumos

Agni Purana, text hindus destinat castei războinicilor, conţine un capitol dedicat Regelui. Un soi de Învăţături ale lui Neagoe Basarab, versiunea pentru avansaţi. Aflăm de acolo că regele trebuie să fie politicos şi acest lucru se obţine prin cucerirea simţurilor. Nu este o politeţe exterioară, pur ceremonială, ci o aplecare a întregii fiinţe, o frumuseţe a gesturilor în concordanţă cu cea a gândurilor, clădită pe deplina stăpânire de sine. Simţurile sunt ca niste elefanţi furiosi dar, asemenea celor din urmă,  îngenunchează dacă sunt dominate. Regele mai trebuie să fie non-violent, iubitor de adevăr, curat şi iertător (asemenea unui Yogi, unui sfânt-înţelept, în religia hindusă nu există sfinţenie fără înţelepciune, nici înţelepciune fără sfinţenie). Regele care se abate de la calea firească pentru a face plăcere corpului trecător este un prost.

Întâi de toate, regele trăieşte în lume şi este dator să dobândească bunăstarea. Apoi s-o crească. Apoi s-o protejeze. Apoi s-o dăruiască altora. (Scuze dacă începeţi să căscaţi, abia acum urmează partea cea mai grea). Regele nu trebuie să piardă vremea cu distracţiile: vânătoarea, băutura şi cu zarurile, deşi acestea îi sunt permise. El trebuie să impună servitorilor să se distingă întâi prin comportament şi abia apoi prin forţă. El trebuie să-şi conducă regatul utilizând cele şapte tehnici: sama, dana, danda, bedha, maya, upeksa şi indrajala. Sama este arta persuasiunii amabile. Dana este utilizarea banilor în scopul atingerii tintei. Danda este pedeapsa. Bedha este arta agravării disensiunilor între părţile aflate în competiţie. Maya este iluzia. Upeksa este ignorarea deliberată a oamenilor în atingerea scopurilor. Indrajala este literalmente "pungăşie".

vineri, 3 iunie 2016

Trei mituri şi cultura europeană

Gilbert Durand tratează în volumul Introduction à la mythodologie (Albin Michel, 1996)  problema miturilor fondatoare ale civilizaţiei europene (înţelegem, ca şi el, să includem în acest concept şi civilizaţia nord-americană, văzută ca o dezvoltare tinzând spre absurd a modernismului Lumii Vechi). Desigur, în ansamblul lucrării, ce se vrea (şi izbuteşte să fie!) o introducere în metoda mitologică, mitocritică şi mitanaliză, problema suportului ideologic al unei civilizaţii anume ocupă un loc cu totul secundar, eclipsată de aparatul conceptual clădit cu meticulozitate, cu un simţ al imediatului, al utilului, dublat nu mai puţin de chemarea spre o armonie de sorginte pre-carteziana.

Teoria lui Durand este ca Europa cu care suntem contemporani se află sub imperiul a trei mituri: cel prometeic, în extincţie; cel dionisiac, cu maximă strălucire, şi mitul lui Hermes, abia răsărind: „On voit déjà comme ce schéma est complexe puisque, dans le fond, une société vit au moins sur deux mythes: un mythe ascendant et qui s’épuise, et, au contraire, un courant mythologique qui va s’abreuver aux profondeurs du ça, de l’inconscient social. Mais, en réalité, les mythes ne s’effacent pas dans la mémoire sociale, et on pourrait superposer les deux schémas, ce qui donnerait à peu près notre profil épistémologique, notre profil mythologique. Nous vivons encore du vieux Prométhée du XIXe siècle, il est dans nos pédagogies; nous vivons encore dans nos médias d’une façon assez intensive du mythe de Dionysos; et nous vivons un tout petit peu seulement du nouveau mythe du XXe siècle, qui est ce mythe hermétiste qui transparaît ici et là […]” (p. 152-153)

joi, 2 iunie 2016

Corporaţia Bisericii



În anii ’40, după ravagiile suferite în timpul războiului, un tânăr preot catolic, de curând eliberat dintr-un lagăr, a pus timp de paisprezece ani bazele unui uriaş complex industrial, agricol, comercial, de construcţii şi de servicii, pornind de la o filosofie economică la vremea aceea uitată: “Puterea noastră nu constă în luptă, ci în Cooperare”. S-a pornit cu 260 de lucrători în 1956, iar în 2008 erau peste 100.000. În 2007 vânzările s-au cifrat la 20 de miliarde de dolari. Corporaţia Cooperativelor Mondragón deţine sau este parteneră la 114 firme pe teritoriul Spaniei sau în străinătate.

Toate acestea sunt companii private care funcţionează pe aceeaşi piaţă ca toată lumea, în condiţii de competitivitate. Doar că veniturile lor revin membrilor, atât sub formă de salarii, cât şi de capital. Dacă iniţial primele cooperative au fost în industrie şi au răspuns necesităţilor legate de problema arzătoare a şomajului, astăzi dezvoltarea acestei idei este impresionantă: servicii de asistenţă şi furnizare de capital, asigurări sociale proprii, educaţie, formare profesională şi cercetare-dezvoltare. Foarte repede părintele  Arizmendiarrieta a înţeles că fără finanţare proprie nu există dezvoltare. Încă de la început a refuzat ideea de a obţine bani de la sistemul bancar bazat pe camătă, de aceea deviza a fost: “Economisim sau ne facem bagajele”. Caja Laboral Popular Sociedad Cooperativa de Crédito a fost şi este banca prin care se fac plăţile şi care asigură latura financiară a dezvoltării Cooperativelor Mondragón. O bancă reală, care nu creează bani din pix şi care nu-şi foloseşte capitalul pentru speculaţii financiare.