duminică, 24 septembrie 2017

Frânturile zilei (CXXIII)

O replică din 12 a lui Nikita Mikhailkov: “Totul este cu putinţă, chiar şi imposibilul.” Vechii greci credeau că pământul este sferic pentru că, după toate calculele lor, pe care nimeni nu le-a contrazis niciodată până astăzi, sfera conţine maximum de volum cu minimum de suprafaţă exterioară. Singura problemă pe care o trecem cu prea mare uşurinţă cu vederea este aceea că nicăieri nu scrie că Pământul ar trebui să conţină maximum de volum cu minimum de suprafaţă exterioară. Avem de-a face cu un model intelectual, cu seducţia inexplicabilă a unei idei pe care nu o putem localiza nicăieri într-un text sacru. Toate celelalte posibilităţi au fost declarate imposibile şi eliminate din câmpul intelectual.

Eu spun, dimpotrivă, că Pământul este, aşa cum afirmă explicit toate textele sacre, plat, aflat în centrul Creaţiei. Ba mai mult, cred că nu are decât o singură faţă, cea pe care suntem noi. Desigur, acest lucru “sare în ochi” ca fiind imposibil, pentru că reperele noastre despre posibil au fost stabilite odată pentru totdeauna în timpul anilor în care am învăţat pe de rost ce este conceptibil şi ce nu trebuie imaginat decât eventual ca literatură fantastică, formă scuzabilă şi amuzantă a onaniei intelectuale. Şi totuşi, stranietatea lumii este mai aproape de noi decât, din cauza acestui abominabil dresaj, ne putem imagina. Câte feţe şi câte margini are o foaie de hârtie? Două şi două, nu încape îndoială.

Dar încape imposibilul. Să decupăm o fâşie de hârtie nu mai lată de un centimetru. Rotiţi unul din capete şi lipiţi-l de celălalt capăt, pentru a forma o buclă. Trasaţi o linie cu stiloul drept la mijloc: vă veţi întâlni cu punctul de plecare după ce aţi parcurs banda integral. Tocmai aţi obţinut un obiect neorientabil şi homomorf, un obiect cu o singură suprafaţă şi o singură margine. Schimbând doar un pic datele problemei, am transformat ceva foarte banal într-o imposibilitate descoperită de Möbius (probabil un pasionat al lucrului manual) în urmă cu mai puţin de 200 de ani. Banda Möbius este probabil cea mai bună dovadă că personajul lui Nikita Mikhailkov nu se înşală, imposibilul chiar este cu putinţă, chiar dacă noi avem dificultăţi majore să-l asimilăm cu mintea noastră.

Îmi este teribil de greu să admit că Dumnezeu ce-l infinit s-a putut limita într-atâta încât să apară oamenilor sub forma uşor asimilabilă a unui dulgher din Nazareth. Sunt cât se poate de şocat de ideea că sacrificiul unui nevinovat petrecut în urmă cu două mii de ani mă absolvă pe mine de păcate. Şi este nevoie de un întreg remorcher teologic ca să mă ducă la altar pentru a-I mânca trupul şi a-I bea sângele, intrând în comuniune cu El. Dacă n-aş fi convins, cu toată fiinţa de care mi se pare că dispun, că imposibilul este cu putinţă, nimic din toate acestea nu şi-ar găsi locul în viaţa mea. În schimb, n-am nicio problemă să admit că Pământul este în centrul universului creat de Dumnezeu, că este plat, nemişcat şi are o singură faţă, că Soarele, Luna şi stelele sunt luminători atârnaţi de o tărie care separă cerul de ceva ce ne este cu totul inaccesibil. Doar scrie în Biblie, nu?

vineri, 22 septembrie 2017

Frânturile zilei (CXXII)

Din Cutia Pandorei, metafora potenţialitatilor pe care femeia le dăruieşte lumii, ultima care ţâşneşte este Speranţa. Nu e promisiunea binelui, altfel am spune că speranţa e una din formele certitudinii, este încăpăţânarea de a crede că fără suport că “până la urmă totul va fi bine”. E opium, înşelăciune, părăsirea realităţii pentru o închipuire fără chip, anesteziere şi bluff sordid. Principala daună pe care o aduce speranţa este incapacitatea celui vrăjit de ea de a-şi asuma tragedia. Fără excepţie, eroii tragici au în comun faptul de a fi descoperit că există viaţă (şi există moarte) în absenţa speranţei. Dintr-un punct de vedere deloc exterior, singura magnificenţă de care a fost capabilă cultura europeană a fost sub zodia scurtă a tragicului grecesc, reluată cu puţin şi trecător succes de dramaturgia unui Corneille, parodiată jalnic de Racine. O întreagă religie, astăzi în agonie, a fost fondată de Cel care şi-a trăit superb calvarul ştiind că nimeni şi nimic nu va lua de la El cupa ce i-a fost întinsă de Tatăl.

Poate fi cu putinţă o tradiţie fără speranţă? Credem că starea normală a unei tradiţii este absenţa amăgirii, iar vechii greci n-au făcut decât să ne avertizeze, în stilul caracteristic lor, în privinţa unui şancru care le rodea cultura agonică. Cel care ne-a spus că, între tigru şi prăpastie, trebuie să-ţi găseşti liniştea necesară pentru a mirosi o floare, ne-a prezentat chintesenţa stării omeneşti care omite posibilitatea speranţei. Sacrificiul de sine din cultura japoneză clasică, cunoscut ca sepukku, şi care nu trebuie asimilat sinuciderii ordinare a omului modern, izvorăşte din aceeaşi ignorare superioară a schimonoselii răului. Şi e de presupus că sepukku n-a fost cândva specific unei insule pierdute în Pacific, mă gândesc la sacrificiul lui Decebal, învinsul.

Păcatul speranţei este acela de a muta centrul existenţei din prezent spre viitor, de la ştiinţă spre credinţă. Cel aflat pe calea spirituală ştie că una dintre pietrele de încercare este să se concentreze pe prezent, pe acum şi aici, să alunge visăraia, oricât de “nobilă” i s-ar prezenta. Că nu e loc nici de speranţă, nici de pandantul ei din trecut, regretul. De amândouă trebuie să se lepede dacă aspiră să devină fiul clipei. Una dintre valenţele ritualului este tocmai suspendarea triadei trecut-prezent-viitor, este exemplificarea perfectă a lui carpe diem. Cunoscătorul este fără speranţă, pentru că nu i se refuză nici trecutul, nici viitorul. În ultimă instanţă, speranţa e operă de credinţă, adică de neştiinţă. Cei care se laudă cu credinţa lor sunt vrednici de milă, pentru că ceea ce e începutul cunoaşterii, pragul şi începutul drumului, nu poate fi obiect de mândrie decât pentru cei care nu s-au depărtat prea mult de el.

Legenda spune că, atunci când zeii au trimis-o pe pământ pe prima femeie, Pandora, au înzestrat-o, după cum îi spune şi numele, cu toate darurile: frumuseţe, înţelepciune, talent muzical, putere de convingere. I-au mai dat şi o cutie conţinând cruzimea, aroganţa, suferinţa, vanitatea, lăcomia, pofta trupească, ura, bolile, lenea, tristeţea, teama şi moartea. Legenda ne mai spune că o zeiţă bună ar fi pus, printre aceste năpaste, speranţa, singura consolare. Mitul e şugubăţ, mitul se deghizează, mitul îi alungă pe cei nechemaţi, păstrându-se pentru hermeneutul care nu se teme să-i spargă coaja. Uneori, ceea ce se spune că este da, este nu, iar ceea ce pare a fi nu, este de fapt da. Când anume? Mi se pare c-am spus deja: uneori.

Frânturile zilei (CXXI)

O chestie care nu-mi dă pace, o poveste semnificativă pe care o ştiu de la economistul E.F. Schumacher. Aflat în Ucraina, omul vrea să vadă nişte biserici ortodoxe. Se uită pe hartă dar, ce să vezi, hărţile din Ucraina sunt în ucraineană, limbă pe care o ignora cu desăvârşire. Întreabă un trecător care îi spune clar: nu există biserici pe hartă. Păi cum aşa, încearcă să se lămurească englezul, văd totuşi nişte cruci. “Acelea sunt muzee. Noi nu punem pe hartă bisericile vii.”

Orice parcurs educaţional este dezlegarea semnificaţiilor unei hărţi spirituale. Una făcută în funcţie de ce a considerat cineva că este important să se afle pe harta respectivă. Cineva care n-a fost nici fără idei preconcepute, nu neapărat cele bune, nici scutit de maladii ale spiritului din care cu multă generozitate epoca ne gratulează pe toţi. Ne place sau nu, harta nu este reproducerea imperiului la scara 1:1 (despre imposibilitatea unei astfel de hărţi a scris Umberto Eco pagini savuroase, iar celor care cred că demersul a fost gratuit le spun că există un efort constant de producere a unui univers paralel, exact la scara anticipata de semiotician, iar acesta se numeşte informatizare).

De sub vraja hărţii te smulgi atunci când înţelegi că nu conţine “bisericile vii”, exact lucrul de care ai tu nevoie. De fapt, nu înţelegi de unul singur decât dacă eşti hoinar, dacă pleci fără ţintă şi te trezeşti ca dintr-un vis în faţa unei dovezi clare cât roata carului că harta este o minciună. Sau pur şi simplu vine cineva şi-ţi dă un ghiont, cel mai probabil. Dacă ţi se întâmplă asta, restul vieţii ţi-l petreci făcând însemnări, corectând, mâzgălind harta. Până când devine a ta.

vineri, 15 septembrie 2017

Frânturile zilei (CXX)

Am cunoscut un cuplu care bate recordul la schimbări de domiciliu în România comunistă a celei de-a doua jumătăţi a secolului XX: vreo 8 sau 9. Ambii născuţi în 1948, la sute de kilometri de casa părintească. Şi-au petrecut viaţa intrauterină pe drumuri, pentru că în Moldova românească seceta cumplită din 1947 a alungat oamenii simpli în alte zone ale ţării, unde pentru nişte mămăligă şi ceva legume se putea munci cu ziua. El s-a născut în Topraisar, judeţul Constanţa, ea în Mera, judeţul Cluj. Niciodată nu s-au simţit nicăieri cu adevărat acasă. Atunci când voiau să spună că le e foarte bine, întrebau retoric: “Cumva nu este ce mânca?” Obiceiurile lor alimentare erau moderate, nu erau nici gurmanzi, nici obezi. Între timp, el a murit şi ea s-a mutat în alt oraş. Acum ea vrea să-i mute mormântul, ca să-l aibă aproape.

miercuri, 13 septembrie 2017

Frânturile zilei (CXIX)

Există în religie adevăruri care valorează mai mult prin ceea ce subînţeleg decât prin ceea ce afirmă explicit. De exemplu, afirmaţia care revine obsesiv în Vieţile Sfinţilor conform căreia zeii lumii greco-romane sunt demoni. Atunci când creştinismul s-a deschis spre lume, filoanele spirituale ale lumii antice erau puternic secătuite, unele complet înfundate, altele abia pâlpâind. Anumite idei (cum ar fi cea a continuării existenţei oamenilor după moartea fizică) nici măcar nu mai erau transmise celor mulţi, fiind apanajul unor grupări iniţiatice pecetluite de o lege a tăcerii care rareori şi doar aluziv era eludată. Antropomorfizarea până la caricatură a aspectelor divine pe care le ilustrau la origine “zeii”, distanţarea acestora până la rupere de Principiul creator şi coordonator, sunt semnele cele mai sigure ale pierderii vitalităţii vechilor religii.

Sfinţii spun răspicat: “Zeii sunt demoni.” Implicit, injoncţiunea nu lasă locul jumătăţilor de măsură: n mai priviţi într-acolo, s-a terminat tot ce-a fost de văzut. De fapt, sfinţii părinţi care au arătat oamenilor cărarea spre creştinism recuperaseră tot ce se putea recupera, iar ce mai rămăsese trebuia demolat, ars, redus la starea de pulbere. Masele neştiutoare au fost slobozite împotriva statuilor şi templelor, explicându-li-se că nu mai trebuie adorată piatra şi lemnul, ci Hristos cel Viu. Frapant este că acuzaţia adusă păgânilor este nedreaptă, aceştia slăvind, ca şi creştinii, ceea ce reprezentarea nu putea arăta decât printr-o transfigurare. Modul în care creştinii folosesc icoana este atât de asemănător cu acela din cultele greco-romane încât, câteva secole mai târziu, un Moise Maimonide, deplin cunoscător al argumentaţiei creştinilor în favoarea icoanelor, va spune că aceştia din urmă sunt idolatri.

Şi totuşi, într-un mod de o neaşteptată eficienţă, Sfinţii Părinţi aveau dreptate: zeii deveniseră demoni şi urmele lor trebuiau distruse. Atunci când o religie moare, niciun artefact nu rămâne neutru. Când cei care ştiau şi puteau s-o menţină vie se duc, procesul este ireversibil iar singurii interesaţi de ce rămâne mai sunt necromanţii, ghicitorii şi alte feluri de magicieni. Adresându-se tuturor, interdicţia legăturilor cu trecutul nu este formulată ca un tratat metafizic cu volute savante. Dimpotrivă, o afirmaţie tranşantă are darul de a fi înţeleasă de către cei mulţi, ale căror bune intenţii depăşesc prea des posibilităţile de discernământ. Peste câteva sute de ani formula salvatoare se va osifica şi unii vor crede naiv că zeii au fost întotdeauna demoni, că pentru omenire creştinismul a fost un progres care s-a lăsat aşteptat până când oamenii s-au “maturizat” suficient încât să-l poată primi, alte şi alte bazaconii care nu sunt decât rezultatul prafului pe care timpul îl aşterne întotdeauna peste lucrurile care cândva au fost clare.

Fireşte că zeii n-au fost totdeauna demoni. Lumea dinaintea creştinismului nu era un infern dominat de draci, oamenii din toate locurile şi timpurile au trăit întotdeauna în umbra sacrului, fără de care n-ar fi fost capabili să sesizeze sacralitatea tinerei religii care venea dinspre Orient. Iar dacă n-ar fi fost vorba de o joncţiune între o tradiţie spirituală aflată în agonie şi o nouă vibraţie a Logosului, astăzi n-am putea contempla în mâna episcopului creştin caduceul lui Hermes cu şerpii lui încolăciţi, n-am putea vedea pe frontoanele unor biserici Ochiul lui Horus iar crucea creştină n-ar fi un simbol universal şi ale cărui începuturi sunt imposibil de datat.

marți, 12 septembrie 2017

Frânturile zilei (CXVIII)

Cred că lumea noastră este într-o lipsă acută de politeţe. Citesc într-un basm turcesc că trei fraţi ajung la o răscruce. În faţa lor sunt trei drumuri: pe unul dintre el scrie că cine va merge pe acolo se va întoarce, pe altul scrie că cine va merge pe acolo poate se va întoarce, poate nu. Pe ultimul scrie: “Cine va merge pe aici nu va întoarce.” Dilema nu-i opreşte prea mult, pentru că unul dintre fraţi le spune celorlalţi să ia drumurile acceptabile, rezervându-şi pentru sine drumul cel mai greu. Fratele cel mai mic, cel mai politicos.

Confuzia dintre politeţe şi ipocrizie este probabil semnul cel mai serios al pierderii reflexelor legate de politeţe. Şi asta pentru că politeţea, ca formă de manifestare a iubirii şi a empatiei pentru aproapele nostru, este chiar o expresie a sincerităţii. Nici nu ar avea cum altfel, pentru că stăpânirea codurilor bunelor maniere trebuie să fie un reflex al virtuţilor şi al gândurilor bune. Dacă între gest şi gând există un clivaj, atunci nu se mai pune problema politeţii, pentru asta avem deja ipocrizia. În treacă fie spus, între politeţe, care e o lumină prin care se vede sufletul, şi ipocrizie, care e o mască cu greu schimonosită, nu se poate face confuzie în practică.

duminică, 10 septembrie 2017

Frânturile zilei (CXVII)

Cred că printre cele mai nefaste consecinţe ale învăţământului de masă, aşa cum este el organizat acum, este ratarea glorioasă a surselor autentice ale cunoaşterii. Toată şcoala, inclusiv facultatea, se prezintă sub forma unor piureuri de cunoştinţe răscoapte şi pasate de furculiţele altora. Tot ceea ce (credem că) ştim ne este transmis de nişte oameni care, cel mai adesea, nici eu n-au consultat vreodată sursele, ci transmit piureul altora, mestecat şi regurgitat sub forma unor manuale şcolare şi cursuri universitare. Dacă imperativul seriozităţii şi probităţii cere să ajungem la marile texte ale cunoaşterii, astăzi nimeni nu-l mai respectă. De aceea anturajul nostru abundă de oameni care au păreri foarte bine formate despre cutare sau cutare intelectual, pe care însă nu se mai obosesc să-l citească, pentru că ştiu dinainte că nu merită. O obedienţă toxică, izvorâtă din suficienţă şi lene intelectuală blochează din start orice discuţie cu un om care ştie din auzite mai bine decât ţi-ai dat tu silinţa să afli timp de ceasuri, zile şi săptămâni de efort.

sâmbătă, 9 septembrie 2017

Frânturile zilei (CXVI)

Problema cu creştinismul este că rădăcinile lui sunt iudaice şi grecesti, ceea ce din start îi conferă un profil cât se poate de straniu. Evreii considerau (şi consideră) că doar evreii sunt oameni, restul sunt nişte porci. Grecii spuneau cândva că cine nu vorbeşte greceste este bâlbâit, adică are o deficienţă anatomică sau psihologică de natură să-l împiedice să se exprime ca oamenii. Un aer sectar, de excluziune şi negare, n-a încetat niciodată să bântuie practicanţii acestei religii, care n-au făcut economie de anateme nici între ei, atunci când nu s-au tăiat pur şi simplu cu topoarele din dragoste pentru aproapele. Este foarte greu să-l convingi pe un creştin că aproapele lui poate fi orice om, pornind de la simpla solidaritate a celor care împărtăşesc aceeaşi condiţie, îl forţezi prea tare, îi ceri un şpagat teologic. Era un banc cu un evreu care a naufragiat pe o insulă pustie şi a făcut două sinagogi: "Una este sinagoga în care mă duc, iar cealaltă sinagoga în care nu mă duc." Pai, nici noi nu suntem altfel.

Asta explică de ce, de-a lungul istoriei noastre, întotdeauna ne-am grăbit să-i stârpim pe cei care au îndrăznit să fie în altă religie sau să abandoneze dogmele Bisericii. Să-i convertim, să-i botezăm, iar dacă nu se poate, măcar să-i ardem pe rug. Când modernitatea a oferit iluzia naţionalismului, exerciţiul excluziunii era deja format, şi puţine sunt ţările care n-au sucombat în faţa ispitei uniformităţii. Grecii au grecizat, ungurii au ungurizat, dar lasă că şi românii au românizat populaţiile minoritare cot la cot cu restul neamurilor. Oricum o dai, creştinul nu se simte bine decât printre creştini. Dacă e şi naţionalist, se mai închină la un rând de zei, deci exigenţa creşte.

În postmodernitatea târzie, combinaţia asta a dat secta identarienilor, a celor convinşi că identitatea (ce-o fi aia?) trebuie apărată de asalturile necruţătoare ale celor care au altă culoare a pielii, altă religie, alte repere culturale. Asalturi constând în simpla prezenţă pe pământurile pentru care strămoşii şi-au vărsat sângele. În gândirea lor de sorginte magică (modernii sunt la fel de magici ca şi cei din epocile anterioare, doar că nu mai pot recunoaşte magia), refugiaţii de război sunt nişte balauri care prin culoarea pielii, privire şi respiraţie, sunt capabili să-l facă pe identarian să-şi uite limba, obiceiurile şi religia, transformându-l într-un... altcineva. Ce n-au reuşit secolele de ateism, consumism, ideologizare şi parodiere intensă a religiei poate face o femeie cu hijab pe cap, un prunc în braţe şi doi mucoşi cuibăriţi lângă fustă.

Iar realitatea este, fireşte, cu totul alta. În permacultură se vorbeşte despre efectul de lizieră. Pe scurt, acolo unde se întâlnesc două medii diferite (pădure şi câmp, munte şi mare, apă şi uscat), are loc o explozie a diversităţii din care fiecare specie are de câştigat. Întotdeauna liziera pădurii este mai bogată şi decât pădurea, şi decât câmpul adiacent, iar malul apelor adăposteşte o faună şi o floră mai diversă decât restul naturii. Societăţile încă tradiţionale sunt casele mai multor popoare care împart acelaşi teritoriu, păstrându-şi şi limba, şi tradiţiile, şi religiile. Întâlnirea cu imigranţii s-ar putea dovedi un plus şi pentru Europa, şi pentru România. Mai ales pentru România, care se zbate într-o lipsă cronică de soluţii şi perspective. Şi asta pentru că întânirile de acest gen, deloc noutăţi în istorie, sunt schimburi, nu confiscări, din care identităţile au de câştigat, nu de pierdut.

Frânturile zilei (CXV)

Lumea de ieri şi lumea de azi: în Evul Mediu Timpuriu, legea burgunzilor amenda cu 3 sous pe cel care refuză să acorde ospitalitate călătorului (12 sous era preţul unui cal). Prin ospitalitate se înţelegea adăpost, dacă gazda era acasă, ori încălzirea la acelaşi foc, dacă gazda era tot un călător. În timp de iarnă nu se putea refuza orzul şi fânul pentru cal. Iar toate acestea gratis, fireşte, nici nu mai este nevoie să spun. De fapt, întotdeauna, gradul de sănătate spirituală a unei civilizaţii se măsoară cu acest barometru precis: ocrotirea celui rupt de locurile sale, a celui slab, care nu are nicio protecţie. Călătorul, refugiatul, imigrantul, sunt beneficiarii acestei legi universale.

Suprema ospitalitate o reprezenta dreptul de azil, refugiul perfect acordat unui om fără arme, urmărit de o brută înarmată. Putea fi acuzat de crimă, dacă fugarul intra pe pământul unei mănăstiri, sau a unei simple biserici rurale, putea rămâne acolo perpetuu, nicio forţă de pe pământ, nici măcar braţul justiţiei, nu avea dreptul să-l atingă în vreun fel sau altul. Desigur, nimeni nu-i putea împiedica nici pe urmăritori să aştepte un pas greşit al celui vânat, îndepărtarea din inadvertenţă de locurile tabu.

Uităm prea des că Sodoma şi Gomora nu simbolizează doar homosexualitatea, ci şi prigonirea călătorului, inospitalitatea. Sodomiţii încalcă mai mult decât o regulă, ei anticipează “dreptul forţei”, argument foarte drag în justificarea războaielor moderne. În contrapartidă, Lot cel salvat de Dumnezeu este gata să-şi sacrifice membrii familiei pentru a îndeplini îndatorirea sacră a ospitalităţii. Desigur, homosexualitatea ne aminteşte de acest episod biblic special, dar Sodoma este deja parte din peisajul nostru mental: n-am inventat noi ospitalitatea pe bani?

joi, 7 septembrie 2017

Frânturile zilei (CXIV)

Probabil că cel mai greu este să-i explici unui om faptul că religia sa utilizează enorm de multe “adevăruri-trambulină”. În buddhismul zen, pentru a-l face pe ucenic să intuiască natura acestor adevăruri speciale, există o parabolă clasică: pentru a traversa un lac, un şoricel are la dispoziţie un rând neîntrerupt de frunze de nufăr. Acestea sunt suficient de rezistente încât să-i confere animăluţului puncte unde să-şi tragă sufletul o clipă şi neîntârziat să ţâşnească spre frunza următoare, dar nu au puterea să-l ţină la suprafaţa într-un sălaş cum se cuvine. Adevărurile de lucru, întotdeauna amfibologii, lămuresc un pic realitatea, dar nu au caracter definitiv; te ghidează spre mai mult, dar nu asigură confortul capătului de drum. Şi ele există în toate tradiţiile umanităţii.

Biblia este presărată de nenumărate elemente de antropomorfizare a lui Dumnezeu, care vede, aude, îşi aduce aminte, se mânie, îşi întoarce spatele, se arată, promite, pedepseşte, iartă etc. Doctorii Legii lui Israel sunt unanimi: Scriptura este scrisă în limba oamenilor. Altfel spus, pentru a uşura înţelegerea celor începători în alte teologiei, lucrurile le sunt prezentate familiar, sub forma unor poveşti sacre uşor de asimilat. Însă, în mod evident, Dumnezeu nu poate fi bănuit nici de organe de simţ, nici de corporalitate, nici de sentimente omeneşti, nici că ar fi într-un loc anume (în detrimentul altora), nici că un timp I-ar fi mai prielnic decât altele. Altfel spus, Dumnezeu nu este condiţionat de nimic. Atotştiinţa Lui nu are nevoie de ochi, atotputernicia Lui nu are nevoie de mâini, omniprezenţa Lui nu are nevoie de aripi, deşi putem să-i atribuim şi ochi, şi mâini, şi aripi, dar numai prin efectul unor metafore uşor de asimilat de cei cruzi şi neştiutori.

În Crezul spunem că Iisus şade “de-a dreapta Tatălui”. Atâta doar că Tatăl nu are faţă, şi nici spate, deci nici dreapta, nici stânga, nici sus, nici jos. Cu siguranţă dreapta în care şade Iisus nu este una spaţială, ci simbolică, adică situată pe alt plan de realitate. Frescele în care Tatăl este înfăţişat alături de Fiul ne arată un bătrân cu barbă albă, colilie. Doar că Tatăl nu are barbă şi n-a slujit niciodată de model. În pictura exterioară a Mănăstirii Voroneţ, diavolul apare ca o arătare neagră cu coarne, coadă, ochii roşii şi expresia devastatoare. Pe pereţii unor templuri buddhiste, demonii apar sub forma unor flăcăi frumoşi, cu ghirlande de flori la gât. Cine a înfăţişat adevărul? Şi creştinii, şi buddhiştii, doar perspectiva diferă: creştinii au pictat ceea ce este dincolo de aparenţe, buddhiştii au atras atenţie exact asupra aparenţelor înşelătoare. Este greşit şi superficial să credem că iconografia religioasă înfăţişează altceva decât idei dinamice, hermeneutizabile.

Moise Maimonide ne explică de ce adevărurile-trambulină sunt esenţiale şi de ce familiarizarea cu cele mai înalte formule metafizice nu face niciodată parte din începuturile cunoscătorului celor sfinte. Întâi de toate pentru că acestea nu sunt pentru cei prea tineri, pentru femei şi pentru mulţi dintre bărbaţi. Apoi pentru că ucenicia durează cam patruzeci-cincizeci de ani de studiu zilnic şi viaţă virtuoasă în rugăciune, parcurs de jertfă personală pe care doar puţini sunt dispuşi să-l asume. În acest răstimp, ucenicul poate muri şi, fără adevărurile-trambuline, mântuirea lui ar fi prea puţin probabilă, deci nu putem să riscăm până când se coace într-atât încât să guste adevărurile ultime. Din aceleaşi motive, hrana sugarului trebuie să fie laptele şi niciodată nu începem cu miel fript şi vin roşu, deşi acestea sunt cât se poate de bune, dar nu există sugar care să se poată hrăni din aşa ceva.

miercuri, 6 septembrie 2017

Frânturile zilei (CXIII)

Dintre toate simţurile, pipăitul este primul cu care ne începem copilăria, simţul contopirii prin excelenţă, al distanţei zero între cunoscător şi cunoscut, al concreteţei celei mai înalte, al formalizării minime, al indistincţiei. Apostolul Toma Tactilul spune: „Dacă nu voi vedea în mâinile Lui semnul cuielor şi dacă nu voi pune degetul meu...”. Văzul este simţul cel mai abstract, Merleau-Ponty spune frumos că este simţul care fragmentează lucrurile între ele, decupează realitatea, o dizolvă. Văzul nostru ucide.

Văzul este facultatea cunoaşterii care pune maxima distanţă între cunoscător şi cunoscut, de aceea Toma Tactilul spune: Vreau să parcurg drumul de la distanţare (văz) la contopire (atingere) cu El, ca să pot crede. Nu, nu este adevărat că Toma s-ar fi simţit fără certitudini, relatările celorlalţi ucenici sunt dovezi şi nicăieri nu este formulată acuzaţia de minciună. Apostolul vrea bucuria certitudinii pe care copilul o are atunci când îşi atinge mama, prelungind starea aceea de Fiinţă Unică, cu mult înainte de a învăţa s-o vadă şi de-a pricepe că el e altcineva decât ea. Iar Domnul Iisus înţelege: „Adu-ţi degetul încoace şi uită-te la mâinile Mele..."

marți, 5 septembrie 2017

Frânturile zilei (CXII)

Printre categoriile gândirii, una dintre cele mai importante este „le point de non-retour” (punctul dincolo de care nu mai există întoarcere) a lui Elias Canetti. O maşină se îndreaptă cu 100 km/h spre un zid din beton masiv; orice elev care a aprofundat fizica mecanică poate calcula distanţa de frânare în care poate fi evitat impactul. În acest caz ilustrativ, le point de non-retour este limita spaţio-temporală dincolo de care apăsarea pedalei de frânare nu ar mai putea reduce caracterul devastator al întâlnirii. Este relativ uşor de perceput la nivelul acesta grosier, ca de obicei nuanţele sunt cele care pun probleme.

Pe cruce, unul dintre tâlhari este iertat pentru tot şi i se făgăduieşte Paradisul. Religie a optimismului şi a milei divine, le point de non-retour pare a fi setat generic la momentul morţii. Şi totuşi, celălalt tâlhar moare într-ale lui. Când a fost pentru el momentul suprem dincolo de care nicio alegere n-a mai putut schimba cursul ineluctabil al lucrurilor? Să fie disperarea (acedia) printre păcatele capitale tocmai pentru că ne orbeşte în privinţa acestui punct capabil să ne schimbe destinul din temelii? Înclin să cred că da.

Suntem însă copleşiţi atunci când trebuie să aproximăm punctul dincolo de care nu mai există întoarcere pentru o civilizaţie. Mai ales că nu poate fi anticipat, trebuie dibuit undeva în trecut. Hamlet, copleşit de păcatul casei regale care se răsfrânge peste tot universul: „Timpul şi-a ieşit din ţâţână.” Un semn preţios: în punctul fatidic lucrurile îşi ies din matcă, îmbinările se desprind, ceea ce era împreună se dezbină, cele despărţite se aglutinează nepermis. Legi noi înlocuiesc pe cele vechi, lumea se întoarce cu fundul în sus, iar peste cele ce au fost se aşterne uitarea. Mă gândesc că pentru oameni nu poate fi altfel.

duminică, 3 septembrie 2017

Frânturile zilei (CXI)

Tehnic vorbind şi fără teamă să apăsăm pe cuvinte, creştinismul este ultimul canibalism al acestui ciclu cosmic, şi singurul despre care avem o idee aproximativă. Despre celălalt, documentat de antropologi la unele popoare din Africa şi insulele Oceaniei, nu putem avea decât presupuneri. Ştim sigur doar că antropofagia nu este motivată de foame, dar resorturile intime ale războinicului care scoate inima din pieptul inamicului şi-o mănâncă în timp ce aceasta încă palpită scapă empatiei noastre. Putem crede că e gestul prin care supravieţuitorul îşi cere iertare de la cel răpus, oferindu-i posibilitatea de a supravieţui printr-o contopire suprafirească. Putem vedea gestul intelectual al celui care absoarbe prin sângele celuilalt esenţa vieţii, răpunând a doua oară pe cel răpus. Dar nu putem avea nicio certitudine, niciun act ritualic nu poate fi evaluat după rămăşiţele lui.

Canibalismul creştin nu e doar o antropofagie, este cazul unic al unei teofagii. Atât cât pot şti în acest moment, în doctrina avatarurilor divine din hinduism niciuna dintre descinderile Logosului nu sfârşeşte prin a se contopi gastronomic cu adoratorii săi. “Luaţi, mâncaţi... Beţi dintru acesta toţi...” Domnul Iisus nu ne-a lăsat o Lege, n-a scris niciun text sacru despre lucrurile fundamentale. Domnul Iisus ne-a lăsat un trup şi nişte sânge, şi ne-a poftit să mâncăm şi să bem din ele. Totul este secundar în creştinism în raport cu Euharisti - şi limba liturgică, şi textul evanghelic, şi asceza, şi virtuţile. Iar totul devine cu putinţă în creştinism pornind de la Euharistie: şi înţelepciunea, şi sfinţenia, şi slujirea, şi stăpânirea.

Încerc să reflectez cum a fost cu putinţă ca un tâmplar din Nazareth, trăitor într-o tradiţie în care jertfa umană nu mai era pomenită de la Abraham şi fiul său Isaac (episod echivalent cu o interdicţie), să spună cuvinte ca acestea: “Luaţi, mâncaţi, acesta este Trupul Meu, Care Se frânge pentru voi spre iertarea păcatelor.” Nu, nu din ale tâmplarului, ci Logosul din ale Sale ne-a vorbit, dincolo de condiţionări şi limitări omeneşti: “Eu sunt aici cu voi şi voi fi în veacul veacului, iar dacă vreţi să mă înţelegeţi lăsaţi mintea voastră proastă, mai bine potoliţi-vă foamea cu Mine şi adăpaţi-vă cu Mine, hăpăiţi-Mă cu maţele goale şi lingeţi-Mă cu limba arsă de sete, şi atunci cunoscătorul şi Cunoscutul vor fi una.” Numai Logosul putea să ne vorbească aşa, scandalul acesta este marca inconfundabilă a sacrului care, o clipă, ne permite să întrezărim magnificenţa Lui inumană.

În fiecare duminică, până la sfârşitul creştinismului, sângele şi pâinea se vor transformă în El, apoi hămesiţii se vor sătura întru Hristos, cunoscându-L cu măruntaiele lor. Sărut mâna pentru masă, Doamne!

sâmbătă, 2 septembrie 2017

Frânturile zilei (CX)

Hai să vă explic cum se poate creşte nivelul intelectual al doctoranzilor unei specialităţi prin două decizii simple dar cu impact maxim şi pe termen lung. Nu, nu este despre viitor, ci despre trecutul imediat şi prezent, şi nu e abstract, ci cu aplicaţie pe cazul doctoranzilor în teologie ortodoxă. Deci e cu studiu de caz.

Până nu demult accesul la doctoratul în teologie ortodoxă era condiţionat de o bună condiţie lingvistică în greaca veche, deci pe posibilitatea aplicantului de a lucra pe textul Septuagintei, şi nu pe traducerile aflate la îndemâna tuturor. E mai mult decât un test de tenacitate şi inteligenţă (asimilarea unei limbi liturgice le presupune pe amândouă), e vorba inclusiv de competenţe practice. Orice aspiraţie la titlul de doctor era aşadar condiţionată de capacitatea de a deschide poarta spre bogăţia de sensuri a textului biblic original. Ei bine, condiţia aceasta a fost eliminată.

La orice facultate din lume ai acces dacă poţi prezenta unui profesor universitar un proiect convingător. Aşadar, nu trebuie să fi absolvit facultatea de filosofie pentru a accede la un doctorat în filosofie, titlul de master în altă specialitate este la fel de bun ca cel de master în filosofie. Şi în genul acesta de întâlniri (matematicieni interesaţi de logică, ingineri cu aptitudini pentru istorie, jurişti pasionaţi de teologie) stă farmecul multidisciplinarităţii, pentru că un doctorand care are o altă formaţie decât cea a disciplinei pe care face cercetare poate fecunda în mod neaşteptat domeniul asupra căruia se apleacă.

Ei bine, de câţiva ani, la facultăţile de teologie ortodoxă nu poţi avea acces decât dacă ai o diplomă de teologie ortodoxă. Aparent, faptul că ai absolvit biologie, sau pedagogie, de exemplu, nu conferă suficiente garanţii intelectuale privind înţelegerea cursurilor de teologie. Nici faptul de a avea o diplomă în teologie protestantă sau catolică, deşi teologii noştri sunt primiţi la doctorat peste tot în Europa, adică diplomele de teologie ortodoxă sunt recunoscute, deşi facultăţile noastre nu le recunosc decât pe cele ale confesiunii ortodoxe. Elegant, nu?

Dacă în anii ce vin va urma o explozie a gândirii ortodoxe în cultura română, o înflorire a reflecţiei ortodoxe asupra universului, să ştiţi că totul porneşte de la aceste două măsuri de contra-selecţie: nu mai vrem oameni cu acces direct la textul sacru şi nu ne interesează nimic din afara ghettoului ortodox. Şi, cum orice discurs despre ortodoxie trebuie să includă minim de trei ori cuvântul “smerenie”, îmi fac datoria de a respecta această manie, nevoind să şochez sensibilităţile consacrate în domeniu: smerenie, smerenie, smerenie.

vineri, 1 septembrie 2017

Mihai Maci, Anatomia unei imposturi. O şcoală incapabilă să înveţe (recenzie)



Motto: “Căci şcoala de modă veche înţelegea să facă din elevii ei oameni puternici, capabili să înfrunte viaţa, în vreme ce aceea de modă nouă nu face decât să-i înşele (cu “opţionale”, “învăţări prin joc” şi zorzoane multimedia), expunându-i neajutoraţi unei lumi mai brutale ca oricând.”

Volumul publicat de Mihai Maci, lector de filosofie al Universităţii din Orada, este o trecere în revistă lipsită de complezenţă şi speranţe a metamorfozelor postrevoluţionare pe care le ilustrează sistemul românesc de învăţământ. Articol după articol, cititorul se confruntă cu alcătuirea unei imagini de ansamblu în care reforma, cartea, piaţa, criza şi metodologiile sunt piesele unui mozaic. Îndrăznesc să cred că mai bine de trei sferturi dintre cei care au minim o normă în învăţământ au percepţia directă şi brutală, chiar dacă poate nu integrală, a tezelor enunţate şi argumentate în Anatomia unei imposturi... Altfel spus, mulţi vor citi fără să poată scăpa de o supărătoare senzaţie de déjà vu. De o singură întrebare însă nu va scăpa nimeni: cum de sunt cu putinţă toate acestea?

Dacă simţiţi că întreaga Românie este astăzi mai caragialiană ca în urmă cu 100 de ani, că sărăcia de limbaj şi sincopele logice debordează în discursul public şi mass-media, că arghirofilia a rămas unicul motor al acţiunilor publice, că formalismul şi manierismul sunt singurele forme ale seriozităţii care ne-au mai rămas, atunci nu vă miraţi că acestea sunt concomitent maladii ale învăţământului. Pentru că şcoala românească nu poate fi diferită de societatea din care face parte şi pe care o deserveşte. Dacă astăzi “şcoala românească produce tâmpiţi – industrial şi cu metodă” este pentru că întreg contextul românesc, inclusiv proiecţia sa europeană, cere oameni lipsiţi de inteligenţă şi personalitate, necinstiţi, incapabili să se raporteze la realitate altfel decât trişând.

Frânturile zilei (CIX)

În contextul ultimului uragan care a lovit Texasul, cineva se întreabă: “Oare am reuşit să învingem natura?” Vechiul vis n-a murit... Undeva pe la mijlocul secolului XX, într-un amfiteatru al Facultăţii de Medicină de la Sorbonne, biologul francez Louis Gallien, în plin curs de embriologie, punea următoarea întrebare: “Ce se va întâmpla atunci când medicina va deveni atât de puternică încât va neutraliza complet legile selecţiei naturale?” Cel care evoca această perspectivă îndepărtată (pentru acel moment) era un reputat specialist în selecţia raţională a animalelor domestice. Din raţiuni evidente, digresiunea lui referitoare la Homo sapiens n-a apărut în niciuna dintre cărţile sale.

În 2017, medicul ginecolog Michel Odent, pornind de la întrebarea profesorului său de embriologie, elaborează un volum al cărui titlu ar trebui să ne pună pe gânduri: “Va reuşi umanitatea să supravieţuiască medicinei?” Este o lucrare de reflecţie care porneşte de la următoarea certitudine: în acest moment, medicina a devenit atât de puternică încât a anulat legile eugeniei naturale. Efectul acestui progres a căpătat şi un nume nou în istoria gândirii: “disgenie”. Practic, dacă într-o specie care trăieşte în raport cu mediul, ajung la reproducţie doar exemplarele reuşite şi fertile, specia noastră s-a sustras mediului şi se reproduc, în tandem cu medicina modernă, inclusiv exemplarele ale căror boli cândva ar fi fost incompatibile cu asta.

Ar trebui volume întregi pentru a evoca toate efectele posibile ale neutralizării legilor naturale la specia noastră. Calcule nu foarte complicate ne arată că, odată cu perfecţionarea medicinei, o proporţie notabilă din populaţie va deveni din ce în ce mai dependentă de ea. Cu datele de care dispunem deja, am putea anticipa momentul în care majoritatea populaţiei va avea imperios nevoie de medicină pentru a supravieţui şi pentru a procrea. Cam aşa arată victoria asupra naturii, ca un nisip mişcător pe care ne-am făcut casă. Deja suntem avertizaţi că antibioticele se dovedesc mai slabe decât noile mutaţii ale microorganismele pe seama cărora sunt puse bolile. Se pare că vaccinurile, în loc să formeze imunitatea, o distrug. Putem constata cu ochii liberi recrudescenţa cancerelor la toate vârstele şi proliferarea la copii a bolilor care altădată erau apanajul vârstei adulte şi a senectuţii. La populaţiile care nasc preponderent prin cezariană, ginecologul Michel Odent spune că în câteva generaţii se va pierde complet capacitatea femeilor de a naşte neasistate.

Cred că undeva am făcut o eroare, doar că ne este cu neputinţă să ne întoarcem asupra ei. Ce este “natura” pe care vrem s-o învingem? Pentru că aparent ne-am dorit mult mai mult decât să ne punem la adăpost de ploaie, frig şi vânt. Nu cumva este chiar firea lucrurilor? Nu cumva ne-am propus, nici mai mult nici mai puţin, decât să instaurăm, la scară largă, nefirescul? Dacă e aşa, ne-a reuşit de minune. Dar ce-a fost în capul nostru de-am crezut că va fi fără consecinţe? Întrebarea medicului francez este una foarte acută: Va reuşi umanitatea să supravieţuiască medicinei? Altfel spus, ce se va întâmpla când actuala formă de medicină va muri? Nu trebuie să dispară multe dintre ingredientele actualelor tehnici medicale pentru a vorbi de colaps, ajunge penuria unuia singur: plasticul, de exemplu. Ce se va întâmpla cu o umanitate din ce în ce mai conectată la aparate?