Frânturile zilei (CLXIX)

De douăzeci de ori ma enervez pentru minciunile, falsurile, superficialitatea si prostia grosolana de care dau pe facebook. De oameni grăbiţi, dar cu un îndelung exerciţiu al urii, cu idei puţine dar încoţopenite zdravăn în mintea lor îngustă, e plină lumea şi se calcă pe picioare şi pe pagina mea. De douăzeci de ori mă enervez, de nouăsprezece ori mă abţin şi-mi spun că nu sunt eu poliţistul ideilor, că lumea e lume, că trebuie să avem răbdare, că toate leprele sunt purtătoarele chipului lui Dumnezeu. Şi tac. Nimeni nu vede, nimeni nu zice: “Bravo, Radule, asta înseamnă să fii zen.” E doar între mine şi mine.

A douăzecea oară îmi sar de la semne. Scriu un mesaj sarcastic, vitriol în două cu plumb topit. Îl arunc pe reţea şi, de regulă, îl şterg imediat. Îmi zic că nu trebuie să plivesc toate nebuniile lumii, că eu trebuie să fiu spectator şi nu participant, că nu-i nimic de schimbat, că acestea sunt vremurile. Înlocuiesc totul cu un şuierat de şarpe obosit de atâta prostie în vrac: “Cară-te.” Ia-ţi bulendrele şi du-te. Eşti la fel de proastă ca prostia însăşi. Până acum ai fost decor, acum ai făcut un pas în faţă. Şi se vede.

Imediat mă contactează un bun prieten care-mi zice că, dacă nu m-ar cunoaşte în viaţa reală, m-ar judeca foarte dur după manierele de care dau dovadă uneori în on-line. Că nu aşa se vorbeşte cu o femeie. Iar eu reflectez că prostia şi minciuna nu ne deranjează enorm, avem un lung exerciţiu al frecventării lor, o prăfuită obişnuinţă. În schimb mânia proaspătă, oricât de înfrânată, la adresa lor, ne provoacă o impresie neplăcută. Dacă o proastă cu ifose spune “nimeni nu înţelege ideile lui cutare”, asta este acceptabil. Dacă aceeaşi proastă este îndemnată fără menajamente să se ridice şi să umble în altă direcţie, e inestetic.

 De nouăsprezece ori din douăzeci, dar nu mai mult. Şi nici a douăzecea oară cum ar merita.