vineri, 3 aprilie 2020

Despre liturghiile live şi transformarea mirenilor în public

Două vorbe legate de ritualuri, de ideea de ritual. Aceeaşi peste tot în toate religiile autentice. Ştiu că unii creştini au să sară puţin în aer, e dreptul lor. Eu am să spun lucrurile aşa cum sunt ele, pentru că nu intenţionez să menajez sensibilităţile nimănui, scriu ca de obicei cu amănuntul, nu cu ridicata. Cine vrea să priceapă, e bine, cine nu, iarăşi e bine. Am să scriu în virtutea şi temeiul tuturor studiilor de religie comparată pe care le-am parcurs până acum, chiar dacă unii cred că sacrul s-a inventat cu ei şi vor fi singuri în Paradis. Deci nu istorie a religiilor (alăturarea termenilor este un nonsens pe care doar universităţile moderne l-ar accepta, întrucât religiile sunt anistorice, doar ereziile sunt istorice), ci religie comparată. Nu intru în detalii, doar zic.

Conceptul de ritual este vechi de când lumea şi universal. Latinii îi spuneau ritualis, sanscrita are rădăcina Rta ऋत, sensul este acelaşi: ordine, regulă şi adevăr (ordinea sacră a cosmosului). Mai pe înţelesul nostru, dar fără să lezăm cu nimic realitatea lucrurilor, ritualul este expresia constatabilă prin simţurile noastre a principiului ordinii naturale care coordonează funcţionarea universului şi a tot ceea ce se află în el. Cum de în limba română (dar şi engleză - ritual, franceză – rituel, spaniolă - ritual, italiană - rituale, cehă – rituál, finlandeză – rituaali, germană – Ritual,) rădăcina cuvântului “ritual” este aceeaşi ca şi în sanscrită, nu voi explica aici, spun doar apăsat că nu este o coincidenţă (nimic nu este, dar asta-i altă explicaţie).

De ce există ritualurile? Aceasta este întrebarea cea mai grea, la care am să încerc să răspund, limitat după mintea mea limitată, dar corect şi deloc polemic, după repere pe care nu le-am stabilit eu, spre finalul acestui text. Cine instituie ritualurile? Întotdeauna, fără greş, sacerdoţi care se identifică cu funcţii spirituale pentru care nu există decât un adjectiv palid: “legendare”. Instituirea unui ritual adevărat ţine de o inspiraţie divină şi de o cunoaştere metafizică la care nu am acces nici eu, nici tu, care citeşti aceste rânduri, şi nu e comparabilă cu nimic ce ar putea face parte dintr-o “cultură”. Nu e vorba de puritate morală, nici de virtute, ci de îndumnezeire. Ritualurile sunt stringent necesare în anumite momente ale ciclului cosmic, în anumite locuri tradiţionale foarte vaste, şi au un rol pe care îl calificăm, în lipsă de altceva, “salvator”. Ştiu că nu este deloc evident ceea ce spun aici, dar ritualurile sunt soluţii la probleme de viaţă şi de moarte.

Odată constituite, ritualurile îşi fac menirea: ordonează haosul. Ca să dau un exemplu familiar pentru un creştin, jertfa Domnului Iisus a fost una ritualică (într-un mod inaccesibil intelectual preoţilor iudei care l-au condamnat la moarte, iniţiatorii umani dar paradoxal şi uneltele oarbe ale unui destin care trebuia să se îndeplinească), iar repetarea ei ritualică în timpul Sfintei Liturghii nu este cu nimic mai puţin reală şi efectivă. Ritualurile purifică şi reînnoiesc, ele sunt concomitent simboluri, adică realităţi de un ordin căruia omul modern nu-i poate nici măcar intui existenţa, darămite să participe conştient la el. Când aud creştini spunând revoltaţi că Sfânta Împărtăşanie nu este simbolul lui Hristos, ci Hristos însuşi, eu văd doar nişte oameni care au pierdut semnificaţia simbolului, şi acesta este unul din preţurile pe care le plătim paradigmei moderne: eradicarea până şi a amintirii vechilor forme de gândire. Ba da, Sfânta Împărtăşanie este simbolul lui Hristos şi Hristos Însuşi, nu este niciun conflict între cele două afirmaţii, pentru că simbolul este o realitate, nu ceva arbitrar, convenţional şi nesemnificativ. Dar asta, fireşte, este o altă dezvoltare pe care nu o voi asuma aici.

Atunci când creştinismul a devenit o religie pentru cei mulţi, Sfinţii Părinţi au luat decizii pragmatice, în funcţie de tipul uman european (care între timp s-a degradat, noi nu mai suntem decât foarte puţin similari creştinilor primilor generaţii, sau creştinilor medievali), şi au stabilit legătura dintre preot (făptuitor al ritualului) şi mireni (participanţi la ritual). În timp, ritualurile creştine au căpătat un aspect fastuos, de ceremonial, dar fastul nu-i totuna cu ritualul, de aceea Sfânta Liturghie s-a putut oficia şi în închisorile comuniste de preoţi care ştiau rugăciunile pe de rost şi aveau câteva picături de vin şi nişte firimituri de pâine. Totuşi, pentru că ritualul nu poate fi făcut de către oricine şi în orice condiţii, chiar şi în cele mai vitrege locuri a fost legat de preoţi, de rugăciunile precise, de pâine şi de vin.

Şi atunci, şi oricând, ritualurile creştine au fost apanajul exclusiv al sacerdotului. Într-un colţ de lume în care resursele intelectuale n-au fost niciodată prea generoase, acum mai puţin ca în urmă cu 2000 de ani, sacerdotul a fost garanţia păstrării doctrinei şi a înfăptuirii corecte a ritualului. Pentru aceasta a fost binecuvântat cu autoritate şi încărcat cu responsabilitate, pentru că în toate există un echilibru. Mireanul este dependent de preot şi-i datorează ascultate, după cum preotul la rândul lui este într-o ierarhie. Aceasta a fost timp de secole construcţia creştină, şi de aici şi-a tras creştinismul forţa pământească. Specific ierarhiei este ca un om să decidă pentru mai mulţi, şi cu cât urci mai sus piramida din ce în ce mai puţini oameni decid pentru din ce în ce mai mulţi.

 Acest lucru este salvator cât timp marile funcţii spirituale sunt asumate de oameni vrednici. Adică de sfinţi. Ierarhiile sunt sănătoase dacă impostorii pot fi ţinuţi departe de vârf. Când sunt piratate, toată construcţia se viciază. E adevărat că peştele de la cap se împute, dar asta în faza tranzitorie. La scurtă vreme după cap o să pută totul. Uriciunea pustiirii nu se limitează, oricât de mult ne-ar plăcea să credem, la câţiva ierarhi. Cade ca o ghiulea şi fisurează tot edificiul. Partea interesantă este că Biserica poate şi va funcţiona până la capăt (nu ştiu cum va fi “capătul”) inclusiv în aceste condiţii vitrege. Pentru că harul nu este condiţionat de sfinţenia celui care-l primeşte şi-l dă mai departe. Un preot nevrednic nu are mai puţin har decât un preot vrednic, cu condiţia să avem de-a face cu cineva care n-a uzurpat titlul de preot. Liturghia unui vicios nu e mai puţin efectivă decât cea a unui sfânt, cu condiţia ca toate prescripţiile ritualului să fi fost respectate. Aşadar, ştim că ierarhii ne vor trăda, dar într-un anumit sens tributul dat decăderii vremurilor nu ne poate atinge, cât timp ritualurile sunt ceea ce trebuie să fie.

Cât este de gravă oprirea mirenilor de la ritualurile creştine? Că tot veni vorba, mirenii nu-s totuna cu “publicul”, pentru că ritualul nu e show, să-i numeşti pe mireni “public” este o înjurătură, preluată slugarnic în comunicatele BOR. Gravisimă. Un ortodox sau un catolic oprit de la ritual este un suflet aruncat în dezordinea modernă. În haos. Nu vorbesc despre creştinii protestanţi, ei au pierdut sensul ritualului iar pastorii lor nu sunt preoţi în succesiune apostolică. Nu e treaba mea să judec calitatea diferitelor confesiuni, am spus şi continui să spun că avem ce învăţa şi de la protestanţi, numai să vrem. Vorbim strict de ritualul pentru mireanul unei confesiuni tradiţionale. Oprirea de la ritual şi înlocuirea lui cu un show transmis live prin mijloace tehnologice este o nebunie în stare pură. Ceea ce se transmite prin ecran nu mai este Rta ऋत este o imagine a ritualului, o copie, un surogat. Nu avem Sfânta Liturghie online după cum nu putem spune c-am fost în pelerinaj dacă ne-am uitat la un documentar cu Sfântul Mormânt. Nu poţi veni să le spui mirenilor: în această perioadă aveţi acces la ritualurile on line. Nu e onest. Corect este să le spui: în această perioadă nu aveţi nimic. Pentru că de fapt, pentru mireni ritualurile au fost înlocuite cu nimic.

De ce există ritualurile? Pentru că cei din vechime ştiau că anumite gesturi, făcute într-un anumit fel, antrenează toată ţesătura lumii. Că universul e ca o fântână care mai trebuie şi curăţată, altfel apa se bâhleşte şi în loc să ne potolească setea ne îmbolnăveşte. Că universul e ca o casă care se lasă într-o parte dacă ochiul gospodarului n-o veghează şi mâna n-o unge şi n-o văruieşte. Că universul e ca un animal care fără stăpân se jigăreşte şi cade din picioare. Eroul meu personal e un preot de ţară care reînnoieşte universul cu fiecare Sfântă Liturghie slujită pentru o biserică în care se află o babă. Oricare preot. Oricare ţară. Oricare babă.

Există printre basmele lui Ion Creangă unul care profeţeşte exact momentul pe care-l traversăm noi. Momentul cosmic, nu clipa muritoare. Este Ivan Turbincă, iar hermeneutica lui ne-a lăsat-o Vasile Lovinescu. Personajul central al basmului este epitomul ierarhului creştin cu care suntem noi contemporani. Turbinca este puterea de a lega şi de a dezlega, Sfântul Petru îl cheamă în repetate rânduri la Poarta Raiului, este deci paznic al Porţii, misiunea fundamentală a vârfurilor ierarhiei creştine. E bun la suflet, milostiv, petrecăreţ, dezordonat şi prost. De o prostie spirituală, Ivan nu înţelege rosturile lumii, ale morţii, ale demonilor. Pe cei din urmă îi împrăştie în lume (exorcizarea presupune şi o fixare, pe care Ivan n-o ştie), împiedică moartea să-şi realizeze menirea, denaturează sensul poruncilor divine. Ivan se pune de-a curmezişul lumii, el îi ligaturează canalele subtile (nici Ivan nu ajunge în Împărăţia lui Dumnezeu, nici pe alţii nu-i lasă).

Vă mai aduceţi aminte primul comunicat al Patriarhiei, cel cu linguriţa, care a produs o stupoare generală? Oare unde e textul lui acuma? A dispărut în genunile internetului. Autorul este clar: Ivan Turbincă (indiferent cine îi împrumută masca lumească trecătoare). Nu, nu era despre linguriţă, era despre ritual. La cererea publicului (cum altfel?, spectator) admitea modificarea unui detaliu dintr-o construcţie care ne vine din zorii creştinismului, un tezaur de care nu avem voie să ne atingem decât cu reverenţă. Ritualurile nu sunt “în mare”, nu pot fi sintetizate, după cum nu sunt nici povestibile, nici transmisibile live. Pot fi dezbrăcate de ceremonialul fastuos, dar nu rezistă la modificarea detaliilor esenţiale. Iar linguriţa aceea este una din expresiile materiale ale comuniunii. N-o putem înlocui cu linguriţe personale de unică folosinţă decât cu preţul profanării (a intruziunii profanului) ritualului în ansamblu. Pe moment, linguriţa e acolo, Ivan Turbincă n-a putut-o clinti, dar s-a răzbunat alungând creştinii de la ritual. E ceasul lui.

9 comentarii:

  1. Răspunsuri
    1. Sa me rugam si noi pentru ca sa ne ierte Dumnezeu greselile si sa mentina ritualul bisericesc si SF.Liturgie in integritatea ei pentru a scapa de prostiesi a ajunge sa cunoastem rostul fiecarui suflet lasat de Dumnezeu pe pamant

      Ștergere
  2. Nu exista nicio solutie pentru ca propriu-zis nu exista nicio problema. Nu se petrece nimic din ceea ce nu trebuie sa se petreaca.

    RăspundețiȘtergere
  3. Și totuși, în condițiile impuse actuale, tu preot în Biserică săvârșind Sfânta Liturghie iar oamenii la casele lor, sufletește alături de preotul lor, credem că se poate numi participare în comuniune?

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Așa se poate numi:"participare la comuniune" 😃😃😃

      Ștergere
  4. Limpede. Credincioșii nu au nimic acum. Niciun ritual. Nimic. Este onest să le-o spunem.

    RăspundețiȘtergere
  5. http://www.naturesrights.com/knowledge%20power%20book/frithjof_Schuon.asp

    RăspundețiȘtergere