luni, 31 decembrie 2018

Frânturile zilei (CLXXXVIII)

Periodic aud, de la diverse cunoştinţe, că soluţia pentru democraţia noastră disfuncţională, problemele endemice ale familiei, absenţa spiritului întreprinzător şi orice problemă mai vreţi voi (circulaţia haotică, alcoolismul cronic, corupţia generalizată) ar fi una singură: EDUCAŢIA. Panaceu dincolo de îndoială, mama şi fiica tuturor problemelor noastre mici şi mari, toate speranţele, reproşurile şi emoţiile o vizează. Românul simte în fiece clipă a vieţii sale că trebuie lucrat la educaţie, că nu avem suficientă educaţie, că un plus de educaţie ar schimba fantastic şi diametral lucrurile.

Iar acest panaceu ar trebui să fie distribuit în cadru organizat (românii sunt mari iubitori de ordine, cu condiţia să fie închisă în spaţii cu care ei nu se mai intersectează, de exemplu şcoala), în cadenţa programelor şcolare ideale, de către profesionişti geniali şi dedicaţi. O şcoală performantă, adusă de renii Moşului tocmai din Finlanda şi implantată organic în tradiţiile seculare ale poporului nostru, bună ca o maşină de formula 1 dar ieftină şi multă ca braga turcească, care să scoată români verzi competitivi la export dar dependenţi de ţară şi incapabili să se despartă de ea cum nu se dă pruncul dus de lângă biberonul cu milupa.

joi, 20 decembrie 2018

Frânturile zilei (CLXXXVII)

Moş Crăciun este regele oriental care, văzând Steaua între stele a lăsat totul şi a plecat, convins că la capătul drumului se află un avatar al Logosului. Mulţi au văzut steaua în zilele acelea, dar numai cei cu ştiinţa care să explice steaua au pornit la drum. În Israel nu s-a clintit nimeni, şi nu pentru că n-ar fi văzut Steaua, ci pentru că a lipsit ştiinţa care să-i scoată din casă. Cei care n-au ştiut, au rămas cu văzutul. Dacă israelienii ar fi avut ştiinţa regelui oriental, erau toţi în pelerinaj la grajdul naşterii din prima zi. Regele moştenise doctrina Logosului, ştia că din vreme în vreme coboară pe pământ, într-o formă neaşteptată, de aceea n-a avut nicio tresărire înainte să intre în staulul din Betleem şi să i se închine. Era rege, pe pământ nimeni nu era mai mare ca el, nu era nevoit să se plece în faţa nimănui din lumea asta, dar avea doctrina care să-l facă să priceapă că gâlmoaza din paie, dintre un bou şi-un măgar, este una din manifestările lui Dumnezeu, este chiar Dumnezeu. În faţa Pruncului a îngenuncheat şi a pus fruntea pe pământ. Nu ca unui egal, ci ca unuia mai mare ca el i-a adus aur, smirnă şi tămâie, cu bucurie regele cunoscător a plătit tribut lui Dumnezeu făcut om. Apoi s-a întors în ţara lui şi a pus cronicarii să consemneze că undeva, peste munţi şi mări, într-un loc al ignoranţei care ardea de dorul Logosului, nisipul a început să strălucească.

sâmbătă, 8 decembrie 2018

Frânturile zilei (CLXXXVI)

Mi se reproşează prea des că sunt din cale afară de sensibil în problema refugiaţilor. Şi cum ar putea fi altfel? Străbunicii mei materni s-au refugiat din Basarabia în Regat atunci când românii au cedat-o fără să tragă un foc de armă. Străbunicii mei au pierdut pe drumuri, de la mizerie şi frig, şase copii din şapte. Strămoaşa mea maternă a îngropat, ca refugiat, şase sicrie mici. Părinţii mei s-au născut ca refugiaţi la câteva sute de kilometri de casă, în 1948, anul în care moldovenii şi-au luat familia în căruţă şi au părăsit Moldova cea bogată ca să lucreze cu ziua în Dobrogea şi Ardeal pentru un blid de mâncare. Născuţi din mame care au străbătut ţara cu piciorul când erau borţoase, ai mei au trăit o viaţă fără să se simtă vreundeva acasă.

Duc exilul şi refugiul alor mei în carnea mea, deşi sunt tot ce poate fi mai casnic şi mai stabil. Ca răzbunare pentru drumurile lor, m-a făcut Dumnezeu în stare să nu plec nicăieri, să n-am nevoie de nicio schimbare de peisaj, să detest visceral turismul, fie şi în formele lui “nobile”. Drumurile moşilor şi strămoşilor au ajuns acasă în mine, le-a pus Dumnezeu hotar în şobolanul care sunt eu. Să nu-mi spuneţi că refugiaţii mei aveau drepturi, iar cei veniţi din Africa şi Asia n-au. Că ai mei nu tulburau fantastica identitate românească, în vreme ce ăştia o tulbură. Eu cred că poporul ăsta de hoţi şi de slugi, de creştini căldicei care-şi avortează pruncii şi vor să trăiască precum cei din televizor are nevoie strigentă să se întâlnească cu alte culturi, în care oamenii îşi respectă principiile religioase oricât le-ar fi de greu, care ştiu să facă negoţ şi care n-au pierdut antrenamentul vieţii fără patron.

duminică, 25 noiembrie 2018

Frânturile zilei (CLXXXV)

Rostul ghicitorilor de altădată era să-l pregătească intelectual pe om pentru întâlnirea cu diavolul. Matricea acestei întâlniri ne-au lăsat-o vechii greci: un monstru stă pe drum şi-ţi spune o enigmă. Dacă o dezlegi - treci mai departe, dacă nu – ţi se întâmplă grozăvii. Pe demon nu-l birui decât dacă-ţi funcţionează intuiţia intelectuală (dacă “ghiceşti”), nu te ajută nici exerciţiul analitic al deducţiei şi cu atâta mai puţin repetarea papagalicească a unor fraze construite de alţii. Discernământul e fratele intelectual al cernutului ţărănesc, doar că e pe dos: boabele mari trec, boabele mici rămân.

miercuri, 21 noiembrie 2018

Frânturile zilei (CLXXXIV)

Într-un basm indonezian, Daud (forma arabizată a lui David), miluieşte un cerşetor cu un kepeng (bănuţ), iar acesta îi dă o săgeată spunându-i că-i va prinde bine cândva. Câteva zile mai târziu, aflat cu un arc în mână în confruntarea cu un rakşas (duh rău), aude din gura dihaniei că numai o singură săgeată îl poate ucide, dar că nu se teme de ea, pentru că e în mâna unui cerşetor aflat în pe o insulă la mare depărtare de ei. Rakşasul îşi cunoaşte destinul şi se crede protejat de spaţiul geografic.

Ne aflăm în faţa unei conexiuni tainice, incomparabil mai subtilă decât puntea logică de la cauză la efect. Ce legătură poate fi între miluirea unui cerşetor cu a suta parte din banii primiţi de la tatăl care-l alungă pe erou în lume şi unica săgeată cu care poate fi salvată viaţa fiicei rajahului? Cum se pot condiţiona reciproc două evenimente din clase atât de diferite? Care este punctul de coincidenţă, sudura imposibil de sesizat între ele şi ce s-ar fi petrecut dacă, neglijent, eroul ar fi trecut pe lângă cerşetor (fără îndoială unul dintre mulţii oficianţi ai acestui ritual atât de hulit în zilele noastre) gândindu-se că viaţa lui este şi aşa suficient de nenorocită încât să nu bage de seamă nenorocirea altuia.

vineri, 19 octombrie 2018

Frânturile zilei (CLXXXIII)

Dacă aţi citit într-o carte de economie de adormit adulţii că productivitatea duce la creşterea salariului, în mod sigur pierdeţi vremea cu lecturi proaste. Hai să vă dăm cu puţină viaţă pe aici, poate dezinfectăm atmosfera.

Aşadar, conform inepţiilor cu care aţi pierdut vremea, productivitatea duce la eliminarea muncii umane (scumpe, că aşa scria acolo), şi cei care rămân să supravegheze roboţii, automatizările şi celelalte miracole care ca belşugul cu putinţă, pot primi salarii mai mari. Ca să citez un băiat de mare succes, dacă ai 15 angajaţi şi rămâne doar unul, şi normal că cel rămas poate primi salariu mai mare, pentru că s-au realizat economii formidabile.

Cartea are dreptate, cel rămas POATE primi salariu mai mare. Doar că NU VA PRIMI. Ba chiar va lua mult mai puţin decât înainte. Este simplu şi în viaţă aşa se petrec lucrurile. Lăsaţi deoparte matematica aplicată în economie, e foarte bună să aducă nişte bani unor profesori care-i fraieresc pe studenţi.

marți, 16 octombrie 2018

Frânturile zilei (CLXXXII)

Realitatea este că între epoci sau civilizaţii diferite contemporane există o barieră a mentalităţilor pe care n-o poţi trece, poţi fi oricât de deştept, dacă nu te ia cineva de mânuţă să-ţi explice cum se face. Mai ales la început de drum, când eşti atât de plin de civilizaţia şi epoca ta încât stai şi tu şi te întreb ca prostul din secolulul XVIII: “Cum poate fi cineva persan?”

Haideţi să ne jucăm puţin, ca să vedeţi mai bine cum dăm cu capul de bariera mentalităţilor şi dacă suntem proşti nici măcar nu doare. În secolele IX-XIII, şi probabil că ceva mai înainte de asta, exista un obicei numit prima noctes (prima noapte), legat indisolubil de căsătorie.
Este vorba despre:
 a) Dreptul seniorului de a petrece prima noapte cu mireasa.
 b) Obligaţia seniorului de a binecuvânta patul mirilor în absenţa acestora, înaintea primei lor nopţi, pentru ca mirii să aibă prunci mulţi şi să trăiască mulţi ani fericiţi.
 Element ajutător: în civilizaţia creştină adulterul se pedepsea cu moartea celor surprinşi asupra faptului, iar soţul răzbunător nu trebuia să ispăşească nicio crimă.

luni, 2 aprilie 2018

Frânturile zilei (CLXXXI)

Shakespeare este nemilos cu vulgarul, cu hlizeala şi cu prostia. Pe toate trei le găsim îngemănate în Henric al VI-lea într-o recrudescenţă carnavalescă a opincii, o răscoală ţărănească mânată de un foarte oarecare John Cade, pretins bastard de nobil. Mulţimea vrea să ardă arhivele şi judecătoriile, să elimine Parlamentul şi legile, să introducă proprietatea de-a valma. John Cade vrea să fie rege, să dea toate legile şi să ia fecioria tuturor fetelor din regat înainte de măritiş. Iar femeile să aparţină tuturor: “noi ordonăm şi comandăm ca femeile lor să fie atât de binevoitoare, cât inima poate dori şi limba poate cere.”

Petrecerea nebună se limitează la incendii şi asasinarea nobililor cărora nu le pot reproşa nimic decât ceea ce sunt. Condamnarea la moarte a unuia este halucinantă: “Luaţi-l, curăţaţi-l, vorbeşte latineşte!” Magma nestăpânită reproşează apariţia şcolilor de gramatică şi condamnarea sub domnia legii a hoţilor şi-a ucigaşilor care, fiind neştiutori de carte, pentru asta ar fi meritat să trăiască. Climaxul ororii este atins atunci când John Cade cere ca doi nobili să fie decapitaţi iar capetele lor, cocoţate în vârful unor prăjini “să se sărute, căci se iubeau mult când trăiau”.

Printre aburii groşi de destrăbălare acră, zărim cu claritate fantasmele: distrugerea memoriei colective, eliminarea intelectualităţii, eradicarea proprietăţii private, concentrarea puterii legislative într-un singur om fără cenzura tradiţiei (practic, satrapii, oligarhii şi dictatorii antichităţii n-au visat la această libertate), desfiinţarea familiei prin obligativitatea desfrâului. Cu această colecţie de teme, actul IV al celei de-a doua părţi a piesei Henric al VI-lea anticipează galeria ororilor pe care le vor înfăptui aievea revoluţia franceză de la 1789 şi revoluţia bolşevică din octombrie 1917.

duminică, 1 aprilie 2018

Frânturile zilei (CLXXX)

Infailibilitatea Papei este piatră de poticnire şi pentru protestanţi, şi pentru ortodocşi. Nu-mi amintesc să fi întâlnit pe cineva care să nu explodeze indignat şi isteţ, ca unul care scapă când e pe punctul de a fi escrocat. E un cui în scandalul ăsta, un spin care merită cercetat, un surâs al Logosului faţă de umanitatea noastră măruntă. Pentru că nu e pretenţie vană, Papa chiar este infailibil, adică dincolo de orice eroare sau greşeală, indiferent de reacţia comună. Şi nu, nu este o problemă de număr, un sinod al nevrednicilor nu este cu nimic mai bun decât Papa, iar argumentul numărului nu face decât să ilustreze inadecvarea celor care recurg la el.

Fără excepţie, indignaţii se gândesc la omul supus greşelii şi au dreptate, dar numai în raport cu punctul lor de vedere limitat şi neinteresant. Infailibilitatea autentică a Papei nu are nimic în comun cu percepţia celor care o contestă. Este o actualizare a desăvârşirii pe care ne-a cerut-o Iisus Hristos (Matei 5, 48), care nu este un ideal imposibil de atins, ci un scop pe care Papa este chemat să-l ilustreze. Desăvârşiţii sunt infailibili, ei sunt asemenea Tatălui nostru care este în ceruri, ei Îl actualizează pe Dumnezeu pe pământ. Atunci când conclavul cardinalilor se reuneşte ca să-l aleagă pe Suveranul Pontif, ei sunt în căutarea celui desăvârşit dintre ei.

Iar pentru aceasta, Biserica dispune de doctrina creştină, care este desăvârşită. Infailibilitatea Papei decurge din infailibilitatea doctrinei, în raport cu care Papa încetează să mai fie un om, el este o funcţie spirituală. Pretenţia de perfecţiune, desăvârşire, infailibilitate este indiscutabilă atât timp cât nu există abatere faţă de doctrina tradiţională. Acolo unde s-a greşit, a fost întotdeauna o trădare a doctrinei, credinţa greşită că doctrina este datoare să se plece în faţa pretenţiilor veacului. Singurul lucru pe care doctrina trebuie periodic să-l facă este să se explice pe sine în funcţie de percepţia unei epoci, fără să cedeze un fir de păr. Iar cel prin care se face această operă de adaptare a formei, fără să se aducă atingere fondului, este infailibil, indiferent dacă este Papă sau nu.

sâmbătă, 31 martie 2018

Frânturile zilei (CLXXIX)

Srinivasa Ramanujan este brahmanul care a ales să-şi exprime adoraţia faţă de Dumnezeu în formule şi teoreme matematice. Un adolescent indian, pornind de la două cărţi englezeşti, reconstituie toată matematica de până la el, inventând inclusiv un sistem de notare unic, după care mai scrie câteva sute de intuiţii geniale dintre care o bună parte încă aşteaptă să fie demonstrate. În India nu-l înţelege nimeni, vine în Anglia, la Trinity College, unde învaţă arta demonstraţiei pentru a se face înţeles. Spirit intuitiv, dintr-o civilizaţie care ştie de mii de ani cum să-şi selecteze şi să-şi antreneze sacerdoţii, află în Europa cum să argumenteze analitic ceea ce el vede într-o clipită în timp ce se roagă sau meditează.

Ramanujan vede cu un al treilea ochi, ochiul lui Shiva, trama din care este confecţionată Creaţia. Acolo unde alţii nu trec dincolo de aparenţe, el inspiră şi expiră parfumul eternităţii. Matematica lui e un act de adoraţie: “O ecuaţie nu are pentru mine nicio altă semnificaţie decât aceea a unui gând al lui Dumnezeu.” Teoria numerelor, funcţiile eliptice, fracţiile continue, seriile divergente sunt rugăciunile neîncetate ale brahmanului în care profesorul Godfrey Harold Hardy a intuit matematicianul absolut, egalul celor mai stralucitoare minţi pe care le-au cunoscut europenii. Pentru noi a fost un meteor, o stea căzătoare care n-a avut răgaz să ne explice caietele pline de intuiţii cu care a venit din India.

Dar pe mine mă vizitează o altă idee, una mai copleşitoare decât prezenţa lui Ramanujan la Trinity College. Ramanujan venea din civilizaţia cu cea mai veche memorie a umanităţii. Indienii au traversat toate cele patru Yuga şi au relatări extrem de precise despre fiecare dintre ele, precum şi despre “pragurile” care le separă. Ceea ce pentru noi este mitologie, pentru ei e descriere precisă, chiar dacă nu după “precizia” noastră meschină. Posedă de mai multe mii de ani referinţe legate de formarea pe care trebuie s-o parcurgă un tânăr cu o ascendenţă adecvată pentru a deveni o minte strălucitoare, atât de strălucitoare încât cuvântul “geniu” să fie prin comparaţie aproape o ofensă. Adăugăm un tezaur de ştiinţe pe lângă care ceea ce numim noi îndeobşte filosofie modernă, psihanaliză, psihologie, teologie să pară preocupare de copil de 8 ani.

Poate vi se pare că fabulez, dar eu sunt convins că în acest moment şi întotdeauna există şi au existat în India 1000 de Ramanujan. Fără vreo dorinţă de afirmare în Europa (nici Ramanujan nu avea, pe el l-a mânat aici setea de a găsi cineva care să-l priceapă, ceea ce nu-i acelaşi lucru), cu nimic deosebiţi în exterior de conaţionalii lor, păstrători ai unor tradiţii şi lumini intelectuale ancestrale, ei constituie vârful de diamant al celei mai vechi religii, monument pe lângă care istoricii religiilor din catedrele universitare europene fac figură de câini care latră la o caravană ce le reţine atenţia, dar din care nu pricep nimic şi nici nu-i lasă pe alţii să priceapă. Ramanujan a fost brahmanul care s-a exprimat într-un limbaj pe care noi, europenii, îl conceptualizăm. Cu ceilalţi 999 nici puntea aceasta fragilă de comunicare nu există.

miercuri, 28 martie 2018

Frânturile zilei (CLXXVIII)

Educaţie sexuală într-o enclavă din oraşul meu dominată de ţigani. Populaţie gălăgioasă şi mizeră, copii care vin la şcoală şi leşină de foame, altminteri loc pitoresc, cu case şi cu un aer patriarhal pe care nu-l poţi găsi în marile oraşe decât dacă te duci la cinema şi vezi un film despre un oraş cu case şi aer patriarhal. Se prezintă o tăntică cu pregătire medicală, gata să le medicalizeze elevilor educaţia sexuală. Dacă tot au ne-au medicalizat naşterea şi moartea, de ce nu? Polologhia obişnuită, cu sexul este sănătos, cu prezervativul este sănătos, cu avortul este sănătos. Boli cu transmitere sexuală şi cum le putem evita făcând totuşi mult sex sănătos. Ceva savantlâcuri despre sterilet şi pilula de-a doua zi, ca să umplem apoteotic timpul până se sună. Un ţigănuş ridică mâna: “Doamna, eu cred că dacă şade fiecare pe curul lui nu este nevoie de nimic din toate astea.” Iar dacă veţi pleca urechea la ce zic aceşti mai mici fraţi ai Mei, negreşit veţi auzi vocea Mea, spune Cartea.

marți, 20 martie 2018

Frânturile zilei (CLXXVII)

- Iartă-mă, părinte, pentru că mult am păcătuit.
- Dumnezeu iartă păcatele mărturisite cu căinţă, fiule.
- Părinte, m-am uitat nesfârşit la filme, măcar unul pe zi. Am văzut peste o sută de fotografii zilnic. Mi-am făcut numai în ultima lună peste cincizeci de selfiuri.
 - Şi filmuleţe de pe feisbuc?
- Cel puţin zece pe zi.
- E grav, fiule, mai grav decât mi-aş fi putut imagina. Te faci vinovat de păcatul iconomaniei, al adorării imaginii, păcat împotriva Cuvântului. E un păcat care începe subtil atunci când te uiţi la fotografii cu firul de iarbă în loc să ieşi afară în căutarea firului de iarbă. O treaptă mai sus e atunci când intri în videoconferinţă cu prietenul tău bolnav, în loc să-l vizitezi cu o sticlă de pălincă la spital. Cel mai grav este când vezi ecranizarea deşi ai putea foarte bine să citeşti cartea. Nici pomeneală să te apropii de Trupul şi Sângele Cuvântului, aghiasmă mare şi mulţumiri la Preacurata că nu te-am excomunicat.
- Eventual poate-mi trimiteţi un gif animat cu sfinţia voastră în timp ce împărtăşiţi ceilalţi enoriaşi. Îl pun pe repeat şi încep să meditez la ce-am pierdut.
 - Cu condiţia să închizi ochii, pentru că gândul şi imaginea nu pot coexista în acelaşi consumator. Nu mă impresionează postul tău de carne, lapte şi ouă, tu trebuie să te înfrânezi de la imagini, să devii sărac cu imaginea ca să redescoperi lumea şi Duhul Sfânt. În halul de intoxicare în care te găseşti, nici demonii nu se mai obosesc să te ispitească. Dacă n-ai niciunul din păcatele obişnuite cu care se luptă Biserica de veacuri este pentru că, din cauza abuzului de imagini, ai încetat să trăieşti înainte de a fi murit de-a binelea.

joi, 15 martie 2018

Frânturile zilei (CLXXVI)

Iluzia democratică a intrat într-o lungă şi plictisitoare agonie. Numele acestei morţi lente, adevărată zombificare, este “deep state” (tradus în limba română prin formula mai puţin fericită “statul paralel”). Până la urmă, vorbim despre intuiţia că jocul democratic este falsificat, că nu alegem oamenii care vor încarna Puterea ci nişte marionete pe care adevăraţii deţinători ai Puterii, autoaleşi, ni le pun la dispoziţie aşa cum oferi câinelui un os de ros sau pisicii un motocel cu care să se joace. Cu suferinţe unei femei rănite în dragoste, realizăm acriţi că totul nu e decât o minciună siropoasă, o poveste convenţională în care n-am fi fost căzut dacă n-am fi consimţit refuzând să ne folosim mintea.

Nu facem decât să ajungem la ceea ce istoricii ştiau demult şi anume la “ocultarea Puterii după revoluţia franceză de la 1789”. În perioada tulbure care a precedat regicidul, şi întotdeauna de atunci până în zilele noastre, adevăraţii deţinători ai iniţiativelor politice s-au aflat departe de lumina reflectoarelor. Pe atunci, erau cei care formulau “ideile noi” şi aveau forţa de a le face acceptate prin sugestie mai întâi la nivelul Parlamentului, apoi al întregii societăţi. Astăzi, Puterea este deţinută în comun de cei care au mijloacele de a propaga mesajele, adică bani şi tehnologie. Pe ei nu-i alege nimeni, nu dau socoteală nimănui şi sunt cei mai interesaţi să întreţină confuzia actuală, în spatele căreia iau deciziile cele mai dictatoriale.

Ca sistem, democraţia este posibilă doar la mulţimi reduse de oameni (o cetate, un sat), care se cunosc, au timp pentru asta şi sunt gata să valideze o acţiune decisă în comun, bună sau fărădelege. În Grecia antică se decidea democratic alungarea cetăţenilor bogaţi, iar averile lor se împărţeau democratic, inclusiv femeia şi copiii. Asta acolo unde democraţia a cunoscut ipostaza ei cea mai splendidă. La scara popoarelor de azi, păpuşa aleasă în rolul de preşedinte este marketizată ca un produs care trebuie vândut într-un număr suficient de mare de exemplare pentru a justifica investiţia în bani şi manipulare. Oricum, nimic nu se pierde, pentru că din cele două produse promovate unul neapărat va fi un succes.

miercuri, 14 martie 2018

Frânturile zilei (CLXXV)

Democraţia este atunci când nişte băieţi decid ce anume ai voie să alegi tu: Abc sau Cba. Lor le este perfect indiferent, pentru că ei au aceleaşi planuri şi pentru Abc, şi pentru Cba, care nu întâmplător sunt din gaşca lor. Băieţii care decid sunt cei care au banii necesari pentru a finanţa campaniile prin care Abc şi Cba se vor întrece să te convingă pe tine că ei reprezintă ideile zile şi sunt într-un conflict ireductibil. Pe lângă bani, băieţii mai pun la dispoziţie şi canalele de comunicare, proprietatea lor exclusivă, acolo unde o alternativă reală, autentică, nu se va auzi niciodată, pentru că nu se pune problema.

Dacă le este absolut indiferent cine va ieşi la vot, băieţilor nu le este deloc indiferent dacă se votează sau nu. Totul este ca tu, oaie între oi, să te deplasezi ca să pui ştampila, doar aşa funcţionează iluzia numită la mişto “democraţie”, iar dacă n-o faci e grav, pentru că sistemul există cât timp oamenii vor să existe, adică exact cât timp cred în el. Fără vot trebuie inventat ceva şi se pare că n-a mai rămas nimic de inventat, s-au terminat toate ideile politice, oricum cele autentice au fost demult îngropate în cărţi pe carenu stă nimeni să le mai citească.

Aşa că fă bine şi mergi la vot, bla, puterea politică este a ta, îi poţi face pe politicieni să tremure, bla-bla, tu îi legitimezi, tu îi poţi înjura mai târziu, bla-bla-bla, cine nu votează nu este responsabil, ş.a.m.d., ţi se spune orice minciună, eşti linguşit ca un împărat tembel, asta pentru că merge orice, oamenii vor să fie respectaţi şi sunt gata să se mulţumească şi cu parodia deşănţată a respectului, dacă ai fi atent ai observa că băieţii se distrează pe socoteala ta cu relaxarea pe care le-o dă ceaţa în care orbecăi şi noaptea din care nu vrei să te trezeşti.

luni, 12 martie 2018

Frânturile zilei (CLXXIV)

Iisus terminase ceea ce secole mai târziu avea să fie numit de către toţi evangheliştii “Predica de pe munte”. Se afla pe o înălţime înconjurată de nişte creste care rotunjeau frumos sunetele, permiţându-i să se facă auzit de către câteva mii de oameni fără să facă apel la o staţie de amplificare. Era obosit, dar cu oboseala plăcută a plugarului care arase un pământ moale, a pescarului care se bucurase de ape calme, a strângătorului de impozite care dăduse peste oameni care-şi iubesc regele.

Din spate s-a apropiat Iscarioteanul şi i-a şoptit: “Stau şi mă gândesc câţi dintre cei care te-au auzit au priceput ce-ai vrut să spui.” Deşi fraza avea un număr normal de “s”-uri, nici mai multe nici mai puţine ca în oricare altă frază anodină, acestea erau lungi, nepermis de lungi şi şuierătoare.

sâmbătă, 10 martie 2018

Frânturile zilei (CLXXIII)

În Evul Mediu cel neînţeles şi hulit, dacă un om intra în casa altuia pentru că îi era foame, putea lua tot ceea ce avea nevoie să mănânce şi nu se considera furt. Tot ceea ce ţinea de supravieţuire era proprietate comună. Asta atât în Apusul catolic cât şi în Răsăritul ortodox. Niciun om care se întorcea acasă şi vedea că a fost luată mâncare de pe masa (o bucată de mămăligă sau un codru de pâine) nu blestema, pentru că prezumţia era că un înfometat şi-a umplut pântecele şi şi-a văzut de drum, nu înainte de a se închina la icoane.

Şi în Rusia pravoslavnică, şi în lumea delicateţurilor scolastice, se putea călători cu traista goală, pentru că şi porţile mănăstirilor, şi cele ale nobililor bogaţi, ba chiar şi bordeiele celor mai umili se deschideau în calea celui care n-avea pe nimeni, şi care era tratat ca un oaspete trimis de Dumnezeu. În vremurile acelea "intunecate", mâncarea era considerată dar divin, şi ideea că cineva ar putea refuza altcuiva un dar pentru care nu avea niciun merit era tratată ca o formă de viciu grav. Ospitalitatea, devenită astăzi o virtute, era pe vremuri obligaţie şi semn de umanitate: spre deosebire de animale, omul puternic era dispus să-şi împartă pentru o vreme teritoriul şi prada cu cel mai slab ca el.

A trebuit să vină modernitatea pentru ca Jean Valjean să intre la ocnă zece ani pentru o pâine dusă la gură după două zile de foame atroce. Iar de la Victor Hugo încoace, hămesiţii tot hoţi au rămas. Se zice că dracul, când vrea să pară corect, este contabil. În dreptatea lui contabilă suntem toţi acum.

miercuri, 7 martie 2018

Frânturile zilei (CLXXII)

Una dintre tezele fundamentale ale Şcolii Perennialiste este existenţa Tradiţiei Primordiale. O sumă de principii şi cunoştinţe nepieritoare care subzistă, adesea sub forme derutante, în absolut toate civilizaţiile, religiile şi tradiţiile locale. Nucleul etern, de origine supra-umană, proba infailibilă a ortodoxiei şi reperul după care se recunoaşte Revelaţia. O sumă de gesturi surprinzătoare, ecouri care transmit idei şi oglinzi în apele cărora se vede Adevărul. Sensuri care se aşteaptă intuite, savori în căutarea palatelor care să le fixeze în memoriile trecătoare ale căutătorilor.

Fiecare Revelaţie reactualizează Tradiţia Primordială, o fixează într-un timp şi loc, o adaptează unei mentalităţi particulare. Supuse uzurii, religiile se erodează şi în cele din urmă mor – Tradiţia niciodată. Religii anume pot părea că se află, din diferite puncte de vedere, în conflicte ireductibile – Tradiţia le uneşte pe toate. Momentul în care Revelaţia se pogoară pe pământ este unul de maximă înflorire, dar aceasta nu înseamnă progres decât dacă voim să luăm în calcul o unitate foarte redusă de timp. În ansamblu, legea care domină curgerea vremii este cea a entropiei. Însă Tradiţia Primordială este nepieritoare şi aşa va rămâne în veac, vălurită pentru cei care nu trebuie s-o vadă, luminoasă pentru cei născuţi s-o priceapă.

Aseară am recitit aricilor Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte, povestea tragică a fiului de împărat care, după ce-şi atinge visul de contopire cu absolutul, se întoarce pe propriile urme şi pierde totul, rătăcindu-se inclusiv pe sine. Azi, Ştefan mi-a reamintit basmul japonez al lui Kisa, fiul de pescar ce coboară pentru câteva zile (i se pare lui) în adâncurile oceanului şi se căsătoreşte cu o preafrumoasă broască ţestoasă. Îl cuprinde dorul de ai lui şi se întoarce trei sute de ani mai târziu pentru a găsi o umanitate a cărei faţă era profund răvăşită, de nerecunoscut, care păstrase povestea unui flăcău dispărut numit Kisa, fără a-i mai şti sensul.

Basmul românesc (de fapt, cu circulaţie balcanică) rimează în mod intim cu basmul japonez. Mintea unui copil a putut simţi că este unul şi acelaşi, în ciuda decorurilor derutante. Niciun specialist în folklor sau istoria religiilor n-ar putea explica universalitatea lui, orice tentativă de a apela la teza “împrumutului” fiind din start acoperită de ridicol. Trebuie să ne resemnăm şi să renunţăm la toate ipotezele universitare, există un mesaj de viaţă şi de moarte învăluit în basm, general uman, pe care oameni avizaţi au considerat că trebuie să-l încredinţeze memoriei colective sub o formă opacă pentru cei neaveniţi, dar transparentă pentru cei cărora le este adresat. În cele două basme se află, riguros, una dintre multele perle ale Tradiţiei Primordiale.

marți, 6 martie 2018

Frânturile zilei (CLXXI)

În Les invasions barbares (2003), excepţională realizare a cinematografiei canadiene, personajele principale intră într-o biserică romano-catolică în căutarea lui Dumnezeu. Găsesc un bătrân care are grijă de un patrimoniu mut, într-o clădire pe care oamenii o ocolesc. Preotul este redus la statutul unui funcţionar care veghează asupra unor obiecte de cult de care nimeni nu mai are nevoie. Tot ce poate face este să le oferteze puţinilor care îi trec pragul.

Povestea filmului este aceea a unui bătrân bolnav de cancer care alege în cele din urmă să fie eutanasiat. Profesor universitar de literatură, rememorează cu umor modele şi curentele secolului XX la care a subscris fără ezitare, ba chiar alege să moară înconjurat de soţiile şi amantele care i-au marcat rătăcirea. Şi totuşi, cel mai tragic moment al filmului a fost replica bătrânului preot-gestionar: “După Vatican II, când messa a fost tradusă în franceză, bisericile s-au golit de pe o zi pe alta.”

Nu ştiu, oricât îmi frământ mintea nu pot şti dacă Vatican II a fost lovitura mortală pe care catolicii şi-au aplicat-o ei înşişi, ori ultima încercare de adaptare la o lume care se pregătea să intre în catalepsie spirituală. Adică nu ştiu dacă iniţiatorii aggiornamento-ului sunt nişte criminali sortiţi infernului cel mai negru sau nişte eroi tragici care şi-au câştigat, prin intenţia lor, paradisul cel mai înalt. Nu voi şti poate niciodată dacă eliminarea limbii liturgice, schimbarea ritualurilor şi laxismul exprimării au îndepărtat oamenii sau au fost încercările zadarnice de a împiedica inevitabilul.

Peste toate rămâne tristeţea sfâşietoare a preotului transformat în om de vânzări: “Nu doriţi o statuie cu Sfânta Fecioară? V-o dau ieftin, am mai multe.”

luni, 26 februarie 2018

Frânturile zilei (CLXX)

Pentru a avea teologi care să reflecteze asupra problemelor contemporane în lumina principiilor sacre este nevoie de întrunirea câtorva condiţii: credinţa că textul sacru şi doctrina religioasă pot răspunde tuturor neliniştilor noastre şi provocărilor clipei; dorinţa de a sluji adevărului înaintea oamenilor, fie potentaţi ai zilei, fie vremelnici purtători de odăjdii ori turmă de mireni; respectul principiilor, a speculaţiei intelectuale şi a teoriei care trebuie să preceadă, să autorizeze sau să cenzureze orice practică; cunoaşterea dobândită prin studiu şi reflecţie extensive, de-a lungul întregii vieţi, împreună cu practicarea virtuţilor, a metafizicii universale şi eterne. Aceste condiţii nu mai sunt întrunite, religia fiind închisă într-un sertar printre alte sertare “culturale”, bun de deschis la nevoie şi apoi de închis ermetic la loc, iar teologii veacului nostru au asimilat şi s-au acomodat cu fractura dintre “disciplina” lor şi lume, închizându-se, cei activi intelectual dintre ei, în studierea nesfârşită a problemelor “de specialitate” (icoane, euharistie, artă sacră ş.a.).

Din afară, spectacolul este unul cât se poate de trist şi de meschin. Teologi moderni, “practici” (orice va fi însemnând asta), flaşnete care mestecă nişte texte pe care le-au învăţat pe de rost, a căror singură abilitate personală este compunerea actoricească a unei figuri “smerite”, dispreţuitori faţă de cunoaştere şi deloc dornici să-şi deranjeze enoriaşii cu care împart aceleaşi meme drăceşti pe care nu le pot dibui, darămite exorciza. Frânţi de mijloc în faţa unei ierarhii ecleziastice uzurpatoare, prea dispuşi să onoreze în orice fel o clasă politică care asasinează clipă de clipă acest popor, dar gata oricând să scoată din traista cele mai metaforice fornăieli privind “dragostea de neam”, orice numai să iasă trei creiţari cu care să se construiască o biserică nouă în care să debiteze aceleaşi şi aceleaşi platitudini. Teologii noştri sunt la eoni distanţă de un Ivan Ilich, preotul catolic care şi-a analizat epoca fără menajamente şi fără iluzii, incapabili de orice zvâcnire care să aducă o lumină din Lumina Celui care ne-a spus să batem pentru că ni se va deschide, că adevărul ne va face liberi şi să fim desăvârşiţi precum desăvârşit este Tatăl nostru din ceruri.

duminică, 28 ianuarie 2018

Frânturile zilei (CLXIX)

De douăzeci de ori ma enervez pentru minciunile, falsurile, superficialitatea si prostia grosolana de care dau pe facebook. De oameni grăbiţi, dar cu un îndelung exerciţiu al urii, cu idei puţine dar încoţopenite zdravăn în mintea lor îngustă, e plină lumea şi se calcă pe picioare şi pe pagina mea. De douăzeci de ori mă enervez, de nouăsprezece ori mă abţin şi-mi spun că nu sunt eu poliţistul ideilor, că lumea e lume, că trebuie să avem răbdare, că toate leprele sunt purtătoarele chipului lui Dumnezeu. Şi tac. Nimeni nu vede, nimeni nu zice: “Bravo, Radule, asta înseamnă să fii zen.” E doar între mine şi mine.

A douăzecea oară îmi sar de la semne. Scriu un mesaj sarcastic, vitriol în două cu plumb topit. Îl arunc pe reţea şi, de regulă, îl şterg imediat. Îmi zic că nu trebuie să plivesc toate nebuniile lumii, că eu trebuie să fiu spectator şi nu participant, că nu-i nimic de schimbat, că acestea sunt vremurile. Înlocuiesc totul cu un şuierat de şarpe obosit de atâta prostie în vrac: “Cară-te.” Ia-ţi bulendrele şi du-te. Eşti la fel de proastă ca prostia însăşi. Până acum ai fost decor, acum ai făcut un pas în faţă. Şi se vede.

Imediat mă contactează un bun prieten care-mi zice că, dacă nu m-ar cunoaşte în viaţa reală, m-ar judeca foarte dur după manierele de care dau dovadă uneori în on-line. Că nu aşa se vorbeşte cu o femeie. Iar eu reflectez că prostia şi minciuna nu ne deranjează enorm, avem un lung exerciţiu al frecventării lor, o prăfuită obişnuinţă. În schimb mânia proaspătă, oricât de înfrânată, la adresa lor, ne provoacă o impresie neplăcută. Dacă o proastă cu ifose spune “nimeni nu înţelege ideile lui cutare”, asta este acceptabil. Dacă aceeaşi proastă este îndemnată fără menajamente să se ridice şi să umble în altă direcţie, e inestetic.

 De nouăsprezece ori din douăzeci, dar nu mai mult. Şi nici a douăzecea oară cum ar merita.

sâmbătă, 20 ianuarie 2018

Frânturile zilei (CLXVIII)

De la Immanuel Velikovsky citire: calendarele dinainte de secolele VIII-VII înainte de Hristos ne spun că anul avea 360 de zile, fiecare dintre cele 12 luni având negreşit 30 de zile. Tulburător este faptul că umanitatea cunoştea o unitate în această privinţă pe care astăzi n-o mai poţi regăsi. În literatura vedică anul de 360 de zile se numea Savana, şi este remarcabil faptul că timpul era măsurat în unităţi multiplu de 12, ziua fiind împărţită în 60 de nadis, fiecare nadi fiind la rândul lui compus din 60 vinadikas. Schimbarea spre anul de 365 de zile fiind pusă în Surya-siddhanta pe seama “schimbării vremurilor.” Hinduşii considerau că trecerea dintr-o Vârstă în alta este însoţită de modificări în mişcarea corpurilor cereşti.

Dar nu doar hinduşii, ci şi persanii evocă acelaşi calendar la care au adăugat, în aceeaşi perioadă, 5 zile. Vechiul calendar babilonian era împărţit în 36 de decani, un decan fiind spaţiul acoperit de soare în relaţia cu o anumite stele fixe în răstimpul a zece zile. Asemenea lor, asirienii aveau un an compus din luni lunare, perioada de la o lună nouă la altă lună nouă fiind de 30 de zile. Luna israeliţilor din secolul XV şi până în secolul VIII era tot de 30 de zile, Biblia nefăcând menţiunea unor luni mai scurte sau mai lungi, într-un an de 12 luni. Calendarul egiptean Ebers Papyrus ne transmite aceeaşi structură a anului de 360 zile. Cele cinci zile suplimentare au fost adăugate după sfârşitul Celei de-a Optsprezecea Dinastii, adică într-un moment din perioada secolelor VIII-VII înainte de Hristos. Plutarh transmite că cele cinci zile nu făceau parte din nicio lună şi erau considerate nefaste pentru tranzacţii de orice fel.

Cam în aceeaşi perioadă, regele roman Numa, succesorul lui Romulus, corecta calendarul de 360 de zile adăugând încă 5, lucru pomenit de mai mulţi autori latini. Toate acestea devin foarte interesante atunci când le privim prin prisma ştiinţei moderne. Împărtăşind prejudecata că progresul tehnic este premisa inteligenţei, modernii i-au dispreţuit pe cei din vechime şi au pus calendarul de 360 de zile pe seama incapacităţii acestora de a calcula corect mişcarea pământului pe orbită. Noul calendar fiind considerat consecinţa unui progres în cunoaştere şi deci a unei iluminări intelectuale la care cel vechi nu ar fi avut acces. Şi totuşi, un simplu raţionament i-ar fi scutit pe moderni de consecinţa orgoliilor lor nefundamentate: dacă într-un an de 365 de zile calendarul este de doar 360 de zile, în răstimpul scurt a patruzeci de ani ecartul acumulat ar fi fost de 200 de zile, prima zi a primăverii mutându-se undeva pe la toamnă. Şi un agricultor analfabet tot ar fi putut constata că împărţirea timpului era inadecvată. Or, acest lucru nu s-a petrecut, vechiul calendar a fost folosit timp de sute de ani iar motivul este foarte simplu: înainte de un eveniment cosmic major, despre care avem relatări pe care le credem legende fanteziste, anul terestru chiar avea 360 de zile, şi nu 365 şi cinci ceasuri ca acum, iar revoluţia lunară chiar avea 30 de zile, şi nu 29 ca acum.

Teza fundamentală a lui Immanuel Velikovsky, exprimată în Worlds in Colision, este aceea că strămoşii nici nu minţeau, nici nu se înşelau în foarte multe privinţe. Faptul că se deplasau călare pe spinarea unui animal şi nu într-un vehicul care consumă combustibili fosili nici nu le scădea capacitatea intelectuală, nici nu le punea la încercare probitatea morală. Dacă nouă ne vine adesea greu să le înţelegem afirmaţiile, acest lucru trebuie pus pe seama barierei retorice pe care au aşternut-o veacurile, dar o contribuţie fundamentală o are prejudecata noastră că noi suntem mai inteligenţi, mai cinstiţi şi mai realişti decât au fost ei vreodată. Nu avem, carevasăzică, modestia necesară pentru a valorifica moştenirea fabuloasă pe care ne-o pune la dispoziţie trecutul.

duminică, 7 ianuarie 2018

Frânturile zilei (CLXVII)

Hehehe, pe vremea în care încă nu apăruse fertilizarea in vitro, femeile care nu puteau avea prunci se rugau mult-mult la Doamne-doamne să le dea şi lor, şi Doamne-doamne se ocupa de problemă, dar nu personal, ci prin intermediul unui pustnic în poveştile creştinilor, sau al unui derviş în folclorul islamic, care se implica prin intermediul unui fruct, de regulă o rodie, fructul fertilităţii, pe care stearpa o mânca, aruncând cojile la o iapă, ori la un alt animal, şi toată lumea se înmulţea peste aşteptări. Acuma, ceaca-paca, te duci şi dai bani mulţi, că doctorii n-au ce face cu rugăciunile tale, după cum nici Dumnezeu n-avea ce face cu banii tăi, şi se rezolvă. Fără călugări/dervişi, fără fructe de import, furnizezi ovulele şi gata, treaba se rezolvă în laborator, eficient, igienic, ştiinţific. Am înţeles că sunt nişte pagube colaterale, ceva embrioni supranumerar care se aruncă, precum sâmburii de rodie de altădată, dar nu există progres fără costuri, nu?

luni, 1 ianuarie 2018

Frânturile zilei (CLXVI)

Revelionul l-am petrecut cu nişte mitocani şi pot spune că a fost cea mai mitocănească petrecere din ultimii vreo 50 de ani. Neamuri: naşul şi naşa de cununie a cumnatului şi cumnatei, fratele şi cumnata naşei de cununie a cumnatului şi cumnatei, idem (adica mai era un frate cu nefasta lui), sora naşei de cununie (mai vreƫi?), la care veniserăm noi, socrii şi cumnatul cu cumnata. În casa mitocanului intri când vrei tu dar aveam să aflu că pleci când vrea el, adică pe la o bucată de noapte. Somn de Prut prins la vremea asta, iepure sălbatic băiƫuit cum se cuvine, cârnaƫi şi friptură porcească, o şampanie franƫuzească din Reims prin care ne-am încuscrit instantaneu cu toƫi regii Franƫei, vinuri moldoveneşti dulci ori seci, rachiu de tescovină dublu rafinat, prăjituri şi tort cu frişcă. La jumătate dintre mâncăruri ne-am uitat lung şi ne-am imaginat cum ar fi să le mâncăm, doar că nimeni nu şi-a mai pus stomacul cu ele. Nişte mitocani.

Semn de înaltă civilizaƫie, în sufrageria compusă din: mobilă din lemn masiv, canapele din piele masivă, oameni masivi şi mâncare masivă, nu se afla nicio plasmă. Au şi plasmele sentimentele lor şi trebuie menajate. Dacă ar fi fost acolo, ar fi trebui să asiste neputincioase la distracƫia noastră: a cântat gazda, a cântat şi naşul: balade, urături, cântece de cătănie şi de ocnă, romanƫe. S-a recitat Eminescu. N-am bătut din palme, n-am plâns, nu ne-am pupat, n-am dansat. Nişte mitocani, cum ziceam. Când nu s-a cântat, s-a improvizat liber, şi-a ieşit bine, de nu ştiai când se face cântecul mitocăneşte ori când ne vine din vechimea mitocănească. Nu s-au făcut bancuri, nu s-a înjurat prieteneşte, n-a existat nicio aluzie la nimic aluziv.

La masă erau ofiƫeri de grăniceri, fermieri, pescari, profesori, muncitori în Italia, bucătari, pensionari, pădurari. Din economie de spaƫiu, fiecare mergea pe cumul de funcƫii: bucatar + pensionar, grănicer + fermier s.a.m.d. De la grănicerul-pescar am aflat că novacul e unicul peşte care are două feluri de carne: cea roşie, care musteşte de grăsime, foarte greu de mâncat, şi cea albă, uscată, superbă. Că somnul de Prut e lung şi uscat şi incomparabil mai bun decât cel de crescătorie. Grăjdarul de la hipodromul din Italia, acum pădurar, mi-a vorbit despre caii de rasă. Profesoara despre dragostea ei pentru Mitoc, satul de la graniƫa cu Basarabia, locul unde mitocanii zburdă liberi şi le trece Prutul nu doar pe lângă sat, ci prin suflet, pentru că Prutul nu este doar o apă curgătoare, este un blazon de nobleƫe şi un element de identitate. Nişte mitocani cum rar mai găseşti, de piatră să fii şi te îndrăgosteşti de ei. Şi se spune mitoceni, nu mitocani, să n-avem vorbe, da?