sâmbătă, 31 martie 2018

Frânturile zilei (CLXXIX)

Srinivasa Ramanujan este brahmanul care a ales să-şi exprime adoraţia faţă de Dumnezeu în formule şi teoreme matematice. Un adolescent indian, pornind de la două cărţi englezeşti, reconstituie toată matematica de până la el, inventând inclusiv un sistem de notare unic, după care mai scrie câteva sute de intuiţii geniale dintre care o bună parte încă aşteaptă să fie demonstrate. În India nu-l înţelege nimeni, vine în Anglia, la Trinity College, unde învaţă arta demonstraţiei pentru a se face înţeles. Spirit intuitiv, dintr-o civilizaţie care ştie de mii de ani cum să-şi selecteze şi să-şi antreneze sacerdoţii, află în Europa cum să argumenteze analitic ceea ce el vede într-o clipită în timp ce se roagă sau meditează.

Ramanujan vede cu un al treilea ochi, ochiul lui Shiva, trama din care este confecţionată Creaţia. Acolo unde alţii nu trec dincolo de aparenţe, el inspiră şi expiră parfumul eternităţii. Matematica lui e un act de adoraţie: “O ecuaţie nu are pentru mine nicio altă semnificaţie decât aceea a unui gând al lui Dumnezeu.” Teoria numerelor, funcţiile eliptice, fracţiile continue, seriile divergente sunt rugăciunile neîncetate ale brahmanului în care profesorul Godfrey Harold Hardy a intuit matematicianul absolut, egalul celor mai stralucitoare minţi pe care le-au cunoscut europenii. Pentru noi a fost un meteor, o stea căzătoare care n-a avut răgaz să ne explice caietele pline de intuiţii cu care a venit din India.

Dar pe mine mă vizitează o altă idee, una mai copleşitoare decât prezenţa lui Ramanujan la Trinity College. Ramanujan venea din civilizaţia cu cea mai veche memorie a umanităţii. Indienii au traversat toate cele patru Yuga şi au relatări extrem de precise despre fiecare dintre ele, precum şi despre “pragurile” care le separă. Ceea ce pentru noi este mitologie, pentru ei e descriere precisă, chiar dacă nu după “precizia” noastră meschină. Posedă de mai multe mii de ani referinţe legate de formarea pe care trebuie s-o parcurgă un tânăr cu o ascendenţă adecvată pentru a deveni o minte strălucitoare, atât de strălucitoare încât cuvântul “geniu” să fie prin comparaţie aproape o ofensă. Adăugăm un tezaur de ştiinţe pe lângă care ceea ce numim noi îndeobşte filosofie modernă, psihanaliză, psihologie, teologie să pară preocupare de copil de 8 ani.

Poate vi se pare că fabulez, dar eu sunt convins că în acest moment şi întotdeauna există şi au existat în India 1000 de Ramanujan. Fără vreo dorinţă de afirmare în Europa (nici Ramanujan nu avea, pe el l-a mânat aici setea de a găsi cineva care să-l priceapă, ceea ce nu-i acelaşi lucru), cu nimic deosebiţi în exterior de conaţionalii lor, păstrători ai unor tradiţii şi lumini intelectuale ancestrale, ei constituie vârful de diamant al celei mai vechi religii, monument pe lângă care istoricii religiilor din catedrele universitare europene fac figură de câini care latră la o caravană ce le reţine atenţia, dar din care nu pricep nimic şi nici nu-i lasă pe alţii să priceapă. Ramanujan a fost brahmanul care s-a exprimat într-un limbaj pe care noi, europenii, îl conceptualizăm. Cu ceilalţi 999 nici puntea aceasta fragilă de comunicare nu există.

miercuri, 28 martie 2018

Frânturile zilei (CLXXVIII)

Educaţie sexuală într-o enclavă din oraşul meu dominată de ţigani. Populaţie gălăgioasă şi mizeră, copii care vin la şcoală şi leşină de foame, altminteri loc pitoresc, cu case şi cu un aer patriarhal pe care nu-l poţi găsi în marile oraşe decât dacă te duci la cinema şi vezi un film despre un oraş cu case şi aer patriarhal. Se prezintă o tăntică cu pregătire medicală, gata să le medicalizeze elevilor educaţia sexuală. Dacă tot au ne-au medicalizat naşterea şi moartea, de ce nu? Polologhia obişnuită, cu sexul este sănătos, cu prezervativul este sănătos, cu avortul este sănătos. Boli cu transmitere sexuală şi cum le putem evita făcând totuşi mult sex sănătos. Ceva savantlâcuri despre sterilet şi pilula de-a doua zi, ca să umplem apoteotic timpul până se sună. Un ţigănuş ridică mâna: “Doamna, eu cred că dacă şade fiecare pe curul lui nu este nevoie de nimic din toate astea.” Iar dacă veţi pleca urechea la ce zic aceşti mai mici fraţi ai Mei, negreşit veţi auzi vocea Mea, spune Cartea.

marți, 20 martie 2018

Frânturile zilei (CLXXVII)

- Iartă-mă, părinte, pentru că mult am păcătuit.
- Dumnezeu iartă păcatele mărturisite cu căinţă, fiule.
- Părinte, m-am uitat nesfârşit la filme, măcar unul pe zi. Am văzut peste o sută de fotografii zilnic. Mi-am făcut numai în ultima lună peste cincizeci de selfiuri.
 - Şi filmuleţe de pe feisbuc?
- Cel puţin zece pe zi.
- E grav, fiule, mai grav decât mi-aş fi putut imagina. Te faci vinovat de păcatul iconomaniei, al adorării imaginii, păcat împotriva Cuvântului. E un păcat care începe subtil atunci când te uiţi la fotografii cu firul de iarbă în loc să ieşi afară în căutarea firului de iarbă. O treaptă mai sus e atunci când intri în videoconferinţă cu prietenul tău bolnav, în loc să-l vizitezi cu o sticlă de pălincă la spital. Cel mai grav este când vezi ecranizarea deşi ai putea foarte bine să citeşti cartea. Nici pomeneală să te apropii de Trupul şi Sângele Cuvântului, aghiasmă mare şi mulţumiri la Preacurata că nu te-am excomunicat.
- Eventual poate-mi trimiteţi un gif animat cu sfinţia voastră în timp ce împărtăşiţi ceilalţi enoriaşi. Îl pun pe repeat şi încep să meditez la ce-am pierdut.
 - Cu condiţia să închizi ochii, pentru că gândul şi imaginea nu pot coexista în acelaşi consumator. Nu mă impresionează postul tău de carne, lapte şi ouă, tu trebuie să te înfrânezi de la imagini, să devii sărac cu imaginea ca să redescoperi lumea şi Duhul Sfânt. În halul de intoxicare în care te găseşti, nici demonii nu se mai obosesc să te ispitească. Dacă n-ai niciunul din păcatele obişnuite cu care se luptă Biserica de veacuri este pentru că, din cauza abuzului de imagini, ai încetat să trăieşti înainte de a fi murit de-a binelea.

joi, 15 martie 2018

Frânturile zilei (CLXXVI)

Iluzia democratică a intrat într-o lungă şi plictisitoare agonie. Numele acestei morţi lente, adevărată zombificare, este “deep state” (tradus în limba română prin formula mai puţin fericită “statul paralel”). Până la urmă, vorbim despre intuiţia că jocul democratic este falsificat, că nu alegem oamenii care vor încarna Puterea ci nişte marionete pe care adevăraţii deţinători ai Puterii, autoaleşi, ni le pun la dispoziţie aşa cum oferi câinelui un os de ros sau pisicii un motocel cu care să se joace. Cu suferinţe unei femei rănite în dragoste, realizăm acriţi că totul nu e decât o minciună siropoasă, o poveste convenţională în care n-am fi fost căzut dacă n-am fi consimţit refuzând să ne folosim mintea.

Nu facem decât să ajungem la ceea ce istoricii ştiau demult şi anume la “ocultarea Puterii după revoluţia franceză de la 1789”. În perioada tulbure care a precedat regicidul, şi întotdeauna de atunci până în zilele noastre, adevăraţii deţinători ai iniţiativelor politice s-au aflat departe de lumina reflectoarelor. Pe atunci, erau cei care formulau “ideile noi” şi aveau forţa de a le face acceptate prin sugestie mai întâi la nivelul Parlamentului, apoi al întregii societăţi. Astăzi, Puterea este deţinută în comun de cei care au mijloacele de a propaga mesajele, adică bani şi tehnologie. Pe ei nu-i alege nimeni, nu dau socoteală nimănui şi sunt cei mai interesaţi să întreţină confuzia actuală, în spatele căreia iau deciziile cele mai dictatoriale.

Ca sistem, democraţia este posibilă doar la mulţimi reduse de oameni (o cetate, un sat), care se cunosc, au timp pentru asta şi sunt gata să valideze o acţiune decisă în comun, bună sau fărădelege. În Grecia antică se decidea democratic alungarea cetăţenilor bogaţi, iar averile lor se împărţeau democratic, inclusiv femeia şi copiii. Asta acolo unde democraţia a cunoscut ipostaza ei cea mai splendidă. La scara popoarelor de azi, păpuşa aleasă în rolul de preşedinte este marketizată ca un produs care trebuie vândut într-un număr suficient de mare de exemplare pentru a justifica investiţia în bani şi manipulare. Oricum, nimic nu se pierde, pentru că din cele două produse promovate unul neapărat va fi un succes.

miercuri, 14 martie 2018

Frânturile zilei (CLXXV)

Democraţia este atunci când nişte băieţi decid ce anume ai voie să alegi tu: Abc sau Cba. Lor le este perfect indiferent, pentru că ei au aceleaşi planuri şi pentru Abc, şi pentru Cba, care nu întâmplător sunt din gaşca lor. Băieţii care decid sunt cei care au banii necesari pentru a finanţa campaniile prin care Abc şi Cba se vor întrece să te convingă pe tine că ei reprezintă ideile zile şi sunt într-un conflict ireductibil. Pe lângă bani, băieţii mai pun la dispoziţie şi canalele de comunicare, proprietatea lor exclusivă, acolo unde o alternativă reală, autentică, nu se va auzi niciodată, pentru că nu se pune problema.

Dacă le este absolut indiferent cine va ieşi la vot, băieţilor nu le este deloc indiferent dacă se votează sau nu. Totul este ca tu, oaie între oi, să te deplasezi ca să pui ştampila, doar aşa funcţionează iluzia numită la mişto “democraţie”, iar dacă n-o faci e grav, pentru că sistemul există cât timp oamenii vor să existe, adică exact cât timp cred în el. Fără vot trebuie inventat ceva şi se pare că n-a mai rămas nimic de inventat, s-au terminat toate ideile politice, oricum cele autentice au fost demult îngropate în cărţi pe carenu stă nimeni să le mai citească.

Aşa că fă bine şi mergi la vot, bla, puterea politică este a ta, îi poţi face pe politicieni să tremure, bla-bla, tu îi legitimezi, tu îi poţi înjura mai târziu, bla-bla-bla, cine nu votează nu este responsabil, ş.a.m.d., ţi se spune orice minciună, eşti linguşit ca un împărat tembel, asta pentru că merge orice, oamenii vor să fie respectaţi şi sunt gata să se mulţumească şi cu parodia deşănţată a respectului, dacă ai fi atent ai observa că băieţii se distrează pe socoteala ta cu relaxarea pe care le-o dă ceaţa în care orbecăi şi noaptea din care nu vrei să te trezeşti.

luni, 12 martie 2018

Frânturile zilei (CLXXIV)

Iisus terminase ceea ce secole mai târziu avea să fie numit de către toţi evangheliştii “Predica de pe munte”. Se afla pe o înălţime înconjurată de nişte creste care rotunjeau frumos sunetele, permiţându-i să se facă auzit de către câteva mii de oameni fără să facă apel la o staţie de amplificare. Era obosit, dar cu oboseala plăcută a plugarului care arase un pământ moale, a pescarului care se bucurase de ape calme, a strângătorului de impozite care dăduse peste oameni care-şi iubesc regele.

Din spate s-a apropiat Iscarioteanul şi i-a şoptit: “Stau şi mă gândesc câţi dintre cei care te-au auzit au priceput ce-ai vrut să spui.” Deşi fraza avea un număr normal de “s”-uri, nici mai multe nici mai puţine ca în oricare altă frază anodină, acestea erau lungi, nepermis de lungi şi şuierătoare.

sâmbătă, 10 martie 2018

Frânturile zilei (CLXXIII)

În Evul Mediu cel neînţeles şi hulit, dacă un om intra în casa altuia pentru că îi era foame, putea lua tot ceea ce avea nevoie să mănânce şi nu se considera furt. Tot ceea ce ţinea de supravieţuire era proprietate comună. Asta atât în Apusul catolic cât şi în Răsăritul ortodox. Niciun om care se întorcea acasă şi vedea că a fost luată mâncare de pe masa (o bucată de mămăligă sau un codru de pâine) nu blestema, pentru că prezumţia era că un înfometat şi-a umplut pântecele şi şi-a văzut de drum, nu înainte de a se închina la icoane.

Şi în Rusia pravoslavnică, şi în lumea delicateţurilor scolastice, se putea călători cu traista goală, pentru că şi porţile mănăstirilor, şi cele ale nobililor bogaţi, ba chiar şi bordeiele celor mai umili se deschideau în calea celui care n-avea pe nimeni, şi care era tratat ca un oaspete trimis de Dumnezeu. În vremurile acelea "intunecate", mâncarea era considerată dar divin, şi ideea că cineva ar putea refuza altcuiva un dar pentru care nu avea niciun merit era tratată ca o formă de viciu grav. Ospitalitatea, devenită astăzi o virtute, era pe vremuri obligaţie şi semn de umanitate: spre deosebire de animale, omul puternic era dispus să-şi împartă pentru o vreme teritoriul şi prada cu cel mai slab ca el.

A trebuit să vină modernitatea pentru ca Jean Valjean să intre la ocnă zece ani pentru o pâine dusă la gură după două zile de foame atroce. Iar de la Victor Hugo încoace, hămesiţii tot hoţi au rămas. Se zice că dracul, când vrea să pară corect, este contabil. În dreptatea lui contabilă suntem toţi acum.

miercuri, 7 martie 2018

Frânturile zilei (CLXXII)

Una dintre tezele fundamentale ale Şcolii Perennialiste este existenţa Tradiţiei Primordiale. O sumă de principii şi cunoştinţe nepieritoare care subzistă, adesea sub forme derutante, în absolut toate civilizaţiile, religiile şi tradiţiile locale. Nucleul etern, de origine supra-umană, proba infailibilă a ortodoxiei şi reperul după care se recunoaşte Revelaţia. O sumă de gesturi surprinzătoare, ecouri care transmit idei şi oglinzi în apele cărora se vede Adevărul. Sensuri care se aşteaptă intuite, savori în căutarea palatelor care să le fixeze în memoriile trecătoare ale căutătorilor.

Fiecare Revelaţie reactualizează Tradiţia Primordială, o fixează într-un timp şi loc, o adaptează unei mentalităţi particulare. Supuse uzurii, religiile se erodează şi în cele din urmă mor – Tradiţia niciodată. Religii anume pot părea că se află, din diferite puncte de vedere, în conflicte ireductibile – Tradiţia le uneşte pe toate. Momentul în care Revelaţia se pogoară pe pământ este unul de maximă înflorire, dar aceasta nu înseamnă progres decât dacă voim să luăm în calcul o unitate foarte redusă de timp. În ansamblu, legea care domină curgerea vremii este cea a entropiei. Însă Tradiţia Primordială este nepieritoare şi aşa va rămâne în veac, vălurită pentru cei care nu trebuie s-o vadă, luminoasă pentru cei născuţi s-o priceapă.

Aseară am recitit aricilor Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte, povestea tragică a fiului de împărat care, după ce-şi atinge visul de contopire cu absolutul, se întoarce pe propriile urme şi pierde totul, rătăcindu-se inclusiv pe sine. Azi, Ştefan mi-a reamintit basmul japonez al lui Kisa, fiul de pescar ce coboară pentru câteva zile (i se pare lui) în adâncurile oceanului şi se căsătoreşte cu o preafrumoasă broască ţestoasă. Îl cuprinde dorul de ai lui şi se întoarce trei sute de ani mai târziu pentru a găsi o umanitate a cărei faţă era profund răvăşită, de nerecunoscut, care păstrase povestea unui flăcău dispărut numit Kisa, fără a-i mai şti sensul.

Basmul românesc (de fapt, cu circulaţie balcanică) rimează în mod intim cu basmul japonez. Mintea unui copil a putut simţi că este unul şi acelaşi, în ciuda decorurilor derutante. Niciun specialist în folklor sau istoria religiilor n-ar putea explica universalitatea lui, orice tentativă de a apela la teza “împrumutului” fiind din start acoperită de ridicol. Trebuie să ne resemnăm şi să renunţăm la toate ipotezele universitare, există un mesaj de viaţă şi de moarte învăluit în basm, general uman, pe care oameni avizaţi au considerat că trebuie să-l încredinţeze memoriei colective sub o formă opacă pentru cei neaveniţi, dar transparentă pentru cei cărora le este adresat. În cele două basme se află, riguros, una dintre multele perle ale Tradiţiei Primordiale.

marți, 6 martie 2018

Frânturile zilei (CLXXI)

În Les invasions barbares (2003), excepţională realizare a cinematografiei canadiene, personajele principale intră într-o biserică romano-catolică în căutarea lui Dumnezeu. Găsesc un bătrân care are grijă de un patrimoniu mut, într-o clădire pe care oamenii o ocolesc. Preotul este redus la statutul unui funcţionar care veghează asupra unor obiecte de cult de care nimeni nu mai are nevoie. Tot ce poate face este să le oferteze puţinilor care îi trec pragul.

Povestea filmului este aceea a unui bătrân bolnav de cancer care alege în cele din urmă să fie eutanasiat. Profesor universitar de literatură, rememorează cu umor modele şi curentele secolului XX la care a subscris fără ezitare, ba chiar alege să moară înconjurat de soţiile şi amantele care i-au marcat rătăcirea. Şi totuşi, cel mai tragic moment al filmului a fost replica bătrânului preot-gestionar: “După Vatican II, când messa a fost tradusă în franceză, bisericile s-au golit de pe o zi pe alta.”

Nu ştiu, oricât îmi frământ mintea nu pot şti dacă Vatican II a fost lovitura mortală pe care catolicii şi-au aplicat-o ei înşişi, ori ultima încercare de adaptare la o lume care se pregătea să intre în catalepsie spirituală. Adică nu ştiu dacă iniţiatorii aggiornamento-ului sunt nişte criminali sortiţi infernului cel mai negru sau nişte eroi tragici care şi-au câştigat, prin intenţia lor, paradisul cel mai înalt. Nu voi şti poate niciodată dacă eliminarea limbii liturgice, schimbarea ritualurilor şi laxismul exprimării au îndepărtat oamenii sau au fost încercările zadarnice de a împiedica inevitabilul.

Peste toate rămâne tristeţea sfâşietoare a preotului transformat în om de vânzări: “Nu doriţi o statuie cu Sfânta Fecioară? V-o dau ieftin, am mai multe.”