Frânturile zilei (CLXVI)

Revelionul l-am petrecut cu nişte mitocani şi pot spune că a fost cea mai mitocănească petrecere din ultimii vreo 50 de ani. Neamuri: naşul şi naşa de cununie a cumnatului şi cumnatei, fratele şi cumnata naşei de cununie a cumnatului şi cumnatei, idem (adica mai era un frate cu nefasta lui), sora naşei de cununie (mai vreƫi?), la care veniserăm noi, socrii şi cumnatul cu cumnata. În casa mitocanului intri când vrei tu dar aveam să aflu că pleci când vrea el, adică pe la o bucată de noapte. Somn de Prut prins la vremea asta, iepure sălbatic băiƫuit cum se cuvine, cârnaƫi şi friptură porcească, o şampanie franƫuzească din Reims prin care ne-am încuscrit instantaneu cu toƫi regii Franƫei, vinuri moldoveneşti dulci ori seci, rachiu de tescovină dublu rafinat, prăjituri şi tort cu frişcă. La jumătate dintre mâncăruri ne-am uitat lung şi ne-am imaginat cum ar fi să le mâncăm, doar că nimeni nu şi-a mai pus stomacul cu ele. Nişte mitocani.

Semn de înaltă civilizaƫie, în sufrageria compusă din: mobilă din lemn masiv, canapele din piele masivă, oameni masivi şi mâncare masivă, nu se afla nicio plasmă. Au şi plasmele sentimentele lor şi trebuie menajate. Dacă ar fi fost acolo, ar fi trebui să asiste neputincioase la distracƫia noastră: a cântat gazda, a cântat şi naşul: balade, urături, cântece de cătănie şi de ocnă, romanƫe. S-a recitat Eminescu. N-am bătut din palme, n-am plâns, nu ne-am pupat, n-am dansat. Nişte mitocani, cum ziceam. Când nu s-a cântat, s-a improvizat liber, şi-a ieşit bine, de nu ştiai când se face cântecul mitocăneşte ori când ne vine din vechimea mitocănească. Nu s-au făcut bancuri, nu s-a înjurat prieteneşte, n-a existat nicio aluzie la nimic aluziv.

La masă erau ofiƫeri de grăniceri, fermieri, pescari, profesori, muncitori în Italia, bucătari, pensionari, pădurari. Din economie de spaƫiu, fiecare mergea pe cumul de funcƫii: bucatar + pensionar, grănicer + fermier s.a.m.d. De la grănicerul-pescar am aflat că novacul e unicul peşte care are două feluri de carne: cea roşie, care musteşte de grăsime, foarte greu de mâncat, şi cea albă, uscată, superbă. Că somnul de Prut e lung şi uscat şi incomparabil mai bun decât cel de crescătorie. Grăjdarul de la hipodromul din Italia, acum pădurar, mi-a vorbit despre caii de rasă. Profesoara despre dragostea ei pentru Mitoc, satul de la graniƫa cu Basarabia, locul unde mitocanii zburdă liberi şi le trece Prutul nu doar pe lângă sat, ci prin suflet, pentru că Prutul nu este doar o apă curgătoare, este un blazon de nobleƫe şi un element de identitate. Nişte mitocani cum rar mai găseşti, de piatră să fii şi te îndrăgosteşti de ei. Şi se spune mitoceni, nu mitocani, să n-avem vorbe, da?