Ar trebui să ne gândim la evanghelia de azi (Matei 6, 14-21) ca la o mostră de retorică sacră, ca la un poem divin, ca la demonstraţia infailibilă a unei teoreme improbabile. Este atât de clară şi coerentă încât primul gând al hermeneutului este că nu se poate nimic adăuga în afara unui “da”. Că nu poate fi decât citită, apoi recitită, şi din nou citită. Şi totuşi, structura şi gradaţia versetelor lasă loc de exprimare a admiraţiei. Versetele se grupează într-un crescendo pe trei trepte: 14-15 (versetele lumii), 16-18 (versetele retragerii din lume) şi 19-21 (versetele aşezării în absolut). Primul grup are ca simbol relaţia noastră cu oamenii, al doilea este despre buna utilizare a postului, al treilea este despre Centrul fiinţei, pomenit ca inima noastră. Este o ascensiune (de la oameni spre ceruri, deci de la relativ la absolut) şi o interiorizare (de la lumea exterioară spre cerurile din noi).
Pe oameni trebuie să-i iertăm pentru a fi iertaţi de Tatăl Cel ceresc. E o relaţie comercială (un pleonasm pe vremea când comerţ însemna schimb de orice fel, inclusiv de idei) care decurge din imperativul dragostei pentru aproapele nostru ca pentru noi înşine. Dacă-l iubim pe celălalt aşa cum ne iubim, este lesne să iertăm. Cu oamenii suntem într-o deplină egalitate sacră, nu avem niciun motiv să punem propriul eu înaintea eului aproapelui. Relaţia de solidaritate umană trebuie să fie desăvârşită, nu avem motiv să preferăm pe cineva înaintea altcuiva. Versetele 14-15 sunt orizontale, iar faptul că se începe cu ele şi nu cu Centrul fiinţei, este pentru că ascensiunea începe numai după ce ne-am lămurit relaţia cu lumea. Faţă de ceea ce urmează, cel mai uşor lucru sfânt de făcut este să-ţi iubeşti aproapele ca pe tine însuţi şi să-i dai ceea ce vrei să primeşti.
Asceza este parte din efortul nostru de desprindere de lume. Postim cu stomacul, cu ochii, cu sexul. Le anulăm, ne prefacem că nu mai există. Postim mai ales cu cuvântul şi cu gândul. Pe primul îl înlocuim cu tăcerea, pe al doilea îl alungăm. Postim pentru a deveni stăpânii vehiculului nostru trecător. Trupul care posteşte, sufletul care posteşte, mintea care posteşte e cal înşeuat, cu chinga strânsă sub burtă, cu zăbala potrivită în gură, cu martingala care ţine capul bidiviului în piept şi-l împiedică să poftească nebunia galopului. În asceză suntem în lume dar plutim deasupra ei, de aceea este în logica efortului să evităm plata lumească. Exerciţiul este amestec de voinţă (în raport cu corpul) şi adoraţie (faţă de Dumnezeu), iar reuşita lui este condiţionată de rezerva faţă de cele vizibile şi atenţia concentrată spre cele “întru ascuns”. Asceza ne ridică deasupra lumii şi ne apropie de Centru, dar nu e nici a lumii, nici a Centrului.
Nu trebuie să ne gândim la “comori” neapărat ca la bunuri convertibile în bani. Dacă ne limităm la sensul vulgar al termenului, atunci îndemnul “Nu vă adunaţi comori pe pământ, unde molia şi rugina le strică şi unde furii le sapă şi le fură” ar fi doar pentru oamenii capabili de investiţii financiare semnificative. Cu toţii suntem nişte strângători de comori, iar lista acestora este indefinită: idei, experienţe, plăceri, sentimente, fapte, intenţii... Comorile noastre nu sunt neapărat tangibile şi transformabile în bani, dar asta nu le face mai puţin ceea ce sunt: căutata vecinătate a Centrului fiinţei noastre. Ideile nemuritoare, experienţele virtuoase, plăcerile curate, sentimentele nobile, faptele bune şi intenţiile corecte sunt investiţiile celeste. Inima nu se poate împiedica să-şi contemple comorile, şi vai de inima ale cărei comori sunt perisabile şi nesigure!
Prima treaptă este cea a desăvârşirii noastre în raport cu cele relative, după modelul desăvârşirii Tatălui, care-l iubeşte şi pe cel virtuos şi pe cel păcătos la fel. Este condiţia nenegociabilă a drumului spiritual. A doua treaptă este cea a renunţării la cele relative, vehiculul nostru spre îndumnezeire. Dacă l-am dobândit, lumea se va strădui să ne tenteze cu admiraţia ei, capcană care poate anula eforturile ascetului. A treia treaptă este cea a bunei aşezări întru cele eterne. Nu-i reuşeşte celui care nu s-a scuturat de confuzia intelectuală, simbolizată prin proasta investire a comorii. Efectul anulează toate eforturile şi este devastator: proasta amplasare a inimii. Nepărtinirea în cele relative are ca rezultat dragostea, asceza mobilizează şi căleşte voinţa, justa aşezare a Centrului este opera discernământului intelectual.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu