Apostolul paradoxal şi Emil Cioran neînţelegătorul

Motto: „Mereu învăţând şi neputând niciodată să ajungă la cunoaşterea adevărului… oameni stricaţi la minte şi netrebnici pentru credinţă.” (Epistola către Timotei II 3, 7-8)

 Undeva în cartea lui Emil Cioran, Schimbarea la faţă a României, găsim următorul fragment: „Ignaţiu de Loyola şi Luther sau Sfântul Pavel au avut în sângele lor foarte multe apetenţe politice. Organizatori, animatori, întreprinzători ardeau de setea de dominare. Cum în ei au triumfat poftele cereşti, alimentate de conştiinţa şi obsesia păcatului, au ajuns reformatori, cu avantajul în plus faţă de oamenii politici că au modificat şi stilul interior de viaţă, iar nu numai cel exterior. Creştinismul, în sine, este complet apolitic. Prin ce întorsătură ciudată va fi ajuns el să se organizeze atât de perfect în lume, să se cristalizeze în instituţii atât de aderente pământului, este unul din misterele ciudate ale religiei în genere, care, fixând toate obiectivele existenţei dincolo, sfîrşeşte prin a se înrădăcina iremediabil aici. Se pare că toate lucrurile mari încep prin a ne desţeleni din pământ, pentru ca apoi să ne lege şi mai mult de el.”

 Ni se sugerează astfel că Apostolul Pavel, una dintre figurile cele mai pregnante de după încheierea misiunii christice, şi-ar fi exercitat influenţa în direcţia nu a împărtăşirii mesajului christic, ci a mutilării sale. Paulinismul ar fi sufocat irevocabil creştinismul, graţie zelului şi mijloacelor propagatorului său, cu mult înainte ca oamenii să fi putut înţelege şi reacţiona defensiv. Ceea ce trece azi drept creştinism ar fi pe cale de consecinţă în afara intenţiei christice, nimic altceva decât o fraudă. Desigur, teza nu este formulată pentru prima dată de Emil Cioran, ea pare să fi sedus pe mulţi dintre cei dispuşi să dobândească gloriolă de salon aruncând cu subînţeles: “Oh, cu totul altfel ar fi stat lucrurile dacă nu s-ar fi amestecat şi Paul din Tars!”


 Să recunoaştem, acuzaţia nu e lipsită de argumente: spre deosebire de toţi ceilalţi apostoli (inclusiv abominabilul Iuda Iscarioteanul!), Pavel nu a fost alături de Iisus Nazarineanul în timpul misiunii sale pământeşti, a “ratat” euharistia de la Cina cea de Taină şi, în timpul martiriului de pe Golgotha, pare să fi fost prins de cu totul alte preocupări. Întrebare de bun simţ: cum poate cineva propovădui un mesaj pe care nu l-a receptat în mod direct? Pregătirea personajului este cât se poate de îndoielnică: avem de-a face cu un fariseu, deci cu unul dintre reprezentanţii protestantismului iudaic, curentul pernicios care a fondat instituţia sinagogii, loc de întâlnire ce se voia sacru dar în care, de fapt, nu se puteau practica ritualurile din Templu, nu se putea rosti Numele lui Dumnezeu, nu existau preoţi – doar lectura şi interpretarea textului sacru. Pe aceştia, Iisus îi acuză de ipocrizie, deviaţionism şi erezie. Întrebare de bun simţ: cum putea deveni apostol hristic un membru al grupului religios înfierat cu particulară violenţă în Evanghelia după Ioan? Nu în ultimul rând, întreg grupul creştin din perioada imediat următoare încheierii misiunii christice este acuzat că a cedat în faţa unui atribut socio-politic al lui Saul: cetăţenia romană.

 Pentru un predicator care-şi propunea să călătorească în lumea romană, acest lucru nu era puţin, pentru că îi garanta cvasi-inviolabilitatea juridică în toate cetăţile în care ar fi dorit să intre, făra ca posesorul său să fie nevoit să caute protecţia vreunui nativ bogat şi influent. Numai că, înainte ca Roma să fi acordat discreţionar statutul de cetăţean tuturor membrilor ei (probabil în 212, prin Edictul lui Caracalla), a putea spune civis romanus sum presupunea a fi adus servicii speciale Imperiului. Hai să recapitulăm: fariseu (deci eretic), cetăţean roman (deci colaboraţionist al Imperiului), absent în timpul misiunii lui Hristos şi ulterior ostil creştinilor – cum să nu te întrebi din toate puterile bunului tău simţ greu încercat: putea ajunge un asemenea individ să fie preţuit ca apostol într-atât încât să fie menţionat secole de-a rândul alături de Kefa-Petru, cel pe care Iisus promisese să-şi clădească Biserica?

 Fraudă. Conspiraţie. Sau şi una şi alta – strigă din toate corzile logicii liber-cugetătorul care, nu-i aşa?, nu-poate-fi-dus-cu-din-astea. Saul nu avea dreptul să fie apostol: nu fusese om simplu ca restul apostolilor, era un cărturar din cei admonestaţi de Iisus, era un obişnuit al Puterii, atât cea romană cât şi cea iudaică. Influenţa lui în Biserică n-ar fi putut fi, ce spunem?, n-a fost decât una malefică!… Trebuie mult bun simţ, din acela despre care Descartes spune undeva că este lucrul cel mai universal răspândit în lumea asta, ca să aderi la teza aceasta. Iar Cioran şi cititorii lui numai de asta nu sunt lipsiţi.

 Or, dacă există ceva dăunător în cântărirea celor spirituale, şi-mi permit să folosesc un verb atât de brutal-cantitativist cu gândul la talgerele balanţei cu care îngerii socotesc inefabilele din viaţa noastră, acela este doar bunul simţ, facultatea aceasta de la care nimeni n-ar vrea să abdice din teama proastă de a nu fi acuzat de nesimţire sau prost simţ. Cu ce va fi semănând le bon sens şi la ce va fi servind, dacă în ale teologiei e capabil de asemenea monstruozităţi? Cu două braţe suflecate de gospodină mestecând la aluat, fie ca toate gospodinele respectabile din această lume să-mi ierte această imagine, pentru care le mulţumesc! La locul lui şi în ale sale, bunul simţ – orice va fi el!, trebuie să fie bun ca un cozonac gata de băgat în cuptor. În alte teologiei însă, dihotomia bun simţ vs. prost simţ se loveşte de un punct de ruptură paradoxal, cum este acela pe care îl ilustrează Apostolul Pavel.

 Desigur, dacă partizanii tezei scoaterii creştinismului de pe făgaşul său iniţial ar face efortul de a-şi continua raţionamentul până în ultimele sale consecinţe, s-ar întâlni fără mare efort cu un rezultat absurd. Şi asta, repetăm, strict la nivel raţional, operând în limitele păstoase ale bunului simţ de gospodină, fără nicio deschidere spre paradox. Să presupunem că ar fi fost cu putinţă ca un adept asociat „tardiv” să exercite o influenţă atât de mare încât să surclaseze impulsul iniţial christic, şi să dirijeze „bila” creştină pe o traiectorie nedorită. Asta ar însemna în mod necesar ca toţi cei care l-au cunoscut nemijlocit pe Iisus să fi fost neputincioşi în faţa nou-venitului, şi atât de covârşiţi de atributele acestuia încât să nu fi încercat/reuşit să-l impună pe al lor: mărturia directă. Cât de puţin creştini trebuie să fi fost apostolii încât să nu sesizeze, ani şi decenii de-a rândul, că între ei unul, cel din urmă venit, „cântă fals”? Garanţia lui Pavel sunt ceilalţi apostoli, iar garanţia celorlalţi apostoli este Iisus Hristos.

 Să fi fost atât de dornici primii creştini să primească noi aderenţi încât să accepte orice neofit, ba chiar să fie dispuşi să-i acorde un loc de frunte? Dacă lucrurile acestea ar fi adevărate, atunci cât respect merită ceilalţi apostoli? Şi de câtă consideraţie s-ar face vrednic Iisus, dacă ar ştiut să se înconjoare de astfel de oameni de nimic? Sub masca acuzării Apostolului Pavel, membru al unui grup foarte compact de oameni, promotori uniţi ai unei binecuvântări spirituale de care Imperiul Roman avea nevoie, se află până la urmă încercarea de a-i discredita pe toţi apostolii, şi indirect pe Iisus – ce-i acuzaţia de naivitate adusă unor bărbaţi în toată puterea cuvântului altceva decât metoda condescendentă infailibilă de a reduce totul la nivelul unei bucăţi de aluat, singurul lucru pe care bunul simţ îl poate mesteca, dându-i ce formă vrea fantezia lui?

 Cel care va fi răstignit alături de Apostolul Petru se recomandă însă ca apostol deplin în scrierile sale, într-un mod dincolo de îndoială. Şi asta pentru că fariseul botezat va fi primul exeget al creştinismului, cel care va imprima tuşa hermeneutică primordială a acestei religii. Dacă sunt spirite entuziasmate de chemarea lui Saul pe drumul spre Damasc, episod spectaculos şi care nu poate fi neglijat, ele trebuie să fie cu atât mai surprinse de cuvintele sale exprimate în privinţa Fiului lui Dumnezeu.

 Nu este greu să ne amintim scandalizarea preotului Caiafa atunci când Iisus se declară Fiul lui Dumnezeu (Iar arhiereul, sfâşiindu-şi hainele, a zis: Ce trebuinţă mai avem de martori? – Evanghelia după Marcu 14, 63; Atunci arhiereul şi-a sfâşiat hainele, zicând: A hulit! Ce ne mai trebuie martori? Iată acum aţi auzit hula lui. – Evanghelia după Matei 26, 65). Va fi ajuns iudaismul la o asemenea degenerare încât să condiţioneze Fiul de prezenţa atributelor divine ale Maiestăţii? Sub domnia romană se dezvoltase, pare-se, expectanţa unui Mesia care să elibereze politic poporul ales. Necorespunzând portretului prestabilit, cel care-şi atribuia titlul de Fiul lui Dumnezeu era condamnat eliminării celei mai degradante, grija de a nu transforma pe nimeni într-un martir fiind de pe atunci la mare cinstire. Un Fiu al lui Dumnezeu unic, pe cât se poate atotputernic, vizibil ca un mare papagal roşu, dacă ar fi să-l parafrazăm pe Kierkegaard – asta aşteptau leviţii. Or, în relaţia cu Dumnezeu, a stabili asemenea proiecţii presupune implicit să nu laşi loc uimirii să se manifeste.

 Rezultatul aluatului pământesc frământat este îndeobşte anticipat: pâine sau cozonaci. Atunci când frământare este metafizică, plaja rezultatelor se deschide brusc spre paradox: din aluatul sacru poate rezulta, prin transmutaţie, un canar. Dintr-un fariseu fanatic poate ieşi, dacă traseul duce spre Damasc, un apostol egal cu Kefa-Petru. Iar pasărea aceasta rară se recunoaşte după trilurile ei paradisiace: Căci câţi sunt mânaţi de Duhul lui Dumnezeu, sunt Fii ai lui Dumnezeu! (Epistola către romani 8, 14); Astfel, dar, nu mai eşti rob, ci Fiu; iar de eşti Fiu, eşti şi moştenitor al lui Dumnezeu, prin Iisus Hristos. (Epistola către galateni 4, 7). Dumnezeu este Tată, iar fiecare om poate accede la o demnitate egală cu cea a Fiului lui Dumnezeu (fără ca prin asta să-i revină şi misiunea christică). 

Nimic nu ne opreşte să ne imaginăm că în ultimii săi ani, levitul Caiafa va fi dobândit un exemplar din textele epistolelor paulinice, iar ochii celui ce l-a trimis pe Iisus la răstignire vor fi căzut pe cuvintele care spun că Iisus este fratele mai mare, creştinul este fratele mai mic, iar toţi sunt Fiii lui Dumnezeu. Avea oare Marele Preot al Tempului suficiente straie încât să rupă câte unul pentru lungul şir al Fiilor care deja începuse să se desfăşoare, chemând la el nediferenţiat, pescari şi farisei fanatici? Sau poate va avut răgaz să priceapă, în răstimpul dintre Golgota şi asediul lui Titus, că ceva covârşitor se petrece, o sfidare sacră la adresa bunului simţ? De ce ar trebui eliminată ultima variantă? – să ne cruţăm forţele şi în faţa acestei uimiri…