Frânturile zilei (CXCV)

Spune Scriptura: “Şi postind El patruzeci de zile şi patruzeci de nopţi, în cele din urmă a flămânzit.” Nimic mai complet şi mai explicit decât acest verset de la Matei. Iisus n-a postit ziua şi a mâncat noaptea, ci a postit neîntrerupt. N-a postit de apă, ci de mâncare, pentru că la urmă a flămânzit, dar n-a însetat, şi a fost ispitit cu pâine, nu cu apă. În ciuda a ceea ce auzim prea des de la amvon, Iisus a băut apă în timpul postului, şi confuzia aceasta nu-i lipsită de importanţă. În treacăt fie spus, în pustie nu lipseşte apa. Iar foamea n-a simţit-o în post, tocmai pentru că nu-i unul şi acelaşi lucru (de fapt, foamea şi postul se exclud reciproc, pentru că intenţia schimbă natura faptului de a nu mânca) ci abia “în cele din urmă”, adică la capătul celor patruzeci de zile de stat în pustie. Este drept să ne întrebăm cu cine s-a luptat Iisus înainte ca Ispititorul să vină să-l tenteze? Cu natura sa umană, cu frigul şi căldura pustiei, cu plictiseala. Abia după ce le-a înfrânt pe acestea a catadicsit să vină şi Satana, care a aşteptat răbdător ceasul suprem al foamei.


Tot în episodul ispitirii lui Iisus în pustie, trecem poate prea uşor cu vederea dimensiunea lui de “ceartă teologică”: fiecare dintre cei doi îşi începe afirmaţia cu “scris este”. Atunci când diavolul Îl provoacă să facă din pietre pâini, pentru a-Şi demonstra că este Fiul lui Dumnezeu, Iisus răspunde: “Scris este: Nu numai cu pâine va trăi omul...” Când diavolul îl ispiteşte să se arunce de pe aripa templului, îi argumentează: “Scris este: Îngerilor Săi le va porunci pentru tine...”, iar Iisus se opune invocând la rândul său autoritatea textului: “Dar mai este scris: Să nu-L ispiteşti pe Domnul Dumnezeul tău.” Nu este treaba mea, ca om, să-L pun la încercare pe Dumnezeu. În cele din urmă, când refuză dominaţia lumească asupra lumii, Iisus o face tot în numele scripturii: “Mergi înapoia Mea, Satano, că scris este: Domnului Dumnezeului tău să I te închini şi numai Lui să-I slujeşti.” (Matei 4, 10) Nu trebuie ca oameni să-i slujim altcuiva decât lui Dumnezeu.

Nu avem în vedere suficient de mult faptul că Dumnezeu întrupat este ispitit ca om, şi că diavolul ştia prea bine că există o sansă de a-L pierde pe Dumnezeu datorită naturii umane pe care o îmbrăcase pentru a o readuce la El. Iar ca om, Iisus este aici credinciosul desăvârşit, a cărui claritate mentală se sprijină pe autoritatea deplină şi a textului sacru. Modul în care judecă El fiecare idee în funcţie de autoritatea Scripturii ar trebui să fie pentru noi conduita exemplară. Pe acest om credincios îl ispiteşte satana şi nu oricum, nu cu vicii, ci cu foame, cu stăpânirea asupra lumii şi cu lectura în răspăr a textului sacru. Pe înfometat îl tentează cu pâine, pe om îl tentează cu puterea şi pe hermeneut cu hermeneutica proastă. Diavolul nu iartă nimic, încearcă trupul, sufletul şi intelectul, caută o breşă prin care să pătrundă şi să se înstăpânească. Curăţat prin post şi purificat prin ispită, Iisus va fi gata să-şi înceapă misiunea în lume, iar diavolul i se va supune ca unuia care nu i s-a supus în ceasul încercării.

Avem un parcurs ascetic (postul negru până la foame), un breviar al ispitelor şi o metodă a rezistenţei spirituale prin raportarea la discernământul format de textul sacru. Acestea ni le aduce spre cunoştinţă Iisus Hristos, Dumnezeu care făcut om îşi asumă necesitatea îndumnezeirii. Încercările Lui sunt ale noastre, ispita Lui e a noastră, scăparea Lui e a noastră.