Parabola fariseului şi a vameşului este despre atitudine. În rugăciune, ca în orice întreprins de om, atitudinea adecvată este cheia reuşitei. Iisus nu rosteşte această povestioară pentru a lămuri subtilităţi legate de ritualurile religiei mozaice, nici pentru a desluşi hermeneutica sacră, ci pentru a surprinde în cuvinte ceea ce nu ţine decât prea puţin de cuvinte.
Personajele sunt antitetice: fariseul şi vameşul. Primul este exponentul unui curent religios care se va coagula într-o bogată codare teologică din care Talmudul şi Midraş sunt operele cele mai cunoscute. Fariseul este un tehnocrat, pentru el religia presupune o cunoaştere amănunţită a problemelor şi a soluţiilor tehnice. Prin conformismul la care aderă este un elitist, un rafinat, un hipster. Cel de al doilea este un funcţionar care se ocupă cu colectarea impozitelor. Un bugetar care nu dă socoteală nimănui, capabil să comită serioase abuzuri împotriva cetăţenilor. Un corupt.
Întreaga viaţă a fariseului e impregnată de religie. Fiecare gest, fiecare moment şi fiecare loc sunt aspectate de sute de porunci şi interdicţii. Cu greu s-ar putea găsi un om a cărei existenţă să fie, în cele mai mici detalii, mai pătrunsă de gânduri pioase. Pe de altă parte, vameşul îşi duce traiul printre bani şi blestemele oamenilor. Are parte de toată libertatea pe care şi-o doreşte: poate confisca bunuri în locul impozitelor, poate arunca rău-platnicii în închisoare sau îi poate vinde ca sclavi. Dacă plăteşte irodului suma convenită la timp, poate băga mâna în cufărul cu monezi şi s-o scoată plină, poate colecta acelaşi impozit de două ori, poate face orice-i trece prin cap. Între proprietatea publică şi proprietatea lui personală există o barieră foarte subţire pe care o poate trece de câte ori vrea.
Este şi firesc ca doi oameni atât de diferiţi să se roage un pic diferit. Tehnocratul fariseic spune degajat: “Doamne, mulţumesc de întrebare, mă descurc. N-am treabă cu hoţii, nedrepţii, curvarii sau cu acest bugetar corupt. Merg la cursuri de mindfulness, bag şi scubadaiving vara, ceva ski iarna, fiţe decente pentru care-Ţi mulţumesc.” În colţul lui, cu capul aplecat, inspectorul de la ANAF îngaimă: “Doamne, dăruieşte-mă!” Iisus e tranşant: primul o arde aiurea, abia al doilea are atitudine exemplară.
Haideţi să analizăm diferenţele. Fariseul este un meritocrat convins că stilul lui de viaţă conformist îl ridică deasupra semenilor: pensionarii, căpşunarii, asistaţii social şi bugetarii. El ştie că e pe bune şi face concesia de a-I mulţumi retoric lui Dumnezeu, dar de fapt mesajul este unul reglementat de logica schimbului: Doamne, Îţi dau conduita mea exemplară, Tu te porţi frumos cu mine, suntem chit. Nu se roagă, stă la o şuetă cu Dumnezeu faţă de care-şi etalează stima de sine. Gândeşte pozitiv şi nu ascunde că e mulţumit de nivelul lui de dezvoltare personală.
Vameşul se ştie neînsemnat, în nevoie, şi cere îngânând câteva vorbe impersonale. Îl lasă pe Dumnezeu să aleagă pentru el, gata să se mulţumească cu orice dar. Nu ştim dacă este corupt, dacă se căieşte pentru viaţa lui de abuzuri în serviciu, dacă a luat decizia să fie om cinstit, eventual dacă e gata să se lepede de trecut şi să savureze virtuţile aspre ale mediului privat. Nu ştim dacă e un bugetar cinstit sau dacă are o criză trecătoare şi de săptămâna viitoare se va întoarce la traiul lui corupt de bugetar corupt. Nu ştim nimic, Scripturile nu ne dezvăluie aceste detalii. De ce? Pentru că din punct de vedere al atitudinii în rugăciune, toate acestea nu contează.
În Evanghelie nu există nimic care să fie neesenţial. Detaliile textului sacru sunt întotdeauna relevante, asemenea şi tăcerile. Dacă Iisus îl dezaprobă pe fariseu înseamnă că împlinirea prescripţiilor religioase nu conferă nicio superioritate asupra aproapelui şi nu trebuie să ne facă dezinvolţi şi tupeişti în relaţia cu Dumnezeu. Iar dacă nu ştim nimic despre vameş în afara faptului că are atitudinea corectă în rugăciune înseamnă că acea atitudine trebuie să fie universală. Buni sau răi, inteligenţi sau tâmpiţi, vicioşi sau pocăiţi, în raport cu Dumnezeu suntem nişte nimic care cer orice şi primesc negreşit totul. Cu condiţia să nu transformăm rugăciunea într-o bârfă mică cu Dumnezeu.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu