marți, 12 aprilie 2016

Jean-Claude Carrière, Cercul mincinoşilor (recenzie)



Maliţia mă împinge să cântăresc: 416 pagini, 21 de titluri de capitole (însumând două pagini), un-mare-număr de poveşti, o introducere de 20 de pagini. Sunt rău, deci mă afund în statistici ropotind o trei simplă: dacă 416 reprezintă 100%, iar 22 de pagini semnate Jean-Claude Carrière sunt ics, atunci ics este egal cu 22 ori 100 supra 416, adică 5,2884% contribuţie pură sub nume de autor. Ştie cineva de la ce proporţie de material alogen în sus începe un plagiat? Cui îi datorăm oare restul de 94.7116% din cuprinsul volumului? O evidenţă mai subtilă decât sughiţul unei furnici dar mai zdrobitoare ca o manipulare mediatică mă tulbură: dar surâsul? Dar lacrima? Cum aş putea, cine ar putea măsura fiorul unei poveşti ce ţi se oferă de dincolo de negura veacurilor? Iau calculele de la capăt şi rectific: Jean-Claude Carrière este autorul cărţii în proporţie de a douăzecea parte, şi totodată preacinstit cărăuş de lacrimi, surâsuri şi fioruri într-o incalculabilă ipostază.

 Altminteri, rostul unei crestomaţii nu e de a ne spune ceva despre cel ce o alcătuieşte, ci despre lucruri aflate dincolo de penibile orgolii de autor ţuculos şi musculos. Cine-a scris povestea aceea despre judecătorul complet incapabil să separe cartofii mari, de cei mijlocii şi de cei mici, în absenţa unor arguţii doctrinare şi a unei jurisprudenţe care să lămurească cu acribie cele mai mici dedesubturi ale dilemei? Oh, studenţi la Drept din lumea întreagă, scoateţi capul din tratate şi răsuflaţi uşuraţi, cineva s-a gândit la voi şi v-a răzbunat. Dar despre omul care adoarme la umbra unui copac fermecat, menit să îndeplinească orice dorinţă, şi care nu se miră, tâmpul, de masa şi fecioara ce i se oferă fără efort? “Numai de n-ar trece pe aici vreun tigru, în timp ce dorm.” Numai de nu s-ar prăbuşi civilizaţia noastră sub povara vâscoasă a îndepărtării noastre de Principiu – ne legănăm toropiţi de somn la picioarele lui Axis Mundi. Cine-a scris povestea în care un rabin stabileşte că semnul după care cunoaştem că s-a sfârşit noaptea şi se ivesc zorile este, indubitabil, când ne uităm la un chip necunoscut, un străin, şi vedem că este fratele nostru?


 Orbecăim, orbecăim în neştire, refuzându-ne evidenţa: nimeni. Nu, nu vreau să invoc acum inepţia comodă despre "creatorul popular", cu care am luat cândva un zece la română, soră geamănă cu prostia lăfăită despre "omul primitiv", cel care descoperă religia închinându-se la buza peşterii, în faţa unui foc de tabără aprins de-un fulger. Nimeni nu înseamnă mulţi, ci multpreamultul. E mai mic ca un bob de muştar zdrobit în praful drumului de o turmă de cămile, aşa cum trebuie ca să faci din el vârful condeiului cu care se scriu în colţul ochiului poveştile din o-mie-şi-una-de-nopţi. Cerul şi Pământul nu-l pot încape, numai inima povestitorului îl poate cuprinde. Iar poveştile lui nimeni ne transmit, invariabil, că există ceva. Ne alfabetizăm, facem şcoli şi universităţi, ne pavoazăm pereţii biroului cu diplome, dar ce ne-am face fără cevaul pe care numai nimeni ni-l poate şopti?

 Dacă e adevărat că ne întâlnim cu nimeni pe firul uniunii contrariilor, atunci alba-neagra e cel mai spiritual joc la care poţi pierde bani proşti în lumea asta. Superb, necruţător, inexplicabil, alba-neagra e poveste-destin în acţiune. Uite adevărul, nu-i adevărul, unde-i adevărul? Plângi, eu râd. Râzi, stai niţel că te fac să plângi. Lumea este aşa cum este, ne spune Jean-Claude Carrière. Lumea nu este aşa cum este. Lucrurile fiind aşa cum sunt, putem alege cunoaşterea: este greu. Putem alege necunoaşterea: este şi mai greu. Nicio înşelătorie, nicio trişare, alba fugăreşte neagra, un sfânt ne spune că dacă ne temem de Dumnezeu, să fugim cu toţii cât ne ţin călcâiele, dacă mai avem vreme. În braţele Lui. Un dascăl bun poate fi folositor sau nu. Depinde de dobitoc. Puterea este fragilă, prin urmare neliniştită, aşadar şovăielnică, deci nesigură, deci contestată, deci fragilă. Debusolantă şi perfect inutilă, ca o maşină care culege cartofii, îi curăţă, îi găteşte şi apoi îi mănâncă.

 Ai milă, Doamne, şi nu mă ajuta! Rugăciuni de sfânt, rugăciuni de poveste. Se încreţeşte pielea cefei, se caţără părul spre zenit. Sau simţim în sfârşit că Allah pe toate din lumea asta le ţine de ceafă. Şi dacă raiul e ca într-o poveste evreiască, făcut din cărţi ce abia acolo ajungem a le înţelege? Un rai cu miros rânced de bucoavnă, cu cărţi legate în piele de viţel roasă la margini, după care să ne căţărăm pe scara lui Iacov. Aş vrea să ştiu, ne împovestim sau ne dezpovestim aflând de femeia care luase literal îndemnul bărbatului de a trage uşa după dânsa, nevoind deloc să ştie că se înşala, ci cum să facă s-o târâie mai uşor. Ştiu sigur că ea, în ce-o priveşte, s-a des povestit. Ştiu sigur? Dar măcar ştiu? Cercul mincinoşilor e o carte plină de certitudinile lui nimeni, în absenţa cărora viaţa mi se pare searbădă, ipocrită şi inutilă ca un dineul de cinci sute de netoţi al unui ambasador. Bucurie sau măgar? Nastratin Hogea n-are dubii. Eu de ce-aş avea? Ce este verde, stă pe cracă şi vorbeşte? Dac-ar fi vorba de un papagal, n-ar fi o ghicitoare. Ce e mai mare ca tristeţea unui crocodil care constată că fiinţa omeneasca este lipsită de recunoştinţă? Noaptea s-a sfârşit, frate străine, şi eu n-am găsit răspunsul. Dar ce vină are noaptea?

Autor: Jean-Claude Carrière
Subtitlu: Poveşti filozofice din lumea întreagă
Rating:  Jean-Claude Carrière -  Cercul mincinoşilor - recenzie
Traducător: Brînduşa Prelipceanu
Editura: Humanitas
Anul apariţiei: 2006
416 pagini
cartonată
ISBN: 973-50-1171-9

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu