Multinaţionalele vin, dar mai şi pleacă

În 30 septembrie 2011, presa locală din Cluj, preluată rapid de presa naţională, făcea rating cu o ştire greţoasă - Nokia pleacă de la Jucu. Veniseră cu trei ani înainte, pe un covor roşu special conceput şi oferit de autorităţile române investitorilor străini salvatori - asfaltare, parc industrial amenajat, facilităţi fiscale cu dedicaţie, contract secretizat. Mâna de lucru aproape gratis creştea liber, aşteptând doar efortul de a fi sacrificată pentru o cauză bună. Nu, guvernul PDL de atunci nu mărise salariul minim pe economie. Nu, Nokia nu era la prima mişcare de acest gen, pentru a veni la Jucu plecase din Germania. Acum îşi făceau bagajele pentru Bangladesh, unde îi aştepta un alt covor roşu. În urmă, rămâneau 2200 de sclavi în căutare de un stăpân care să le dea cu generozitate firmiturile necesare vieţii.

Observăm un curent isteric în legătură cu plecarea firmei de textile Alison Hayes de la Urziceni. Dacă ar fi să ne luăm după gura presei, bieţii de ei se refugiază în China ca nu cumva să dea faliment din cauza celor câţiva creiţari în plus pe care trebuie să-l dea hămesitului proletar român. Vina e numai şi numai a corupţilor de la PSD care, la beţie, s-au gândit că muncitorul român ar avea dreptul la o suprafirmitură de la sistem sau de la patron. Iar acestor 350 de disponibilizaţi li se vor adăuga mii şi mii, o adevărată apocalipsă pe piaţa muncii, ca să nu mai vorbim de inflaţia care urmează să ne lase pe toţi cu buzele umflate.

John Chrysostom Médaille, Spre o piaţă cu adevărat liberă (recenzie)

Motto: “Trei specialişti, un chimist, un fizician şi un economist, naufragiază pe o insulă pustie. Au la ei doar o conservă de carne. Fizicianul: “Eu propun să ne urcăm pe faleza aceasta abruptă şi să izbim conserva de o stâncă.” Chimistul spune: “Eu propun să lăsăm conserva să se corodeze timp de câteva decenii în apa mării.” Economistul spune: “Eu am o teorie...”

 Cartea profesorului John Chrysostom Médaille de la Universitatea din Dallas este despre lucrurile esenţiale pe care teoriile economice moderne le trec întotdeauna sub tăcere. Este o încercare coerentă de a corecta nişte erori peste care trecem, în absenţa reflecţiei adecvate, prea uşor cu vederea. Ca restaurare intelectuală, este sinonimă cu lipirea braţelor lui Venus din Milo. Este o reîntregire a unei discipline ştiinţifice văduvită de cele mai importante capitole. Este o însufleţire a unui mecanism care se învârte de prea mult timp în gol. Iar argumentul este simplu: ştiinţa economică actuală nu poate descrie adecvat economia, nu-i poate prevedea nici cursul, iar regulile trasate de ea sunt de natură să agraveze problemele. Este o lectură despre ceea ce teoria economică omite, şi e de departe mai important decât tot ceea ce pretinde că înţelege.

Un banc bun spune că, la începutul unei crize economice (nu reţin care, au fost prea multe), doi economişti ar fi purtat următorul dialog: “Te rog frumos, poţi să mă faci să înţeleg ce se petrece acum cu bursa de valori?”, ar fi întrebat primul. “Cum să nu, îţi explic imediat”, ar fi zis al doilea. “Nu, te rog frumos, şi eu pot să explic. Ceea ce vreau este să mă faci să înţeleg.” Din dorinţa de a epata, în secolul XX ştiinţa umanistă numită economie s-a străduit să dea impresia că este o ştiinţă exactă, folosind modele matematice aşa cum au făcut ştiinţele naturii. Evacuarea eticii din economie şi înlocuirea ei cu câteva modele facile a fost corolarul acestei tendinţe spre “matematizare”. Este una dintre situaţiile în care o ştiinţă s-a adaptat la imperativul veacului de a exprima adevărul în cifre, cu preţul pierderii adevărului.

Comitetul Invizibil - Insurecţia care va veni (recenzie)

Motto: “Nu economia este în criză, economia este însăşi criza. Nu locurile de muncă lipsesc, munca însăşi este în plus.” (Comitetul invizibil)
 “Noile soluţii seamănă cu vechile probleme.” (acelaşi)
“Nicio ordine socială nu poate fi fondată durabil pe principiul că nimic nu este adevărat.” (tot acelaşi)

Am terminat lectura acestei cărţi-manifest cu senzaţia că ezit între două diagnostice: lucrare sociologică sau manual de terorism. Pe deplin însă, n-ar fi nici una, fără să fie nici cealaltă. În ciuda unor resurse intelectuale şi stilistice impresionante, care până la urmă constituie toată miza lecturii, lipseşte detaşarea echilibrată a omului de ştiinţă. Cel/cei care se ascund/e în spatele semnăturii Comitetul invizibil nu se mulţumeşte doar să constate, să evalueze şi să emite prognosticuri pentru viitorul imediat. Acest Comitet, oricine va fi fiind în spatele său, propune soluţii, are planuri.

 Însă nu vom sucomba prosteşte tentaţiei de a afirma că am ţinut în mână, preţ de câteva ceasuri, un manual de terorism. Dincolo de pălăvrăgeala obositoare şi sterilă a oamenilor politici, amplificată mecanic de flaşnetele propagandistice ale jurnaliştilor servili, nu avem ştiinţă de vreo definiţie neechivocă a terorismului. Nici observaţia făcută cândva de Noam Chomsky (Somebody’s terrorist is another person’s freedom fighter) nu aduce toată lumina de care e nevoie. Ce este libertatea? Şi cât de mult se poate lupta pentru ea. Jean-Paul Sartre, cu a sa afirmaţie conform căreia cea mai mare libertate pentru intelectualii francezi a fost în timpul ocupaţiei naziste, întregeşte paradoxul.

John Chrysostom Médaille şi Ovidiu Hurduzeu, Economia libertăţii (recenzie)

Motto: “Wall Street-ul şi City of London sunt pline de firme ale căror lucrători au cele mai înalte dimplome universitare şi cele mai înalte calificări în domeniul afacerilor. Puse la un loc, aceste persoane formează însă un grup atât de netot încât nu numai că şi-a dat singur foc la casă, dar era să dărâme şi tot edificiul capitalismului.” (Philip Blond)

 Motto: “A gandi în mod serios o alternativă care să contracareze excesele economice de astăzi înseamnă să redefineşti ceea ce înseamnă să fii modern. Nu-i altceva decât o bătălie de idei privitoare la viitorul economiei mondiale şi a civilizaţiei umane în general. Poate, printr-o mare ironie, inspiraţia şi terenul fertil pentru o astfel de întreprindere se află în acele teritorii sărace şi “înapoiate”. Ţăranii, consideraţi astăzi fără viitor, ne-ar putea salva de noi înşine.” (Adam K. Webb)

 Dau scris (vorba lui Pavel Stratan) că Economia libertăţii a fost mai mult decât o lectură pentru mine. A fost o întâlnire. Am început lectura cu circumspecţie, temându-mă să nu dau peste încă un ism. Fascism, nazism, socialism, capitalism, comunism – cine stă să le mai numere, trucuri ieftine dar atât de sângeroase care trag pe sfoară disponibilităţile înnăscute ale omului pentru comportamentul religios şi-n faţa căruia stăm azi dezvrăjiţi. Însă colecţia de eseuri cuprinsă între coperţile acestui volum nu are nimic în comun cu o tentativă ideologizantă, pot răsufla uşurat. Este teorie, evident, însă în sensul cel mai autentic al vocabulei vechilor greci, adică se situează la un palier superior practicii, totuşi adiacent. Interesant de observat că utopiile sunt şi ele teoretice, însă la modul ficţional, vizând aducerea practicii în acord cu propriile elucubraţii. Această culegere de eseuri ne oferă un fond ideatic care ne vorbeşte despre trecut, traiectoria cea mai sigură dacă vrem să reînnodăm cu un viitor organic. Utopiile n-au nimic comun cu trecutul, ele fabrică viitorul pur şi simplu. Dar să vedem mai bine despre ce este vorba.

Vă rog frumos, aţi putea să-mi spuneţi cât costă ceva?

Se spune că la o vreme, în capitala imperială a Japoniei, Kyoto, era un bătrân care vindea ceai. Primăvara îşi ducea căruciorul sub florile de cireş, toamna căuta locul cu frunzişul cel mai des. Oamenii mergeau cu plăcere să cumpere ceai de la el, pentru că locul în care vindea era întotdeauna magnific, şi ceaiul avea negreşit gust bun. Ca să nu mai fie nevoit să răspundă la întrebările legate de preţ, care probabil îl plonjau într-o perplexitate nepotrivită cu spiritul comerţului, a scris pe o bucată de ceva, ce vreţi voi, n-am idee pe ce anume şi cu ce anume scriau japonezii în vremea aceea pe care nu m-am străduit s-o precizez. Textul însă merită cu prisosinţă: “Arigato, puteţi să-mi oferiţi pe ceai 100 de monede de aur, sau jumătate de gologan, pot chiar să vi-l dau gratis. Un singur lucru nu pot, şi anume să vă propun un târg mai bun ca acesta. Sayonara.”

Mai spune legenda că bătrânul n-ar fi acumulat niciodată absolut nimic, mulţumindu-se să-şi ţină zilele. Atunci când anii nu i-au mai dat voie să împingă căruciorul, l-a ars şi s-a retras în munţii albi ai Japoniei, petrecându-şi ultimii ani în meditaţie. Se mai spune că bătrânul ar fi fost maestru zen, unul din neştiuţii maeştri care nu au avut niciodată ucenic, pentru că nu-i greu să fii maestru, dar e lucru cu dichis să se lipească ucenicii de tine, nefiind cuviincios să-ţi faci reclamă ca maestru, un pic cam cum e interzis astăzi să-ţi faci promo ca avocat, lucru cu dichis spuneam, care se rezolvă strict prin predanie, trebuie cineva să-ţi aducă turma de discipoli şi să-ţi încredinţeze păstorirea lor, altfel cum pricepe prostul că tu eşti deştept şi-l poţi traversa pe el marea înot? Lui nu i-ar fi adus nimeni pe nimeni.