Cu îngerul de piepţi

Găsim în cartea Facerii, spre sfârşitul celui de-al treizeci şi doilea capitol, un episod tulburător: “Rămânând Iacov singur, s-a luptat Cineva cu dânsul până la revăsatul zorilor.” (versetul 24) Textul e misterios în privinţa Celui cu care s-a luptat cel ce avea să primească înaintea zorilor numele de Israel, ştim doar că numele Aceluia “este minunat” (29). Mai aflăm că “Văzând însă că nu-l poate răpune Acela, S-a atins de încheietura coapsei lui şi i-a vătămat lui Iacov încheietura coapsei, pe când se lupta cu el” (25), iar confruntarea se încheie doar atunci când omul sloboade din mâini nearătarea, după ce se va fi luptat cu Dumnezeu şi cu oamenii şi va fi ieşit biruitor (28). “Iar când răsărea soarele, trecuse de Peniel, dar el şchiopăta din pricina şoldului”, ne mai spune textul… O luptă preţ de o noapte, pentru ceva fără de preţ.

Acestor versete li se adaugă cele despre despre oştirea lui Dumnezeu (Facerea 32, 1-2) şi cel despre scara lui Dumnezeu (Facerea 28, 12), toate gravitând în jurul existenţei excepţionale a lui Iacov-Israel şi a relaţiei sale cu sacrul. Luate ad literam, adică imprudent şi fără subtilitate, au condus la ipotezele înfierbântate ale unui mare proprietar de hoteluri, Erik von Daniken. Astfel, din ale sale Amintiri despre viitor aflăm că Dumnezeu ar fi un extraterestru, în vreme ce îngerii ar fi locotenenţi săi. Teza de ansamblu este aceea a populării planetei Pământ de către o civilizaţie extraterestră, coroborată cu urmărirea şi dirijarea din afară a noilor produşi pe calea civilizaţiei. Un fel de hibrid fantasc între un creaţionism în care Dumnezeu nu ar fi Dumnezeu decât cu numele, şi un evoluţionism dirijat de undeva din centrul galaxiei. O teologie de buzunar la scara 1:1, în care divinitatea ar avea superioritate tehnologică şi care reduce hermeneutica sacră la futila încercare de decodare a unor prostii impenetrabile, izvorâte din mintea unor înaintaşi ridicoli, incapabili să priceapă cum stau în realitate lucrurile… Dar mai demne de luat în calcul decât comentariile unui diletant sunt observaţiile lingvistice şi opiniile lăsate de tradiţia iudaică.

Iluştrii marginali ai Scripturilor iudeo-creştine

Lectura versetului sacru nu trebuie să fie mai pripită, pentru cel ce vrea să se lase ars de lumina lui, decât lungul ceas al mistuirii unui foc mocnind în jăratec. Atunci, şi uneori nici atunci, încep să se vadă cele ce superficialitatea le-ar da prea lesne deoparte, ridicând frivol din umeri. În spiritul acestei lentori benefice descoperim, bunăoară, în capitolul 5 al Facerii, personajul enigmatic al lui Enoh, tatăl preacunoscutului Matusalem (fără îndoială pentru aspectul cantitativ al vârstei lui pe Pământ). Cinci versete, doar atât. În primul (17), aflăm că este fiul lui Iared, lucru ce ni se confirmă în versetul consecutiv, în relatie cu acelaşi progenitor. Respectând simetria genealogiei patriarhilor, aflăm cine i-a fost fiu, şi cât a mai trăit tatăl după venirea pe lume a primului-născut. Doar că: “A umblat Enoh înaintea lui Dumnezeu […] şi a plăcut Enoh lui Dumnezeu, şi apoi nu s-a mai aflat, pentru că l-a răpit Dumnezeu.” (22-24). Reluăm firul neamurilor dinainte de Potop: Adam, Set, Enos, Cainan, Maleleil, Iared… Enoh… Matusalem, Lameh, Noe. Cu excepţia celui ridicat la ceruri, toţi ceilalţi sunt moştenitori, au fiecare succesori, şi “li se nasc fii şi fiice”. Unul singur “umblă înaintea lui Dumnezeu”, este “plăcut de El” şi “răpit”. Lumea izgonită din Paradis este încă plină de tristeţea căderii. Locul binecuvântat al ingenuităţii primordiale este păzit de heruvimi şi sabie de flacără vâlvâitoare, Adam şi Eva duc povara cunoştinţei binelui şi a răului, care nu-i nimic altceva decât intrarea în deşertul chinuitor al vedeniilor părelnice substituite Adevărului… iar Enoh place lui Dumnezeu şi pleacă de pe pământ cum o va face pagini şi pagini mai târziu Eliah – în trup.

Acvila nu mănâncă terorişti

Suntem o civilizaţie de nătărăi patentaţi. Degeaba facem toţi 10-20 ani de şcoală, degeaba a ajuns cartea superaccesibilă (gândiţi-vă la cartea electronică şi comparaţi-o cu pergamentul egiptean sau cu cărţile copiate manual din Evul Mediu), totul e în zadar. E la fel de greu de găsit astăzi un om înţelept în aglomeraţie cât un maestru zen în Himalaya. Toată nebunia asta cu accesul la cunoaştere nu schimbă dimensiunea fundamental prostească a oamenilor. Şi, aşa cum prietenul la nevoie se cunoaşte, prostia se fuduleşte în situaţiile de criză. Ca de exemplu, zilele trecute, după atentatele din Bruxelles. Isteria anti-islam şi anti-imigraţie a atins cote apocaliptice. S-au reciclat toate refrenele dinainte ştiute (vor să facă din noi califat, ne islamizează, pământul voievozilor nu ne lasă, ne pierdem identitatea, două civilizaţii incompatibile etc), ba chiar au apărut câteva noi (aceasta este o declaraţie de război, ce fac serviciile de securitate, trebuie mai mult control şi mai puţine libertăţi etc).

Lucrurile sunt, în esenţa lor, supărător de simple. Romanii ziceau: Aquila non capit muscam. Acvila nu mănâncă muşte. Construiseră un imperiu, aveau probabil cea mai mare putere militară din lume pe atunci, erau invincibili, dar învăţaseră să se teamă de lucrurile mărunte. Nimic nu se putea împotrivi falangelor create de soldaţii romani, dar câţiva arcaşi abili în noapte puteau secera vieţile celor dintr-o tabără în repaus. O mare putere nu se teme de confruntarea cu o şi mai mare putere, ci de sâcâielile mărunte ale unor luptători de guerillă curajoşi şi pricepuţi. Uzura, dacă e tenace, poate distruge la fel de mult ca o confruntare hotărâtoare. Mă scuzaţi că vă servesc banalităţi ale manualelor de strategie militară, nu cine ştie ce găselniţă.

Şi-ar mai fi ceva ce noi trecem prea lesne cu vederea: orice armă îşi are punctul slab. Orice naş îşi are naşul. Ditamai tancul poate fi oprit cu un om decis care stie unde să arunce un borcan plin de benzină din care iese o cârpă în flăcări. Nu există proporţie între costurile unui tanc şi cele pentru un cocktail Molotov, nici între tehnologia cuprinsă într-un tanc şi inteligenţa de care e nevoie pentru a fabrica una dintre cele mai eficace bombe artizanale. Şi totuşi, tancul îngheaţă. Toate, dar absolut toate armele au contra-arme. Toate formele de protecţie sunt penetrabile. Niciun atac nu este 100% eficace, nicio apărare nu este 100% sigură. Armata israeliană, a cincea armată ca putere din lume, a fost oprită în două rânduri de Hizballah, forţă paramilitară neglijabilă în toate evaluările experţilor.

Esenţa Textului

Într-un hadith atribuit lui ‘Ali, ginerele Profetului Muhammad şi concomitent al patrulea calif al epocii de aur islamice, se spune: “Coranul este conţinut în prima sură, Al-Fatiha. Prima sură este conţinută în primul verset, basmallah. Primul verset este conţinut în prima sa literă, ba. Iar ba stă toată în punctul său diacritic.” E un hadith frumos ca o mlădioasă explozie a caligrafiei arabe, e transcrierea în cuvinte a cochiliei unui melc care pulsează elicoidal în jurul Centrului. Sensul şi treptele acestei spirale le vom împrumuta în comentariul care urmează…

Toate cele o sută paisprezece surate coranice, cu ale lor peste şase mii de versete, sunt conţinute aşadar în surata pe care trebuie s-o recite dreptcredinciosul de douăzeci şi două de ori pe zi: “1. În numele lui Dumnezeu, cel Milostiv, cel Maestuos, 2. Slavă lui Dumnezeu, Domnul lumilor, 3. Cel Milostiv, cel Maestuos, 4. Stăpânul Zilei Judecăţii, 5. Ţie ne închinăm, Ţie îţi cerem ajutorul, 6. Călăuzeşte-ne pe Calea cea Dreaptă, 7. Calea celor binecuvântaţi de Tine, şi nu a celor peste care este Mânia ta, şi nici a celor ce rătăcesc. Amin.” Rugăciunea se împlineşte în numele lui Dumnezeu, Cel care întruneşte toate strălucirile milei şi ale maiestăţii divine. Dumnezeu este Domnul lumilor, nimic din cele ce sunt, ca şi din cele ce nu sunt, neputând să i se sustragă. El este stăpânul începutului, dar şi al sfârşitului, şi Lui i se cere îndrumare. Poate părea puţin derutantă ruga să nu fim conduşi pe calea “celor care Te-au supărat, şi nici a celor rătăciţi.” Cum ar putea Dumnezeu să-i conducă pe oameni pe alte căi decât cea a “celor binecuvântaţi de El”? La fel cum, în rugăciunea celui cunoscut în islam sub numele de Seyddina Issa, Dumnezeu ne-ar putea “duce în ispită”… Aceasta este sura Al-Fatiha, deschizătoarea Coranului şi începutul tuturor ritualurilor islamice.

Despre vrăji, numai de bine

Momentul ieşirii din Egipt a poporului lui Israel este însoţit de ceea ce azi s-ar numi, în limbajul nostru, un campionat al magiei. S-au înfruntat, după cum bine se ştie, Moise şi Aaron, pe seama sclavilor evrei pe de o parte, şi magii, în numele Faraonului de cealaltă parte. Punctul de vedere sacru este expus în Biblie şi accesibil oricărui lector. Ceea ce ne interesează pe noi este cum s-au văzut toate din unghiul suveranului egiptean. Pentru a înţelege şi mai bine conflictul care l-a opus Profetului israelian, trebuie să ne întoarcem în momentul în care, pe muntele Sinai, Moise încearcă să refuze misiunea cu care îl însărcinează Dumnezeu: “Cine sunt eu, ca să mă duc la Faraon, regele Egiptului, şi să scot pe fiii lui Israel din ţara Egiptului?” (Ieşirea 3: 11)

Dumnezeu îl dăruieşte pe alesul lui cu două lucruri esenţiale. Primul este o dovadă intelectuală: “Eu sunt Cel ce sunt.” (3, 14), pe care trebuie s-o transmită “bătrânilor dintre fiii lui Israel”. Referitor la implicaţiile adânci ale acestei injoncţiuni, rabbinul Moise Maimonide comentează: “Dumnezeu îi dădu atunci o cunoaştere pe care trebuia să le-o comunice, astfel încât să stabilească pentru ei existenţa lui Dumnezeu, şi aceasta este [ceea ce exprimă cuvintele] ehye aşer ehye (“Eu sunt cel ce sunt”). […] Tot misterul este în repetiţia, sub formă de atribut, a cuvântului însuşi care desemnează existenţa. […] Şi, exprimându-se primul nume, care este subiectul, prin ehye, şi al doilea nume, care îi serveşte drept atribut, prin acelaşi cuvânt ehye, s-a declarat, ca să zicem aşa, că subiectul este identic cu atributul. Aceasta este deci o explicaţie a ideii că “Dumnezeu există, dar nu prin existenţă”, astfel încât această idee este rezumată şi interpretată: “Fiinţa care este Fiinţa”, adică Fiinţa necesară. Şi aceasta este într-adevăr ceea ce se poate stabili în mod riguros pe cale demonstrativă, [adică faptul] că există ceva a cărui existenţă este necesară, care nu a fost niciodată non-existent şi care nu va fi niciodată, […].” Este neîndoios faptul că, printre bătrânii sclavi israelieni din robia egipteană se aflau unii capabili să fie fulgeraţi, ca şi rabbinul Maimonide secole mai târziu, de această evidenţă intelectuală, aceea care îi conferă Profetului Moise autoritatea de care are nevoie în faţa poporului său. Al doilea lucru cu care este dăruit de Dumnezeu este capacitatea de a interacţiona la nivelul fenomenelor: toiagul-baghetă-magică se transformă în şarpe, şi apoi revine la forma iniţială (4: 2-4); mâinile lui, băgate în sân, sunt scoase “albe ca zăpada de lepră”, apoi iarăşi băgate în sân, revin la forma iniţială (4: 7). Un gând şi o putere…

Prăpastia dintre şcoala românească şi lumea în care trăim

În furtuna de comentarii stârnită zilele trecute de articolul De ce şcoala nu te pregăteşte pentru viaţă, apărea ca un leitmotiv reproşul: dar despre şcoala inadecvată societăţii noastre n-ai nimic de zis? Uneori era formulat tranşant, cum fac eu acuma, adesea însă trebuia dedus dintr-o acuzaţie pe care am receptat-o în nenumărate rânduri şi mai înainte: inutilitatea celor mai multe dintre conţinuturile transmise actualmente prin programele şcolare. Cei care gândesc aşa văd în şcoală o formă de schizofrenie socială, un muzeu al ideilor şi al practicilor anacronice, o colecţie de apucături şi năravuri revolute. Un soi de muzeu cu pretenţii în actualitate şi impact pentru viitor. Celor care cred că şcoala românească se află într-un profund dezacord cu societatea modernităţii târzii mă alătur, într-o anumită privinţă, şi eu. Dar să vedem despre ce este vorba.

Elevilor mei le spun adesea că ar trebui să salute televizorul atunci când ajung acasă. Poate pare o glumă, se râde copios, se mai fac ochii mari, însă nu este. Pentru cei mai mulţi dintre adolescenţii de azi, efectul formator al televizorului este cu mult mai pregnant decât cel al familiei şi al şcolii la un loc. De fapt, şi pentru adulţi televizorul este reperul cultural fundamental, din simplul motiv că cel mai puternic colportor de imagini a încetat să ne mai afecteze cultura, a devenit chiar cultura noastră. Contemplarea deversării de imagini începe pentru cei mai mulţi cu mult înaintea începerii şcolii, ocupă mai mult timp decât şcoala şi devine încetul cu încetul paradigma concepţiei noastre cu privire la informaţie. Pentru simplificare, atunci când în acest text vom face referire la televiziune, vom subînţelege toate tehnologiile care transmit conţinut televizabil, faptul că mai nou tinerii preferă să-l asimileze prin intermediul internetului neschimbând câtuşi de puţin valabilitatea afirmaţiilor care urmează.

Inadecvarea dintre şcoală şi lume se simte de la prima comparaţie: între un documentar de pe Animal Planet (alegem o ipostază nobilă a televiziunii, suntem generoşi, nu luăm emisiunile lui Capatos/Măruţă) şi o lecţie de istorie în sala de clasă distanţa este colosală. Deşi ambele sunt dedicate educaţiei, copiii ar alege în număr covârşitor să se uite la documentar. Problema nu ţine de temă în sine, ritualurile de împerechere ale felinelor mari sunt la fel de puţin relevante pentru ceea ce înţelegem prin viaţă reală ca şi revoluţia lui Oliver Cromwell. Alegerea este condiţionată de mediu şi de metode. E greu de imaginat o lecţie de istorie, oricare ar fi ea, care să nu fie axată pe un discurs raţional, construit gradual în jurul unui adevăr şi al unor dileme, cu referiri la alte discursuri similare numite lecţii, cu căutări fastidioase ale sensurilor, cu semne de întrebare la final. O lecţie de istorie este prin definiţia ei serioasă, cu conţinut, obligând la ceea ce Walter Ong numeşte “gestionarea analitică a cunoaşterii”. Imaginile sunt puţine şi subordonate cuvântului.

Iconarul

S-a născut într-o familie de ţărani însărăciţi. N-ar fi fost ei lipiţi pământului, avuseseră câteva hectare de pădure şi vreo două ogoare, dar comuniştii le-au luat tot. Le-au luat şi tatăl pentru vina de-a fi fost secretarul ţărănist al primăriei. L-au dus la puşcărie, cu alţi politici. A rămas mama să-l crească şi pe el şi pe fraţi, cu acul şi aţa. Nu i-a plăcut la porumb, îi era urât şi plângea să-l lase acasă. Nu era bun de câmp. Nici cu vacile nu se omora. Nu era bun de animale.  Citea câine-câineşte, calcula cu greşeli. În general, toţi erau de acord că nu e bun de nimic special. Când punea însă mâna pe creion şi pe hârtie, putea desena orice avea în faţă. Şi poze de prin abecedar, şi copaci, şi şopârle. Orice, cu fidelitate. Profesorul de desen s-a dus la ţaţa Aglăiţa să-i spună să dea băiatul la oraş, să-l facă pictor. Ţaţaia înţelegea partea cu plecatul la oraş, toţi copiii trebuie să fugă de sărăcia aceea de deal sterp pe care nici viţa-de-vie nu creşte cum trebuie, dar de ce pictură? Cum aşa, poate ieşi meserie din pictură? În sat, nimănui nu-i trecuse prin cap să deseneze ceva vreodată în afara şcolii.

În mintea ei de femeie de la ţară, orice era mai bun decât să-ţi creşti copiii cu acul şi aţa. I se rupea inima de foamea copiilor, care terminau pâinea de la poartă până la prispă. Orbise la o vreme de la cusut şi plângea că-i vor muri copiii de foame, pentru că Ion venise acasă, dar apoi îl luaseră din nou la puşcărie, şi n-avea altă nădejde decât de la Dumnezeu. Strânsese şapte preoţi ca să-i facă Sfântul Maslu, să vadă din nou, şi-a văzut chiar din seara aceea, până la sfârşitul vieţii ei, spre 86 de ani. Deci credea în miracole, dar nu credea în pictură. Băiatul ei va merge la oraş, va munci în construcţii pe undeva şi nu va îndura sărăcia din sat. Aşa că n-a studiat pictură, la început n-a studiat aproximativ nimic.